JURAMANTUL LUI HOMER (89)

C.I.U: Există opinii că scriitorul trebuie să fie într-o permanentă „gâlceavă” cu lumea, cu timpul… Tu nu ești, sigur, un astfel de om. Cine-i de vină? Mintea sau inima?

L.S: Eu cred că un scriitor, un artist, un om trebuie să fie în echilibru indiferent cu lumea și cu timpul. Am mai spus-o: timpul este cel mai bun prieten și cel mai redutabil dușman al meu. Ne luptăm permanent și câteodată (e drept, foarte rar) reușesc să-l înving. Cred că versurile lui Labiș sunt potrivite aici: „Iertat să fie cel ce la mânie/Mi-a împlântat cuțitul pân’ la os/ Dar neuitat și neiertat pe veci să fie/Cel care-a râs de gându-mi bătăios.” (Aici simt nevoia să deschid o paranteză: citatele, exemplificările, numele evocate în acest interviu sunt din memorie; dacă s-au strecurat unele inexactități față de varianta corectă, originară, cer smerit scuze eventualului cititor). Timpul e cel care împlântă în mine cuțitul. Încerc să mă vindec, să mă apăr, să supraviețuiesc. Rănile timpului le vindec cu pansamentul cuvintelor, al sintagmelor. Recunosc: cel mai greu e să suport ca cineva să râdă de mine, să ia în derâdere munca mea, simțirea mea, gândurile mele. Mintea și inima mea încearcă să păstreze, prin limbă, o dreaptă cumpănă.

C.I.U: Ce părere ai despre titluri ca „Pizdeț”, Letopizdeț”, „Băgău” etc. sau despre mottouri ca „Sunt o doamnă, ce p..a mea” pe care le practică unii scriitori ai zilelor noastre? Scopul acestora?

L.S: Georges-Louis Leclerc de Buffon spunea pe la mijlocul secolului XVIII: Le style c’est l’homme même. Stilul e omul însuși. Limbajul folosit este amprenta noastră. Prin urmare, ești egalul expresiilor tale. Chiar dacă Fonvizin spunea că la Paris până și birjarii știu franțuzește, totuși, limbajul unui birjar va vorbi despre condiția sa socială, umană. Un scriitor poate folosi orice stil, în funcție de personajele sale. Dar să nu uităm că „personajele sunt flotoarele luminoase ale idei”. Dacă rămâi la o gândire pornografică, e treaba ta. Vei avea publicul tău deviant, nu și un cititor normal. Înjurătura este treapta cea mai de jos a condiției umane. Există e drept și o voluptate a expresiei nude. Dar asta ține de copiii care spun o prostie și sunt încântați că nu îi aude nimeni ca să-i tragă de urechi.

C.I.U: Părerea ta despre liberul arbitru, pe care eu l-aș numi mai simplu „libertatea de a eșua”… L.S: Omul are dreptul de a alege pentru el tot ce își dorește. Asta nu înseamnă automat că ai și dreptate. Poți fi politic de dreapta, de stânga, de centru. Dar asta nu însemnă că opțiunea ta e singura corectă. După cum ai și dreptul de a eșua. Toți eșuăm. Important e să eșuăm cât mai sus.

JURAMANTUL LUI HOMER (88)

C.I.U: Crezi că noi, românii, suntem trăitori profunzi ai credinței sau cei mai mulți mimează doar? Suntem acum, în 2020, când s-a abătut asupra noastră o pandemie atât de distructivă, mai apropiați de Dumnezeu? Mai ales că ni s-au închis, prin lege, și ușile bisericilor….?

L.S: Acum aproape 20 de ani, prietenul Hank Schrevel îmi spunea că mai puțin de 14 % din olandezi sunt credincioși, dar că statul subvenționează într-un fel cultele. Noi stăm ceva mai bine, cred că aproximativ 40 % din români sunt credincioși, îndeosebi cei din mediul rural. Numai că religia se transformă și la noi, din credință transformându-se, ajungând doar un ritual. Religia se predă facultativ în școli, nunta și botezul au devenit o formalitate, doar în intimitatea morții ne aducem aminte de religie, de credință, de Dumnezeu. Biserica trebuie să aibă tot timpul ușile deschise, iar preoții trebuie să fie modele vii pentru ceilalți. Sunt printre preoți, călugări, măicuțe oameni de mare valoare, cu o bună pregătire, atât religioasă, cât și duhovnicească. Dar mai sunt și preoți puși pe căpătuială, care transformă bisericile în mici societăți comerciale. Însă, de foarte multe ori, duminica mai ales, bisericile sunt pline cu dreptcredincioși. Și mai e ceva: biserica ortodoxă, credincioșii ortodocși au rezistat asaltului sistematic al misionarilor veniți de peste mări și țări să ne învețe dreapta credință. Mai mult, cultele din România se dovedesc solidare între ele și cooperante cu poporul român, fie că e vorba de greco-catolici, romano-catolici, baptiști, protestanți, adventiști…

C.I.U:Crezi că este bine ca scriitorul să fie în afara arenei publice, la fel ca Arhimede, care, deși înconjurat de dușmani, a crezut că-i de ajuns să spună „nu-mi ștergeți cercurile”?

 L.S: Din câte știu, Arhimede și-a ajutat cetatea incendiind corăbiile dușmane cu ajutorul unui sistem de oglinzi parabolice, obținându-se un fel de „laser” și care era cunoscut în Antichitate drept „raza lui Arhimede”. Și tot lui îi aparține ideea și realizarea unei macarale cu cârlige care „zdruncina” corăbiile dușmane până la a le scufunda, invenție numită „gheara lui Arhimede”. Se pare că tot lui îi aparține ideea realizării catapultei. Mai mult „șurubul fără sfârșit” era folosit la scoaterea apei din corăbii. Deci, Arhimede a fost un apărător exemplar al cetății sale dragi, Siracusa, punându-și geniul în slujba ei. De altfel și moartea lui a fost eroică, sfidând într-un fel soldatul care trebuie să îl predea viu și nevătămat generalului Marcellus, considerând că „cercurile” sale sunt mai importante decât nerăbdarea unui cuceritor. Deci exemplul tău nu e unul tocmai corect. Altfel spus, scriitorul trebuie să fie asemenea lui Arhimede, să se implice în destinul cetății sale, să intre în arene, să lupte cu armele sale, pana, gândul, inima, cuvântul.

JURAMANTUL LUI HOMER (87)

C.I.U: Există astăzi un critic literar care „ucide…balaurii culturali” și care-i străin de multele partipriuri tipic românești. Este Gheorghe Grigurcu, care-i și poet însemnat, și creator de aforisme etc. Cum este el privit de lumea literară actuală?

L.S: Gheorghe Grigurcu este un foarte bun poet și un critic adevărat. Faptul că are o exigență maximă, e foarte bine. Evident că nu e prea iubit de scriitori. Dar asta e treaba lor, nu a lui… Eu îl apreciez foarte mult, dar asta contează prea puțin. Oricum este un Senior al Scrisului.

C.I.U: Mari scriitori ca Baudelaire, Ginsberg, Esenin, Trakl, Michaux, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și câți alții erau consumatori „sârguincioși” de alcool, droguri, sex etc. Aceste obiceiuri ajută sau distrug creația?

L.S: Orice stimulent poate fi bun, până când devine viciu. Eu nu beau băuturi alcoolice, dar apreciez pe cel care știe să se bucure de un vin bun. Dacă excitația produsă de alcool sau de droguri produce o operă valabilă, viabilă, cum ar fi Paradisurile artificiale ale lui Charles Baudelaire, sau Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey, Alcoolurile lui Guillaume Apollinaire, e perfect. Dar văd că în lista ta scurtă lipsește Edgar Allan Poe, poate cel mai cunoscut scriitor cu asemenea probleme. Sau Păstorel Teodoreanu… Și mai sunt pictorii, care nici ei nu o prea duc la ureche… Din păcate pentru ei, acești artiști, unii de geniu, nu au prins nici cincizeci de ani de viață. Alcoolul rămâne o otravă, cum bine spunea un medic. Absintul, opiul, LSD-ul, morfina, cocaina sunt droguri periculoase. Un păianjen „tratat” cu LSD sau cu alcool va țese o pânză sfâșiată…

C.I.U: Ai putea numi provocările secolului XXI? Care dintre ele îți redă încrederea în tine și care te înspăimântă?

L.S: Trebuie spus că răspunsul la această întrebare este unul personalizat, adică nu ține cont de alte păreri, tendințe, studii, știri. O primă provocare ar fi triumful virtualului asupra realului, cu toate implicațiile pozitive sau negative; apoi avântul tehnologiei, care înlocuiește munca fizică cu cea intelectuală, reduce efortul fizic până la intolerabil, omul fiind obligat să facă sport, înot, gimnastică, să se miște suplimentar; robotizarea și automatizarea, care au început în secolul XX, dar acum a ajuns la cote incredibile (autoturisme, avioane fără pilot, uzine care lucrează singure etc.), cucerirea spațiului cosmic dincolo de galaxia noastră; atrofierea simțurilor, vizualul prelucrând aproape 90 la sută din informația existentă, iar auditivul 7 la sută. Dispar gustul, mirosul, pipăitul, dezechilibrând percepția, implicit tiparul nostru psihosomatic; schimbarea ritmului natural, al pământului, prin accelerare (vezi Rezonanța Schuman, noi nefiind pregătiți pentru un ritm atât de alert, acum trăind în 7-8 ore cât oamenii secolului XX în 24 de ore). Capul tinde să devină gigantic, iar picioarele se atrofiază. Omul e înlocuit din ce în ce mai mult de uneltele sale. Devenim tot mai dependenți de energie (curent electric, gaze, benzină etc.), o banală pană de curent aruncându-ne în urmă cu 10000 de ani, redevenind oamenii cavernelor. Asistăm apoi la dispariție scrisului „de mână” și dacă, printr-un accident voit sau nu, ar dispărea memoria scrisului (cea cărți și din calculatoare), în zece ani am fi în epoca de piatră. În fine, nu putem răspunde adecvat niciunei pandemii… Specialitățile sunt din ce în ce mai strânse, în curând nu vom mai putea comunica între noi, ca într-un nou Turn al lui Babel, numai că acum nu e vorba de limbi, ci de limbaje.

JURAMANTUL LUI HOMER (86)

C.I.U: Cred că tot ce este în jurul nostru formează o sumă de limbaje: muzical, literar, corporal, poetic, politic, teatral etc. În fond, și mașinile au limbaj, și păsările, și animalele…. Cum percepi și cum treci prin aceste limbaje? Sau ești de acord cu Heidegger care spunea: „Faptul că suntem în dialog, înseamnă totodată și la fel de originar: suntem o tăcere”?

L.S: Nu limbajele sunt problema, ci comunicarea. Dacă lipsesc codul sau canalul, mesajul poate fi ininteligibil. Dar chiar, în comunicarea noastră cea de toate zilele, folosim cel puțin trei limbaje: limbajul verbal (al cuvintelor), nonverbal (al gesturilor) și paraverbal (suma primelor și la care se adaugă pauza, intonația, accentul etc.). A înțelege limbajele obiectelor din jur, iată o performanță care te plasează în rândul inițiaților. A sfinților. Un exemplu celebru: Giovanni Bernardone, mai cunoscut ca San Francisco d’Assissi, vorbea cu păsările, ținându-le acestora chiar o predică. La rândul lor, și pietrele, și peștii, și animalele domestice vorbesc cu noi, chiar dacă uneori renunță la cuvinte, pe care le consideră reziduale. Un urlet e pur, o privire e goală. Invidiez limbajul delfinilor, care reușesc să comunice între ei folosind doar câteva sunete. Asemenea limbajului binar în matematică. Limbajul e un mod particular de realizare a limbii. Sunt o infinitate de limbaje, noi cunoaștem doar 25-30, prin urmare, limba, fiind o suma a tuturor limbajelor este infinită. Poetul este un inițiat. El cunoaște limbajele naturii. El vorbește cu râul, ramul, piatra, pasărea, așa cum numai un copil reușește. Poetul este un copil mare. Dacă nu e copil, nu e poet. Și eu spuneam cândva: Cuvântul spus e refuzul altei rostiri. El impune o tăcere pentru celelalte cuvinte. Dar poate că limba poeților este un palimpsest, cuvântul mai vechi cerându-și drepturile ancestrale. Și mai e ceva: nu există un dialog real, cu doar monologuri. Eu, acum, vorbind cu tine, fiind în dialog cu tine, de fapt monologhez.

C.I.U: M-am tot gândit ce-ar face lumea dacă Dumnezeu, Iisus, Sfânta Fecioară sau Sfântul Petru ar coborî deodată pe pământ? Ce-ar cere oamenii? Autografe, minte sau bani?

 L.S: Și ești sigur că nu au coborât? Poate că din cauza certurilor dintre noi, nu i-am văzut. Când faci o faptă bună, iei chipul lui Christos. Sau o femeie ia chipul Fecioarei. E drept că pe tine te văd mai mult ca fiind Sfântul Petru… Dumnezeu nu acordă autografe pentru că nu ar ști ce nume să aleagă, din multele pe care le are. Oamenii nu cer minte, crezând că o au, ba, mai mult, ar da sau ar împrumuta din ea și la alții. Bani? Sunt ochii Dracului. Indulgențe? Nici atât. Cred că dacă m-aș întâlni cu vreunul dintre cei trei sau cu toți le-aș cere să mă lase să-i îmbrățișez și să-i sărut.

JURAMANTUL LUI HOMER (85)

C.I.U: Ești mândru că ești Leu? De ce? Dacă nu te-ai fi născut pe 23 iulie, la ce dată și în ce zodie ai fi vrut să te naști?

L.S: Zodia leului este singura zodie care are, ca planetă, o stea, soarele. Cum să nu fiu mândru? Sunt „leu” și am toate calitățile și defectele acestui nobil animal. Sunt puternic, optimist, un învingător, generos (așa scrie la zodie), dar vulnerabil la anumite boli. Prin anul nașterii, 1950, sunt „tigru” în calendarul chinez. Nu m-aș dorit născut la o altă dată, deci nici în altă zodie. Dintre toate zodiile nu-mi prea plac gemenii, peștii, berbecul și taurul, scorpionul. N-am nicio motivație pentru asta. Admir capricornul, săgetătorul, fecioara, vărsătorul, balanța, racul… Eu cred că fiecare om trebuie să-și asume destinul, să se acomodeze cu el, să încerce să-l învingă atunci când îi este nefavorabil.

C.I. U: Cum ți se par întrebările pe care ți le-am pus? Dacă ar fi să le critici, ce ai spune? Dacă ar fi să le lauzi, ce ai spune?

L.S: Când am auzit prima dată cuvântul interviu, eram la grădiniță, am înțeles că e un dialog „între vii”. Și acum cred același lucru. Din această perspectivă, acest interviu cât o carte, este un dialog între vii, între două spirite libere, lipsite de prejudecăți, dar oneste. Întrebările par uneori mingi aduse la fileu, nu sunt incomode, ai căutat să mă pui în lumină, să mă prezinți complex, sincronic și diacronic. Nu sunt prea multe lucruri de criticat, decât faptul că insiști prea mult asupra răului, părților întunecate ale vieții, societății. Poate că tu ai dreptate. Dar eu cred că trebuie să fim senini, atât în fața noastră, cât și a celorlalți. Întrebările sunt clare, scurte, directe, incitante cât trebuie. Deci numai lucruri bune. Știi, mă gândeam în timp ce îți citeam întrebările și mă străduiam să răspund la ele, că ne aflăm într-un compartiment de tren, poate într-un tren de la Piatra-Neamț la Focșani, discutăm liber, poate cu o voce cam tare, despre toate, iar un călător, adică cititorul, stă și ne ascultă. Oare se va plictisi? Eu cred că nu. Și mai e ceva: întrebările tale au fost pentru mine comenzile pentru o gimnastică a minții, un exercițiu pentru memorie, o privire nostalgică analeptică. Poate că ar fi trebuit mai multe întrebări despre viitor, mai multe prolepse.

JURAMANTUL LUI HOMER (84)

 C.I.U: Organizez de ani buni Festivalul de Creație „Vrancea literară”. Mi-ai recomandat pentru premiere unele personalități nemțene. Ai avea sugestii și pentru structura acestui festival? Ce crezi că-i lipsește?

L.S: Festivalul Internațional Vrancea literară este unul dintre cele mai complexe festivaluri din România. Și când spun asta, mă refer atât la complementaritatea artelor, de fiecare dată participanții având prilejul de a asculta coruri și/sau muzică instrumentală, recitări, de a participa la vernisaje. De asemenea, festivalul are foarte multe secțiuni, neneglijând niciun gen sau specie. Sunt premiate volume de poezie, proză, teatru, eseu, aforisme, traduceri, monografii, cărți de știință, de etnografie, cărți cu un conținut religios, albume de artă, ilustrația de carte, revistele literare. Mai nou, se premiază și speciile sau genurile necuprinse în volume, dar apărute în reviste. An de an, la festival participă, în calitate de jurați și/sau invitați de onoare, personalități din întreaga țară, scriitori, directori de reviste, ziariști. Cred că ar trebui lărgită secțiunea traducerilor, adăugându-se traduceri din limbi precum persana, araba, japoneza, adică limbi mai puțin cunoscute și mai dificile. De asemenea, cred că ar trebui instituit și un premiu special „Femina” care să răsplătească activitatea și izbânzile unei scriitoare din România. În fine, cred că ar trebui și un premiu al Festivalului pentru „Opera Omnia”, un premiu care să încununeze o viață închinată literelor, concretizată prin câteva zeci de cărți… În rest, Festivalul le are pe toate… Și încă ceva: sugerez și organizarea unei expoziții cu cărțile publicate de cei prezenți la festival. Aceste cărți pot deveni, în timp, o bibliotecă a Festivalului, pot fi donate Bibliotecii Județene sau pot fi oferite, dăruite, premianților, alături de trofee și diplome…

C.I.U: Ce crezi despre interviu ? Cum trebuie să arate un interviu bun? Cunoști maeștri ai interviului?

L.S: Orice interviu trebuie să fie un dialog. Dialogul poate să fie între egali, între două personalități puternice, accentuate și atunci devine un meci spectaculos, o sarabandă de idei sau poate fi unul oblic, între cineva care să fie pus în lumină și reporterul care încearcă să rămână, măcar aparent, în umbră. Istoria interviului, a dialogului este foarte veche, începând cu Pythia, oracolul din Delphi, continuând cu Platon și Socrate, acesta din urmă întemeind și o metodă a dialogului, maieutica (arta de a „moși” adevărul), apoi Pico de la Mirandola (cel care afirma că știe totul și încă ceva pe deasupra). Tot o formă de interviu e spovedania, mărturisirea. Printre marii maeștrii celebri ai interviului trebuie să-i amintim pe un James Gordon Bennet sau John Freeman și desigur pe Johann Peter Eckerman (rămas celebru pentru Convorbirile sale cu Goethe, căruia îi fusese și secretar). La noi, interviul și dialogul pătrund prin operele lui Eminescu și Odobescu și apoi devin independente prin Ion Valerian (Cu scriitorii prin Veac), Felix Aderca și, mai spre noi, Ion Biberi (Lumea de mâine), Sorin Antohi, Stelian Tănase (în dialog cu Alexandru Paleologu), Adrian Păunescu (Sub semnul întrebării), Carol Roman (Există un mit al celebrității? Interviuri cu laureați ai Premiului Nobel). O operă excepțională, esențială pentru înțelegerea unei specii literare și a scriitorilor care au ilustrat-o este Romanul românesc în interviuri – în patru volume, coordonate de Aurel Sasu și de Mariana Vartic. Un scriitor care s-a ilustrat masiv prin interviuri este Florin Mugur care are câteva cărți incitante, importante, precum Convorbiri cu Marin Preda, Profesiunea de scriitor. Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu. Și nu pot trece peste Generații. Dialoguri necesare, cartea ta apărută prin 2007, dacă nu mă înșel. După cum, vorbind de presa… vorbită, îmi plac Eugenia Vodă și Carmen Dumitrescu…

JURAMANTUL LUI HOMER (83)

C.I.U: Dacă ar trebui să te oprești la doar la zece scriitori ai lumii, la cine te-ai opri?

L.S: Homer, W. Shakespeare, A. Dante, M. Cervantes, F. M. Dostoievski, J. L. Borges, G. G. Marquez, A. Camus, M. Yourcenar, W.Goethe… C.I.U: Dar dintre primi zece scriitori români, la cine te-ai opri? L.S: Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Tudor Arghezi, Dumitru Radu Popescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. Sunt 12, sunt apostolii scrisului românesc…

C.I.U: Ce părere ai despre tineretul din ziua de azi? Ce calități are? Ce îi lipsește?

L.S: Tineretul din ziua de astăzi este mult mai bine informat decât un tânăr de acum 30-40 de ani să zicem. Suntem în era internetului, a facebook-ului, a telefoanelor inteligente. Viteza de propagare a știrilor este cu adevărat impresionantă. Cred că tinerii de astăzi au un I.Q. superior generației mele. Au posibilitatea de a călători, sunt lipsiți de complexe, atât în relațiile cu părinții, cât și cu societatea. Tânărul de azi e mult mai adaptabil oriunde. E, într-adevăr, un „cetățean al lumii.” Dar îi și lipsesc destule. Internetul e prompt, informează, dar nu ierarhizează corect informația, Cu alte cuvinte, cultura de pe internat este una aproximativă, cantitativă, nu calitativă. Tineretului de astăzi îi lipsește inteligența emoțională, sentimentul de patrie, de familie, conștiința civică. Ar vrea doar să primească și încă foarte repede, dar să nu dea prea mult. Ar vrea să fie independent, dar să fie finanțat de părinți, ar vrea să fie părinte, dar să-i crească bunicii copiii. Își uită limba maternă, îi lipsește spiritul locului. Își vizitează țara doar de sărbători, de Anul Nou, de Crăciun și de Paște. În rest, toate bune…

C.I.U: Care ar fi peisajul din România pe care îl admiri cel mai mult și de ce?

L.S: România este incredibil de frumoasă. Mă refer atât la România cunoscută (Delta, Bucovina, Maramureșul, Valea Oltului, Munții Făgăraș, Munții Retezat, zona Câmpulung – Muscel, Munții Apuseni, Caraș-Severinul), cât și cea mai puțin cunoscută, cum ar fi drumul și peisajul dintre Obârșia Lotrului și Petroșani. Îmi place muntele, opțiunile mele se îndreaptă spre peisajele montane, dar recunosc că și câmpia are fascinația ei. După cum și Dunărea e uluitor de frumoasă uneori.

C.I.U: Ai încerca să scrii o monografie despre Vrancea? Spune-mi cinci lucruri care nu ar trebui să lipsească din această monografie?

L.S: Da, ar fi pentru mine o provocare interesantă. Țara Vrancei, Ținutul Vrancei este unul fabulos, din mai multe motive. În primul rând pentru că aici Miorița a căpătat dimensiunea astrală. În al doilea rând, aici mustesc legendele, iar mie îmi plac cel mai mult cele legate de Fiii Vrâncioaiei. Apoi este patria vinului, deci a adevărului, a soarelui concentrat în boaba de strugure. Dar Vrancea este și singurul județ din România care leagă toate cele trei principate ale României (Moldova, Muntenia, Transilvania). În Vrancea, Carpații se răzgândesc în mersul lor spre sud și o iau spre vest, imaginându-se astfel un imens cadran montan. Vrancea este leagănul cutremurelor. Vrancea se învecinează cu nu mai puțin de șase județe: Vaslui, Galați, Brăila, Covasna, Buzău, Bacău. Stema e interesantă, având însemnele Moldovei și ale Munteniei, dar și culorile acestora: roșu și albastru. Dacă mai adăugăm și verdele simbolizând vița de vie, avem toate culorile fundamentale. Verdele de Sinope nu poate fi folosit heraldic decât dacă i-ai învins pe turci. Ei bine, Ioan Vodă cel Cumplit, i-a învins aici pe turci în 1574, an care avea să fie din păcate și ultimul an al domniei și al vieții viteazului domn. Dar Vrancea rămâne în istoria neamului și prin legendarele biruințe de la Mărășești și Mărăști. (Nu erau numite țigările Mărășești „spaima nemților”?) Aici, în inima Vrancei sunt înmormântați mii de eroi ai Neamului, între care generalii Eremia Grigorescu sau Alexandru Averescu. În Soveja se află „cel mai curat aer din țară”. Județul Vrancea reunește teritoriile de prin 1930 a nu mai puțin de patru județe precum Putna, Rămnicu-Sărat, Tecuci și Trei-Scaune. Lista personalităților născute în Vrancea este într-adevăr impresionantă: Varlaam, Simion Mehedinți, Ion Mincu, Gheorghe Naghi, Ion Nestor, Ion Pânzaru, Leon Kalustian, Camil Baltazar, Alexandru Graur, Corneliu Ștefanache, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Gheorghe Bogdan-Duică, Varujan Vosganian, Duiliu Zamfirescu, Virgil Cândea, Ion Cristoiu, Dan Botta, Emil Botta, Petre Liciu, Emanuel Petruț, Leopoldina Bălănuță, Cornel Coman, Ion Dichiseanu, Costache Bălănescu, Maria Platon, Anghel Saligny, Tudorel Toader, Tudor Vornicu, Alecu Croitoru, Constantin Frosin, Constantin Giurescu, Gina Gogean, Gheorghe Longinescu, Grigore Gheba, Angela Gheorghiu, Cilibi Moise, Gheorghe Tatarescu, Nutzi Acontz, Solomon Schechter, Ion Sava, Adrian Voinea, Gheorghe Popa, Gheorghe Alexianu, Vasile Radu, traducătorul Bibliei alături de Gala Galaction. La toate aceste nume se adaugă sutele de nume de scriitori ocrotiți de Antologia ta. Un județ binecuvântat, cu peste 16 rezervații naturale, între care Cheile Tișiței, Cascada Putnei, Râpa roșie, Lacul Negru, Cheile Nărujei, Căldările Zabalei, Focul viu de la Andreiașu, Lunca Siretului…

JURAMANTUL LUI HOMER (82)

C.I.U: Despre care din operele tale crezi că ar mai trebui să discutăm?

L.S: Poate că ar trebui să vorbim și de cărțile ratate și de cele… nescrise. Eu cred că printre cărțile mele ratate se numără romanul Emisferele de Brandenburg, pe care l-am ratat, dorindu-mi prea multe de la el. După cum cred că trebuie rescris romanul „EX”. Cred că se poate discuta mai mult despre volumele din integrala Ancadierului, îndeosebi despre cele de sonete, lirică populară românească (doine, descântece, blesteme, colinde, plugușor etc.) și de lirică niponă. Și nu am vorbit deloc de traduceri. Am fost tradus în limbile latină, franceză, italiană, germană, engleză, rusă, neerlandeză, armeană, greacă, turcă, bulgară, slovacă, spaniolă etc. Datorită lor unele cărți au ajuns în mâna unor șefi de state, unor personalități cu adevărat importante: Papa, regina Olandei, ambasadori…Oricum traducerile sunt un capitol încă deschis, mai sunt multe de făcut…

C.I.U: Cum ar trebui să arate femeia pe care să o iubești?

L.S: Să fie inteligentă. Să fie feminină. Să curgă, ochiul tău de bărbat neoprindu-se asupra vreunei imperfecțiuni. Suntem o națiune cu multe femei frumoase. Dar dincolo de toate, o femeie trebuie să aibă un suflet ales.

C.I.U: Ce admiri cel mai mult la un bărbat?

 L.S: Loialitatea, inteligența, calmul, noblețea, umorul.

C.I.U: Dacă nu ai fi tu, ce alt scriitor sau altă personalitate ai dori să fii?

 L.S: Mă mulțumesc să fiu cel care sunt, mai ales că nu știu prea bine cine sunt. Aș vrea să am câte ceva din calitățile lui Borges, fantasticul lui Dino Buzzatti, senzualitatea și spiritul debordant al lui Marquez, viziunea panoramică a lui Tolstoi, tragismul lui Cervantes, înălțimea lui Dostoievski, forța lui Homer. De altfel, dacă medicii au jurământul lui Hippocrate, noi, scriitorii, ar trebui să avem „jurământul lui Homer”.

C.I.U: Numește-mi trei din lucrurile pe care le detești cel mai mult la un bărbat și la o femeie.

L.S: La un bărbat: lăudăroșenia, inclusiv carnetul cu „cuceriri”, prostia, tupeismul; la o femeie: defeminizarea, statutul de sclavă a bărbatului, asumarea rolului de mătușă (când nu e cazul).

JURAMANTUL LUI HOMER (81)

C.I.U: Suntem amândoi directori de reviste. Cum crezi că ar trebui să arate o revistă culturală, literară?

L.S: O revistă bună trebuie să aibă, după un mare scriitor american, trei lucruri: o știre, un foileton, un interviu. „Știrea” în cazul nostru sunt lansările de carte, vernisajele, cronicile literare, teatrale, plastice, muzicale. Evident că o revistă de cultură trebuie să aibă și verb și nerv, să fie polemică, să apere cultură, să vestejească incultura sau reaua credință. După cum interviurile, anchetele, părerile unor personalități sunt importante pentru orice revistă. Revistele noastre răspund acestor cerințe. În plus ele sunt atât reviste locale, regionale, cât și reviste naționale sau chiar mai mult, apărând, prin traduceri, literatura națională, făcând-o cunoscută lumii. Atât ASACHI, cât și SALONUL LITERAR sunt reviste citite, respectate și uneori chiar premiate.

C.I.U: Sunt momente în viață când ești măreț. Sunt și momente în care ești ridicol. Ai trăit asemenea momente?

L.S: Când vorbim de momente astrale, facem greșeala să ne gândim doar la biruințe, la victorii, la împliniri. Dar tot momente astrale sunt și cele care îți pot schimba destinul. Atunci când am publicat prima carte, o strângeam la piept și credeam că toată lumea o va citi-o și va aprecia-o. Când am primit titlul de doctor, am avut senzația că am primit răsplata unui sfert de veac de muncă. Dar am fost în câteva rânduri în intimitatea morții. Ridicol cu adevărat am fost în vreo două rânduri. O dată când, după o ploaie, am alunecat într-o râpă lutoasă, eram într-o aplicație, eram ofițer în rezervă, locotenent, încercam să ies la mal, dar alunecam mereu. Aflați pe margine, soldații se amuzau copios, iar un maior care asista la scenă, a crezut că eu mă dau în spectacol, că o făceam pe clovnul în fața soldaților mei. Altă dată mi s-a întâmplat ca la un vernisaj al unui pictor prieten să-i uit numele. Mai exact îi spuneam „Gheorghe” și apoi pronunțam alt nume de pictor, tot cu prenumele de Gheorghe. Lumea era contrariată, pictorul se roșise, zâmbea strâmb, credea că glumesc, iar eu îi spuneam în continuare în toate felurile, numai cum îl chema, nu. M-am oprit, am respirat adânc și am continuat prezentarea perfect, fără nici o ezitare, menționându-i corect numele. Prietenul, pictorul nu m-a întrebat ce s-a întâmplat și, chiar dacă m-ar fi întrebat, tot nu aș fi știut ce să-i răspund…

JURAMANTUL LUI HOMER (80)

C.I.U: Este vreun moment (sau mai multe) din activitatea ta când crezi că ai lăsat un semn durabil pentru obște?

L.S: Așa cum știi, am avut multă vreme funcții administrative în județ. Am fost șef de birou, de serviciu, purtător de cuvânt, director artistic, director. Am inițiat câteva tabere de pictură, câteva manifestări care au devenit ulterior de tradiție, am contribuit direct la unele înfrățiri dintre Piatra-Neamț și alte localități din lume. Dar semnele pe care le-am lăsat și care pot fi considerate „durabile” sunt stema județului, care este valabilă și acum, steagul municipiului cu culorile alb-albastru, Muzeul Cucuteni, unicat mondial, restaurarea Agapiei și a altor mănăstiri, îndeosebi în 2004, Anul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Muzeul Cucuteni are o istorie interesantă. Se luase hotărârea ca Filialele județene ale Băncii Naționale să se desființeze, păstrându-se, din 40, doar 8, acelea zonale. Adrian Năstase, prim–ministru pe atunci, s-a temut ca nu cumva sediile băncilor, în general clădiri impozante, centrale, vechi, unele chiar de patrimoniu să nu ajungă cazinouri sau sedii de partide, de ONG-uri, de tot soiul de asociații. Și atunci a vorbit cu acad. Răzvan Theodorescu să transforme aceste sedii în muzee de artă contemporană. La rândul său, Ministrul ne-a cerut să facem documentația necesară pentru acest lucru. Cu ajutorul colegelor de la Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Neamț am alcătuit un dosar cu peste 400 de pagini, complet, de la starea clădirii, situația terenului, până la dirijarea fluxului de vizitatori și valoarea exponatelor. Urma să avem un asemenea muzeu și la Piatra-Neamț. Numai că cineva, probabil interesat, a reclamat faptul că există deja un asemenea muzeu la vreo 200 de metri distanță, Muzeul de Artă. Intrasem în impas și m-am sfătuit cu dr. Gheorghe Dumitroaia, directorul Complexului Muzeal Județean Neamț, ce e de făcut. El a venit cu ideea unui Muzeu Cucuteni. Am refăcut documentația, am pledat cauza ministrului, care, la rândul său, ne-a pledat cauza Prim-Ministrului. Și așa a apărut Muzeul Național de Artă Cucuteniană, cu piese excepționale, între care Hora de la Frumușica, Soborul Zeițelor, Gânditorul de la Târpești…