Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (7)
CORNEL PAIU: Dar în proza străină?
LUCIAN STROCHI: Acelaşi lucru. Num ai că mie îmi vine tot mai greu să-i separ pe scriitori, să-i împart în contemporani sau… Pe Tolstoi, Dostoievski, Flaubert, Maupassant, Balzac, Stendhal, Joyce, Kafka, Bulgakov, Faulkner îi simt contemporani cu mine. Şi pe Ismail Kadare sau Borges, Marquez, Bioy Casares, Sabato. Ce scriitori, ce cărţi, ce morţi surprinse. Scoate moartea din operele lor şi vor deveni scriitori obişnuiţi.
Când bei apă dintr-o albă carafă,
Timpul nu poate fi învins decât de o femeie.
Tradițiile sunt ca indicatoarele rutiere: îţi dau indicații precise şi obligatorii despre cum trebuie să circuli pe un drum public, despre care tu crezi că e al tău.
Trebuie să existe şi o geometrie a norilor, nu doar o algebră a lor.
Un gând e înţelept dacă: nu-l uiţi imediat, nu eşti de acord cu el, crezi că e al tău. Toate condiţiile sunt obligatorii.
Vorba cuiva: rămânem prieteni, dar vei suporta consecinţele.
Wang-Wei credea că cultul poeziei nu cere prea multe prietenii. Poezia este un risc pe cont propriu. Şi, dacă iubeşti oamenii, nu-i poți lăsa să rişte alături de tine. Poetul e un broker de imagini.
Xerxes a bătut apele mării cu lanţuri. Ce, aţi fi vrut să taie frunze la câini? Ar fi făcut-o, la furie, dar era în deşert, iar câinii îi mâncase demult.
Amintirile se şterg treptat. La început se pierd câteva detalii, apoi episoade întregi. În final, ajungi să confunzi o amintire cu alta, o iubire cu alta, o moarte cu alta.