Istoricul Gheorghe Radu este autorul al unor cărţi importante despre judeţul Neamţ, şapte la număr, dintre care se detaşează cele două volume intitulate neutral, dar ferm: Contribuţii la istoria judeţului Neamţ (vol. I -2008, vol. II – 2009), precum şi cele dedicate relaţiilor frăţeşti dintre judeţul Neamţ şi Basarabia: Basarabia Pământ românesc. Aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ-Basarabia (vol.I – 2008, vol.II- 2009, vol.III -2010), cărţi apărute într-un ritm alert, contrazicând aparent seriozitatea documentării şi meditaţia profundă şi îndelungată asupra faptului istoric.

În realitate, e vorba de acumulări de ani şi ani de zile, dar şi de o şansă pentru orice istoric, aceea de a fi arhivist şi director al Arhivelor Naţionale ale judeţului Neamţ timp de aproape 20 de ani, „călcând” cu ochi şi inima mii de documente, ierarhizându-le, valorificându-le în aproape o sută de studii, risipite în reviste culturale sau de specialitate din ţară.

Prezenta carte pe care am şansa de a o citi în manuscris Războiul sfânt pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa (1941). Contribuţii nemţene continuă şi contrazice în acelaşi timp cărţile dedicate relaţiilor Neamţului cu Basarabia.

Primele mele amintiri despre saşi sunt lingvistice: învăţătoarea ne punea să spunem „şase saşi în şase saci” – lucru dificil, în primul rând pentru că nu înţelegeam ce să caute saşii în saci. Mai simplu era cu „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru…”, sau cu tâmplarul care „dă cu tâmpla-n tâmpla tâmplăresei”. Erau încurcături de limbă, unele interesante, pe care ajunseserăm să le rezolvăm mulţumitor.

Tot de pe vremea aceea vin amintirile despre prietenul meu de joacă Lucian Crişan, pe jumătate neamţ (nu înţelegeam ce e povestea cu jumătatea), care vorbea cu mama sa şi cu sora sa Clara nemţeşte şi care se bucura prin urmare de o poreclă pe măsură: Neamţu᾽.

În oraşul meu de la poalele Parângului erau destui nemţi, saşi şi svabi, toţi bucurându-se de respectul comunităţii, pentru că erau harnici, disciplinaţi, talentaţi la muzică, buni vecini, specialişti în tehnică (se spunea că Dumnezeu l-a făcut pe neamţ cu şurubul în mână). Năvăleau apoi peste noi, românii, cuvinte precum şpilhozen, ringhişpil, mai târziu oberştaigăr, oberliht sau şubler. Aveam colegi precum Richter, Ritter, Schuster, Knebel, Schelker, Sutter, chiar Sasu, alături, evident, de colegi maghiari precum Tiszckeş, Kormoş, Hampo, Marton, cu care împărţeam frăţeşte aceleaşi spaime scolăreşti şi aceleaşi bucurii efemere.

O vacanţă adolescentină m-a adus la Făgăraş, pe strada Inului, la numărul 36, unde mama stătea cu chirie şi unde, în spate, se afla casa lui Schiller, unde am cunoscut pe „fetele Schiller” – cum le spunea mama cu respect: Ilse (de vârsta mea), Marianne (mai tânără cu un an) şi Deli (cea mai mică), cu care am petrecut întreaga vacanţă. Mergeam cu Marianne pe malul Oltului, făceam plajă, ba chiar Marianne m-a învăţat să înot, asigurându-mă că „nu mă pot îneca, trebuie să dau doar din mâini…” şi cu care am discutat îndelung despre romantismul german, despre Novalis şi Goethe, despre fantasticul german, despre poeţi precum Trakl sau Rilke, despre care eu auzisem vag, citind doar câteva texte nesemnificative.