Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

Cu umbre viorii ascunse-n coapse,

Cu zâmbete ce par netrase capse,

Cu–un pântec umilind o emisferă…

M-aștepți să ne-ntâlnim în noi sinapse

Și – ntr – o iubire vag restanțieră

Vrem  să întemeiem o nouă eră…

Lucian Strochi

N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade

În versuri ca săgeți din arcuri  trase

Și în priviri  și-n inimi și în oase

În ploi nebune  și în reci cascade

În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase

N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade

Păreai atât de blând de cumsecade

Un mesager cu – atâtea plicuri roase

În tine am crezut cum cred în bine

Aceiași arbori ierburi ceruri grâne

Eram ca mâna să-ți sărut  stăpâne

Dar toate mi s-au șters printre lumine

Silabele îmi par prea-nalte spâne

Iubita mea calp timp e pentru mine

Lucian Strochi

în noaptea alba-a clopotelor trase

cu funii roase dincolo de fire

stăpânul tău sunt sclavul tău iubire

fantome fug timide și retrase

e frig de te pătrunde până-n oase

și-i o tacere aspră de menhire

vibrații vin din veche amintire

iar sunetele-s grele de mătase

ne închinăm la vii iconostase

ne pogorâm icoane  din zidire

pentru iubire nori nu sunt atlase

și-n jur a chiparoase amiroase

bat clopotele-n turn de mănăstire

iar noi murim în sacrala lor rostire

Lucian Strochi

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…  

Bătrâne sunt amintirile mele 

Poate chiar de la începutul lumii, 

Când omul nu era deasupra humii 

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele. 

Pielea mea avea strălucirea lunii; 

Privirile păreau  ancore grele… 

Pleoapele –ntredeschise erau vele 

Gura mea cerceta  buza genunii… 

Eram zei, monștri, semizei sau titani.  

Timpul nu se împărțise încă- n ani; 

Gândul nu se rostogolise în bani. 

Fierbinte  magmă pentru începuturi:

În loc de inimi, despicate scuturi;  

Tainic întemeiam mituri din fluturi …

Lucian Strochi

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra 

Sau marmura, atât de -nșelătoare; 

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra. 

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare 

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra 

Să țes un rând păgân din Panciatantra 

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

Iubirii noastre pot să-i fac armură   

Pot sufletul să-l prind într-o sculptură 

Și să strivesc un zeu în colț de gură

Și aur pot ciopli oricând din zgură

Un curcubeu înalț din zare sură

Și te zidesc plângând fără măsură 

Lucian Strochi

Te-am plămădit cu dragoste de mamă, 

Zidindu-te în zâmbet și săruturi; 

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi, 

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi, 

Cu părul blond, întunecat, de-aramă, 

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă 

Să-ntemeiezi prin tine începuturi. 

Privirile-mi să-ți fie veșnic scuturi…

Și-n gând și-n vis făptura ta mă cheamă 

Cândva vom fi, copile, de o seamă.

Dar eu fântână, tu  – doar grele ciuturi;

Vom popula mereu alte ținuturi…

Și pentru toate, Domnului dăm seamă.

Lucian Strochi