Sufletul nu se împarte, nu se desparte. El se prelungește, se divide, se multiplică. Și apoi cedezi suflet, dar și primești suflet. Iubirea presupune dăruirea sufletului către cineva, dar și primirea de suflet de la acel cineva. Dar pentru a iubi, cei doi trebuie să aibă aceeași rezonanță, să fie pe aceeași lungime de undă.

Toți oamenii primesc suflet. Numai că uneori primesc prea puțin de la alții, sau nu pot primi ei mai mult. E ca și cum ai turna apă într-o căldare spartă. Și atunci trupul suferă…

– Dar de ce unii oameni nu vor să-și dea sufletul pentru ceilalți?

– Pentru că sunt egoiști, pentru că le este teamă să nu rămână ei cu prea puțin suflet, pentru că sunt convinși că sufletul e ceva ce se termină, se epuizează și atunci e bine să păstrezi din el cât mai mult. Sau sunt oameni care nu cred în suflet, în iubire, în puterea sufletului de a ne apăra. Sunt oameni care nu cred în pace. Ei cred că războiul e singura soluție pentru toate problemele.

Totuși nu se aștepta ca la întâlnirea de la biserică ei să vină atât de bine pregătiți. Mai întâi Ștefan îi întinse în tăcere o foaie de hârtie în care ei trecuseră tot ce aleseseră ca expresii despre suflet. Lucraseră în echipă.

Scrisul fetei era mai frumos, mai rotund, al lui Ștefan mai neglijent, mai ascuțit, totuși și el ușor de descifrat. Citi: ◊ a arde la suflet ◊ a fi un suflet în două trupuri sau o mână și un suflet ◊ a aștepta cu sufletul la gură ◊ a i se lua de pe suflet ◊ a avea ceva pe sufletul său ◊ a intra în sufletul cuiva ◊ a mai prinde suflet ◊ a avea sufletul în oase ◊ a-i scoate cuiva sufletul  ◊ a avea șapte (nouă) suflete ◊ a avea suflet cu crăci ◊ a căuta de sufletul cuiva ◊ a cere ceva de sufletul cuiva◊ a i se rupe sufletul de mila cuiva ◊ a cere în sufletul cuiva ◊ a da ceva de sufletul cuiva ◊ a-și vinde sufletul  pentru ceva ◊ a da de suflet un copil ◊ a se băga în sufletul cuiva  ◊ a da sau a lăsa drept suflet ◊ a-i ieși cuiva sufletul ◊ a da sufletul din oase ◊ a fi, a da, a împărți, a căuta, a face de sufletul cuiva ◊ a fi trup și suflet  cu cineva ◊ a fi suflet călător ◊ a i se bate sufletul în tindă  ◊ a-i arde sufletul de ceva ◊ a nu avea pe cineva la suflet ◊ a-i arde sufletul de sete ◊ a-i merge cuiva la suflet ◊ a-i pofti cuiva sufletul ceva ◊ a i se lua dinspre suflet ◊ a-i sta cuiva pe suflet   ◊ a-i veni sufletul la loc ◊ a intra în sufletul cuiva ◊ a împărți, a cânta, a face ceva de sufletul cuiva ◊ a-l durea sau a i se rupe sufletul ◊ a lua de suflet pe cineva ◊ a lua sufletul ◊ a prinde suflet ◊ a se umple de suflet ◊ a rămâne cu sufletul în oase ◊ a scăpa numai cu sufletul ◊ a strânge pe cineva la suflet ◊ a-și da sufletul ◊ a-și stupi sufletul ◊ a da sufletul din el ◊ a-și încărca sufletul ◊ a-și lua ceva pe suflet ◊ a pune tot sufletul ◊ a-și scoate sufletul  ◊ a-și trage sufletul ◊ a-și scuipa sufletul cu cineva ◊ a-și vărsa sufletul ◊ a-și vinde sufletul diavolului ◊ copil de suflet ◊ cu, fără suflet ◊ cu sufletul în palmă ◊ cu sufletul la gură ◊ cu sufletul pe buze ◊ cu trup și suflet ◊ a-i merge la suflet ◊ într-un suflet ◊ jur pe sufletul meu ◊ pe sufletul meu ◊ să fie de sufletul cuiva ◊ suflet de om ◊ sufletu’! ◊ om fără suflet ◊ sufletu’ lui Avram Iancu! ◊ sufletul meu ◊ vai de sufletul tău◊ a-și da duhul  ◊ cu duh, plin de duh ◊ cu duhul blândeții ◊ sărac cu duhul…

În cazul orbilor, de cele mai multe ori era vorba de cecitate, ochiul era sănătos, dar imaginea nu se forma pe creier.

Avea metodele lui de vindecare și, dacă nu le prea expunea oamenilor, nu era pentru că voia să le țină doar pentru el, ca un secret bine păzit, ci pentru că nu știa cum să le explice oamenilor ce și cum.

La fel și cu surdomuții. Se uita la bolnavi dacă au sau nu limba tăiată, apoi le provoca un șoc, adesea o sperietură puternică și de cele mai multe ori bolnavii scoteau câteva sunete. Pe urmă era mai ușor. A avut situații când pacientul avea urechile înfundate cu ceară încă din copilărie, dar nu știa asta.

LOCURILE PE UNDE TRECEA PĂRINTELE ȘTEFAN ERAU TULBURATE DE LA ORDINEA LOR FIREASCĂ. DE MULTE ORI SE PORNEAU FURTUNI FĂRĂ VESTE SAU PLOI TORENȚIALE, CARE UMFLAU REPEDE PÂRAIELE ȘI LE TRANSFORMAU ÎN TORENTE.

Soarele era ascuns mereu după nori negri sau vineți. Ceața năvălea dinspre văi și urca spre dealuri sau spre munți. O ceață groasă, de nu vedeai la doi pași. Erau și vânturi puternice care, nu o dată, doborau copacii, smulgeau acoperișuri, ba mai luau în vârtej și câte un animal.

Se gândeau oamenii care să fie cauza. Păcatele lor, multe și grele?

Dar oamenii au păcătuit de când se știu și nu credeau că acum oamenii păcătuiau mai mult decât altă dată.

Se îndepărtaseră oamenii de la Cele Sfinte?

Astfel, iubirea lui Hristos față de Biserică devine arhetipul căsătoriei, căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos, iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezența sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează și ridică actul căsătoriei la funcția sa ontologică.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea… Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însuși trupul lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina asta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

Ștefan căzu pe gânduri. Drumul pe care voia să-l străbată era un drum greu, cu multe hopuri și capcane, chiar cu primejdii. Trebuia să-l facă însă. Măcar o dată în viață.

„Oamenii au venit mereu la mine. Au avut încredere în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în credința mea. E vremea să merg și eu la ei. Să am și eu încredere în ei.”

Își recapitulă în gând ce mai avea să-și reamintească din spiritualitatea ortodoxă. Mai întâi despre virtuți. Despre virtuțile teologice: Credința, Nădejdea și Iubirea. Apoi despre virtuțile morale: Înțelepciunea – Smerenia, Răbdarea – Stăruința în Bine, Prietenia – Iertarea – Blândețea, Pacea – Mila – Dreptatea – Hărnicia.

Dar pentru a te pocăi trebuie să știi, în primul rând, care sunt păcatele.

De ani de zile, Ștefan ținea un carnet, o agendă în care avea notate toate cele trebuitoare lui, ca preot. Avea, de pildă, pentru fiecare păcat, o pagină. Păcatele erau aranjate pedant, după gravitatea lor.

Erau păcatele strigătoare la cer: Uciderea, Homosexualitatea, Asuprirea (orfanilor, văduvelor, săracilor, străinilor), păcatele capitale: Mândria, Desfrânarea, Iubirea de Arginți, Invidia, Lăcomia, Mânia, Lenea. Apoi alte păcate: Necredința, Închinarea la Dumnezei străini, Vrăjitoria, Credința în Astrologie, Credința în Reîncarnare, Egoismul, Furtul, Nedreptatea, Lovirea, Gândurile rele, Nesocotirea Părinților, Nesăbuința, Nepăsarea. Erau trecute în agendă și păcatele limbii: Minciuna, Mărturia Mincinoasă, Hula, Cârtirea, Cearta, Bârfa, Limbuția.10

Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni, realizată prin moartea pe  cruce și prin învierea lui Iisus Hristos.

Botezul se face o singură dată, căci moartea și învierea au loc o singură dată.

Botezul este poarta de intrare în religia creștină. La început, botezul a avut loc în noaptea Paștelor.

Adevăratul botez era considerat cel realizat prin cufundarea completă a celui botezat în apă. Stropirea era practicată doar în cazuri de strictă necesitate (boli grave, în cazul morții inevitabile).

În basm avem apa vie și apa moartă. Apa moartă leagă trupul, iar apa vie îl însuflețește.

Moartea și învierea eroului au loc la un interval de timp foarte scurt.

Biserica veche a numit botezul „luminare” (gr. photismos). Se sublinia astfel schimbarea ontologică a celui botezat care vine din întunericul necredinței în lumina credinței.

Atunci îi spuse ce îi trecuse tocmai atunci prin gând, ca o străfulgerare:    „… îngăduie, Părinte să stau aici până mi-o veni sorocul, nu te voi incomoda, dimpotrivă, te voi ajuta cu tot ce îmi ceri” – și îl privi senină, așteptându-i hotărârea.

Părintele se încruntă puțin, îi apăru o cută între sprâncene, dar apoi se lumină:

– Bine, fata mea, te primesc cu inima deschisă, dar eu nu prea am nici de unele, du-te acasă, ia-ți toate cele trebuitoare și pe urmă întoarce-te…

Așa și făcu și se întoarse la peșteră, iar părinții nu îi spuseseră mai nimic, fă cum te îndeamnă cugetul și simțirea, că oricum ai făcut totul după capul tău, dar te primește omul acela pe care l-ai ponegrit, fără voie, e drept,  dar l-ai batjocorit și l-ai umilit?

Și chiar dacă se spune că dar din dar se face raiul, nu poți dărui ce nu este al tău.

Renunță la sinucidere. Inima Ștefaniei nu este a mea. Nu am dreptul să o opresc înainte de a se opri ea de la sine.

Apoi mai gândi: iată cum o fetișcană, ce nu mi-a fost nici măcar mireasă, îmi salvează pentru a treia oară viața.

Prima dată când chiar am crezut că o salvez de la incendiu. Dar, scoțând-o din flăcări, m-am salvat și pe mine. N-am înțeles asta de la început.

A doua oară m-a salvat prin moartea ei, dăruindu-mi inima, sentimentele, memoria, viața.