GHEORGHE VADANA si PEISAJUL SAU

Intrat în rândul longevivilor  (la 3 februarie 2018 a împlinit vârsta de 87 de ani), Gheorghe Vadana este patriarhul pictorilor nemţeni, cu o activitate neîntreruptă în domeniul artelor plastice de peste 60 de ani.

Este un rapsod autentic, inspirat al ţinutului Neamţului, în special al zonei montane, Tarcăul şi Ceahlăul fiind aproape mituri personale.

Este atras de perspectivele largi, de liniile orizontului, ale pădurilor, ale stâncilor, ale văilor care se întretaie mereu, mărind iluzia de adâncime, dar şi de implicare, peisajele sale fiind o inedită invitaţie la drumeţie, implicit la iniţiere.

Iubind statornic, fidel natura, este indiferent la timp şi la anotimp, adorând atât toamnele blânde, cât şi iernile bogate, verile răcoroase şi primăverile târzii, când floarea învinge vremelnic frunza.

INTRE CER SI PAMANT – ELENA BORUNDEL

Una dintre cele mai importante expoziţii de icoane din ultimul an în Neamţ a fost cea a pictoriţei ELENA BORUNDEL, deschisă la Galeriile Lascăr Vorel, intitulată „Între cer şi pământ.”

Se cuvine să amintim câteva date definitorii despre artistă despre traseul său artistic.

ELENA BORUNDEL s-a născut la 25 mai 1968 în Bucureşti. Este licenţiată a Academiei de artă  Bucureşti din anul 1996, iar din 2014 este şi absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”– specialitatea Artă Sacră și a masterului cu același profil, programul „Arta Sacră în Contemporaneitate” în 2016.

Este expert consultant la secţia Decoraţiuni Interioare – şcoala de Artă Buc.2007-2016.

A obţinut în 2009 –Premiul „In Honoris” pentru contribuţia adusa la renaşterea  „Şcolii de Artă Bucureşti “ din partea Primăriei  Bucureşti.

Are în palmares 17 expoziţii personale de artă decorativă şi religioasă.

A participat la târguri, festivaluri şi workshop-uri la: Târgul Meşterilor Populari Braşov, Bran, Sighişoara, Sibiu,Piteşti, Făgăraş,Focşani, Otopeni, Romexpo-Buc.,în Grecia 2006, Germania 2007 (in cadrul A.N.T.R.E.C.), la  Muzeul Taranului Roman , la Curtea Veche Buc, (550-553 ani ai Zilele Bucureştiului), Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” – 2007-2012,Horezu 2007-2014, Dremel-Bosh 2011-2016.

CRISTINEL IONEL PRISACARU sau INTRE ICOANA SI CARICATURA

Dacă un critic ar avea voie să iasă din neutralitatea sa şi să aibă voie să parieze pe un artist sau altul, pe destinul fast al acestuia atunci fără îndoială că eu  aş paria pe artistul plastic CRISTINEL IONEL PRISACARU.

Artistul romaşcan este un creator total, abordând mai toate tehnicile şi genurile picturale, de la caricatură la frescă, de la natură statică la portret, de la un realism bine temperat la fantezii dezlănţuite.

Când e vorba de un asemenea artist, de obicei există şi un „călcâi al lui Achile”, umorul, ironia, sarcasmul, spiritul polemic neîmpăcându-se deloc cu melancolia, cu contemplarea, cu însingurarea. Nu e şi cazul lui Prisacaru, egal cu sine şi cu arta sa, fie că e vorba de o icoană sau de o „şarjă politică”.

Dar Cristinel se simte cel mai bine în zonele indecise, de graniţă, imaginarul său pendulând între oniric şi fantastic.

Prin urmare animalul său de casă e himera, dar poate fi şi un inorog sau un leu cu coada şi limba despicate heraldic.

După cum turnurile nu se înclină ca cel din Pisa, ci par cuprinse de vortexuri, de tornade unice, devenind elicoidale şi îmbrăţişându-se.

Dintr-o „clepsidră” poate curge nu apa sau nisip, ci litere, neînchegate în cuvânt, rezultând un timp fără timp, un spaţiu increat, adică universul înaintea cuvântului.

Artistul îşi creează uşor paradisuri artificiale, refugiindu-se în decoruri exotice, de 1001 de nopţi, dar în  acest decor apare asemenea unui şarpe neliniştitor un telefon.

Putem intra  şi într-o pagină de carte, cu un cavaler în carne şi oase, adică în zale şi scuturi, călare, alergând spre oriunde.

Cristinel Ionel Prisacaru are patent pentru o invenţie tehnică interesantă, punctul – ridicat la rang de piatră de mozaic de Ravena.

Efectul plastic e devastator, asemenea unui „gemail”.

Portretele prietenilor par cuminţi, originalul pare uşor recognoscibil, dar au fiecare o sămânţă de junglă, o luminiţă de iluciditate, ceea ce dă fiecărui portret, paradoxal, un aer de nobleţe. Ilustraţia de carte e personală, textul fiind cel care traduce imaginea, potenţând-o şi nu invers.

Prin urmare ne aflăm în faţa unui artist extrem de stăpân pe arta desenului /semnul sigur al celor aleşi), cu un colorit când neutral, dominând echilibrul, când dezlănţuit şi solar, incendiind spaţiile, înecându-le apoi în oceane de roşu permanent, de vermillon şi de galben crom.

Artist matur, deşi biologic e încă foarte tânăr, Cristinel Ionel Prisacaru a reuşit să adauge unui dionisiac structural, exuberant, jubilant, o seninătate apolinică, echilibrându-şi admirabil compoziţiile.

Cristinel Ionel Prisacaru îmblânzeşte şi umanizează lucrurile: până şi focul îşi dă la o parte flăcările pentru a nu ne arde, răni privirea.

Icoanele sale sunt cu adevărat „tâmple” şi se cuvin a cunoaşte doar răcoarea unor biserici, după cum frescele sale cuceresc, biserică cu biserică, noi spaţii, transformându-le în monumente culturale.

Peisajele sale, mai puţin numeroase, conving: viziunea sa este una monadică, fiecare obiect apărut în cadru având valenţe, virtuţi şi decodări heraldice.

Sunt convins că Cervantes sau Dante, dacă l-ar fi cunoscut pe Prisacaru,  l-ar fi ales pentru a le ilustra capodoperele.

Lucian STROCHI

 

UN DIALOG INTRE SUNET SI CUVANT

Mihail    VOICU este membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași – Secţiunea GRAFICĂ din anul 1999.

S-a născut la 16 martie 1963 în Paşcani.

Au urmat timp de aproape un sfert de veac diferite „specializări”: 1974 – 1981  Liceul de Artă  “Octav Bancilă”  Iaşi, secţia Grafică, clasa prof. Pavel GILIGOR; 1989 – 1991  Şcoala de arte, secţia Design vestimentar;1992 – 1998 Academia de Arte “George Enescu Iaşi” – Facultatea de Arte plastice, decorative şi design, secţia Grafică, clasa prof. Atena SIMIONESCU, Ion TRUICĂ.

Profesional, din 1998 este  muzeograf  atestat (muzeologie – arte vizuale) în  cadrul Muzeului de Artă Iaşi ; este expert atestat de Ministerul Culturii şi Cultelor, secţiunea „Grafică  românească” (2014), cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Iaşi, Secţia Artă sacră, 2006 – 2008;    Iaşi/ secţiunea Grafică (1999); membru fondator al Asociaţiei Culturale «VECTOR » (2001)

OANA CATALINA GAVRILIU SI REFACEREA UNIVERSULUI REGASIT

OANA – CĂTĂLINA  GAVRILIU este un artist plastic din Neamţ, născută în iulie 1971, la Piatra Neamţ.

Educaţie artistică  formală s-a desfăşurat fără sincope  incluzând cursuri de: Arte decorative şi design, Casa Studenţilor Iaşi 1990- 1995  Pictură, grafică, arte decorative şi design, Casa Studenţilor Iaşi1995- 2000 2006- 2009      Pictură, Şcoala populară de arte ,,Carmen Saeculare”, Piatra Neamţ Master, Grafică, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Universitatea de Arte,,George Enescu” Iaşi  2012- 2014

Din  aprilie 2015 este membru stagiar al UAP din România, filiala Piatra Neamț- Secțiunea Grafică, iar din 2017 este membru titular al UAP.

ELENA CHIRU sau VOCATIA MINIATURALULUI

Elena Chiru s-a născut la Răzvad, în judeţul Dâmboviţa la 28 august 1952.

Om al câmpiei, va avea nostalgia muntelui pe care l-a surprins, nu o  dată, în peisajele sale.

Provenind din mediul rural, nu a avut ca atâţia alţii nostalgia după satul natal, ci a cultivat construcţiile solide, urbane, chiar cetăţi şi castele, după cum fiind „Fecioară” a ales întotdeauna să surprindă realitatea lilial, neconflictual.

De pictat a pictat de când se ştie, după propria mărturisire. Totuşi, abia după ce a absolvit cursurile de pictură din cadrul Centrului pentru Cultură şi Arte Carmen Saeculare, clasa 2009-2012, profesor Arcadie Răileanu, a început să şi expună atât în expoziţii de grup, cu o frecvenţă anuală, începând din 2010 (Centrul Carmen Saeculare, 2010, 2011, 2012, Biblioteca Judeţeană G.T.Kirileanu  – 2014, Galeria Era Piatra –  Neamţ  -2015, Alba – Iulia, 2015, Galeria Gheorghe Vadana – 2016, 2017 –toate lucrările în ulei pe pânză), cât şi expoziţii personale (Galeria Gheorghe Vadana -2015 (ulei pe pânză), 2017 (acuarelă) şi 2017 –miniaturi (ulei pe pânză).

De la profesorul ei, Elena Chiru nu a învăţat nici viziunea monumentală, nici rezolvările abstracte, nici un cromatism dezlănţuit, „spectral”, ci o neobişnuită atenţie acordată detaliului, valorificarea simbolurilor, respectarea riguroasă a proporţiilor, (în)cadrarea, în aşa fel încât nimic din ce este esenţial într-un  peisaj natural să nu-i scape  – şi mai ales minuţia.

Victoria FONARI (3)

Iubirea înseamnă anularea oricărui egoism, intrarea în metamorfoză: „Respirația ta mi-a scos cercelul din ureche/L-am căutat printre Frunze/Umbrele l-au ascuns///Respirația ta oferea culoare coroanelor de copaci/Iar umbra metamorfoza frunzele în fluturi/Care au început să zboare/Un fluture mi s-a așezat în brațe/Cuminte s-a transformat în cercel” Fluturii – umbre de frunze.

A treia temă a poetei este timpul şi Victoria Fonari dedică acestui „apriorism” multe versuri inspirate. Pentru a ne acomoda cu ideea de timp trebuie să trecem întâi prin copilărie, singura vârstă pe care omul o trăieşte cu detaşare, cu inconştienţă, cu adevărat liber: „Zâmbetul este jocul celor mici /de a pune aripile lor de fluturi/ în palme celor mari/ Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului/Care înflorește indiferent de e observat sau nu”. 20.07.17 Ave, Viață.

Victoria FONARI (2)

Cuvântul are şi el nevoia de autodefinire: „Cuvântul  e transparența materiei/o așchie de antimaterie/ ce plonjează din lumea/ spiritului absolut/De unde atâta individualitate/  în evantaiul contextelor?” Sculptură din lacrimi.

Ultimul sens al cuvântului pleacă de la începutul divin al acestuia: cuvântul înseamnă lumină: „Se scrie cuvântul/ lumină fără de lumină?/Se scrie lumină prin tăierea albului/în litere?/ Lumina are tipare?/Dacă nu, atunci/ să nu ne mire că totul /se prelinge continuu în lumină/și haina continuă/și genele nu se sfârșesc/și aripile își desfac evantaiul pentru zbor/Lumina adoarme în negru/Și mângâie umbra lumina/Și pleacă și vineri/Umbra? Lumina?/Coboară lumina/Urcă în întuneric/Străbate Despică”9.12.2016, 14.30 Semnul luminii.

Înţelegând acest lucru, ne putem întoarce la poezie:„Cariatidele s-au dezbrăcat de poezie/S-au coborât spre izvoare/Și-au sorbit apă vie/Piatra s-a transformat în iele//A început să zboare/Printre mașini și semafoare/Concurând cu cântece/De pe tronsoane//Vântul în frunze dansează/Le strânge, apoi le aruncă/Cariatidele reverberează//Ecoul lunecă/În unde de culori se împletesc/Prin ochi de manechin ielele privesc”  17.10.2015 Ora 14.38, București Cariatide.

Poezia înseamnă şi autenticitate, natural, firesc, trăire reală: „butoanele nu pot înlocui/atingerile frunzelor/palparea ecranului/nu conține pigmenții degetelor oamenilor dragi/imaginile nu conțin/ respirația emotivă/bătăile de inimă/trăiește dorul tălpilor de pământ –/dulcele negru/înflorește lumina/prin genele căprioarei” deSkTOP.

Dar poezia nu poate fi despărţită de autorul ei fizic şi moral şi poeta îşi ia ca lampadofor un poet cu adevărat important al literaturii române, GRIGORE VIERU,  omagiindu-l în frumoase litanii: „Plânge soarele/Tace izvorul/Încremeneşte ploaia/Plină de culori/A murit… sau trăieşte?/ Maşina încă duce poetul la cititori…/Atât timp cât versurile sunt şoptite, strigate, pălmuite,/Cât în melodie se aud bătăile inimii/Grigore Vieru trăieşte” ECOUL TĂCERII; Scrise la moartea poetului Grigore Vieru: „Carnea e lut!? /Dar sufletul are carnea lui /care doare mai mult /decât fibrele de muşchi, /decât vine şi oase./Cum să opreşti durerea?/Prezentul lacrimă/Prea mult pentru a fi înţeles,/ Prea tăcut pentru a fi auzit./Prea invizibil… în interiorul copilăriei noastre./Vreau să trăiesc!/Doresc să depăşesc!/Cruzimea ce mă devorează,/Forţa ce mă crispează,/Vocea ce urlă,/Cuvântul ce înjunghie./Cum?/Prin vers/.Dorinţa cuvântului va învinge voinţa altora/Regret că liniştea nu se vede./E prea dură calea… aleasă în aşteptare/Tăcere. Lumini de tăcere!/Dormi în pace, Grigore Vieru./ LUMINI DE TĂCERE; „Poeziile lui Grigore Vieru/Sădesc flori/Care trec prin zăbrele/Prin poemele lui cuvintele limbii române/(dor, doină, Meșterul Manole)/Tresar în limbile străine.” Trepte din versuri.

Dar poezia înseamnă şi muzică, iar muzica înseamnă şi vals şi muzician şi poeta se opreşte la marele compozitor Eugen Doga : „Treptele de pe portativul muzical/Colorate în alb și negru asemenea clapelor de la pian/Transformă degetele în aripi, iar sufletul – un corifeu/Nu-și mai știe locul pe scena vieții/ Timpul se oprește/Însuflețiți trăim ce am uitat să trăim,/Vedem ce am pierdut capacitatea să vedem/Auzim cum galaxiile se mișcă în undele apelor/Gândim în tăceri muzicale/și sufletul începe să zboare/ 1.03.2017, ora 3:38 Eternitatea din clape; „Muzica ne deschide ochii/Simțim ce am uitat că putem simți./Muzica ne aruncă pe pietrele uitărilor noastre/Undele ne învăluie/Simțim marea/Muzica ne aduce aroma florilor/Din unde fotonice/Simțim viața/Muzica ne vorbește cu eternitatea///Și noi depășim spațiul din firea noastră/Și ne culegem din firele de rouă de pe păienjenișul destinului./Între coloanele în care se citesc cărți/Scrise cu cuvinte și note muzicale/Cu binecuvântarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt”.       1 martie 2017, Ora 3:55 Muzica și revelația trăirii

După ce a fost poezie şi muzică, cuvântul se poate întoarce devenind din nou eu liric: „Azi sufletul meu e de mătase/Mă învăluie/Mă alintă/Îmi pasă/Mâine sufletul meu va citi lumina/Iar acum prin întuneric/ Mi-e bine…” Mătasea din cioburi de lumină.

Şi tot cuvântul asigură trecerea spre o altă temă majoră a poetei, convertindu-se în iubire: „Mărgăritarul ascuns/ în monstru/să fie oare tangoul din contratimp/care dezvăluie/șerpuiri de pași/a tingeri suave/pasiune care fortifică iubirea /voalează dragostea/ Mărgăritarul din monstru.

Iubirea înseamnă esenţializare a raporturilor umane, până când devine element heraldic: „Eu scriu, iar el citește/Eu strig, iar el sărută/Eu mușc, iar el îmi atinge/ Durerea din suflet/Și simt cum aceasta se cicatrizează/De la săruturile lui/Mă sfâșii de neștire/Și îmi aduce apă/Apoi mă ia în brațe/Și mă transformă-n roza/Din stema lui Ștefan cel Mare/Devin secret cu lună fără soare.”7.11.2017, 1.50 Uniți în contradicții.

Iubirea înseamnă sfidarea aritmeticii, pentru că în iubire „doi” înseamnă  „unu”:„Am plecat împreună/Prinşi de mână/Am venit fiecare cu eul său în buzunar///Am plecat  încălţaţi în aripi/ Cu priviri dilatate/Am venit ferecaţi în propriile gânduri/ Clipe sigilate. Sau: „Iubirea/ e liniştea tăcerii/din scârţâitul de constelaţii/e foaia toleranţei/ divagate/de plăcere/Iubire/fulgi fierbinţi/ce pătrund/în noi/în cifra doi/ Iubirea.

Prof. dr. Lucian STROCHI

Victoria FONARI (1)

Poetă cu experienţă, autoare a unor eseuri extrem de percutantedes pre poezie, traducătoare, cadru universitar şi doctor în filologie, participantă la multe „întâmplări” literare europene,  Victoria Fonari este în primul rând o conştiinţă lirică, implicată.

Poezia sa e concentrată în câteva blocuri semnificante, în câteva câmpuri semantice, generând teme, subteme şi motive literare ale poeţilor autentici din toată lumea. Cele trei câmpuri semantice detectate în acest volum au ca nucleu timpul, iubirea şi cuvântul, aceste teme despletindu-se permanent, aproape fractalic. Astfel Timpul are ca motive anotimpul, o parte a zilei, dar şi considerarea acestui apriorism ca fiind un arhetip, o forma mentis.

Cuvântul se va deghiza în literă, în poezie, în artă poetică, într-o stare lirică, în mit(ologie), în conştiinţă, în protest sau pamflet.

ODA SCHELETELOR

Noi ne-am născut din tenebre,1

Tenace şi demne vertebre,2

Al nostru-i pământul negru şi dur,3

Istoria începe c-un falnic femur.4

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12

 

ODA SCHELETELOR 

Noi ne-am născut din tenebre,1  –  acest text a fost creat special pentru piesa „Secretele scheletelor”. A fost considerat un imn care se intonează la începutul şi la sfârşitul piesei. Un regizor se oferise să pună în scenă această piesă sub forma unui musyc hall şi avea nevoie de câteva texte poetice. Am compus această odă devenită imn. Sensul ironic este cred destul de clar. Orice grupare îşi poate imagina că istoria începe cu ea, iar imnul naţional trebuie să reflecte această realitate. Prin urmare textul va conţine numeroase referiri la …oase. Scheletele apar în pământ, ca rezultat al unor descompuneri. Schelete la lumina zilei nu se prea găsesc decât sub formă de mulaje. Oasele unui schelet proaspăt descoperit sunt roşietice, dar devin cenuşii    într-un timp foarte scurt.

Tenace şi demne vertebre,2 – Vertebra este cel mai „numeros” os, având aproximativ aceeaşi formă. În acelaşi timp, coloana vertebrală, compusă din vertebre are o importanţă majoră pentru om şi pentru vertebrate în general.

Al nostru-i pământul negru şi dur,3 –într-adevăr scheletele domnesc peste lumea subpământeană. E ţinutul lui Hades, obţinut după celebra împărţire a lumii dintre Zeus, Hades şi Poseidon.

Istoria începe c-un falnic femur.4  – femurul este cel mai cunoscut os. E şi normal: este cel mai lung, se distruge cel mai greu, iar simbolistica sa poate începe chiar de la Iisus şi Adam  şi să ajungă la femurele încrucişate de pe steagul piraţilor. Femurele încrucişate sunt şi simbolul otrăvii. Forma sa aminteşte de o ghioagă.

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5 –aluzie la concepţia anticilor potrivit căreia pământul era plat.

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6 –omoplatul este cel mai lat os al omului. Cu el începe de fapt mâna – cea care făureşte atâtea obiecte.

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7 –oasele pot ajunge şi în heraldică.

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8 – aluzie la cositorul  necesar obţinerii bronzului.

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9 –aurul şi argintul, sunt moneda forte a unei ţări. Uraniul  este metalul secolului nostru, prin aplicaţiile sale. Au fost alese metalele pentru că ele sunt dure, iar oasele apreciază această calitate.

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10 –craniul este reprezentarea morţii, dar şi cutia care adăposteşte gândirea. Dacă unele oase permit confuzii, craniul stabileşte imediat dacă scheletul este unul uman sau nu.

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11 – mandibula este osul care ajută vorbirea. În acelaşi timp poate fi şi o armă biblică (a sa vedea lupta lui Samson cu filistenii).

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12  – ultimul vers are o triplă decodare. Coasta este cea care apără pieptul, inima, plămânul, viaţa. Dar tot coasta este cea care permite „înmulţirea” omului, Eva prima femeie fiind făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam. În fine cuvântul „coastă” înseamnă şi „deal”. Majoritatea aşezărilor le găsim la deal. Câmpia este prea expusă, muntele – dificil de străbătut.

Această odă evocă, enumeră oasele esenţiale ale omului: craniul pentru cap, coasta pentru trup, coloana vertebrală care „leagă” toate celelalte oase: omoplatul care leagă mâna de trup, femurul care reprezintă piciorul.

Se obţine astfel imaginea unui schelet care „umanizează” lumea tenebrelor. Versurile au rima împerecheată şi monorimă.

Lucian Strochi