C.I.U: În ultimul timp, și nu numai, la noi, literatura, artele în general, sunt decăzute de la rangul lor aristocratic… Aceasta se întâmplă doar din cauza democrației sau democrației prost înțeleasă de cei care o propovăduiesc? Vezi vreo salvare?
L.S: Literatura, artele în general au decăzut pentru a face loc politicului. Înainte vreme un prim-ministru se numea Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga. Adică scriitori, oameni de cultură. Acum… E vina mea că nu am citit încă operele complete ale lui Victor Ponta, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Dacian Cioloș, Florin Cîțu… Artele s-au prostituat, au devenit slujnicuțe pe lângă Neica Nimeni. Triumfă manelele, se practică o cultură de gang, de mahala. Sincer, nu prea văd o soluție pe termen scurt. Atâta timp cât avem seriale cretine motivându-se că: numai așa ceva vrea publicul!, au audiență, rating etc. Avem numai vedete, staruri, iar știrile transmise se referă la silicoane, la despărțiri și împăcări de pițiponci și pițipoance. Se scrie mai mult de Vulpița decât despre Ana Blandiana, de „Prodanca” decât de Ana Aslan. La fel se întâmplă și cu traducerile. Jumătate din cărțile editate au titluri imposibile și conținut aiuristic. Intelectualii autentici se retrag în cochiliile lor, scârbiți de spectacolul dezolant. Limba română îmi devine tot mai necunoscută, fiind un ghiveci nefiert de termeni „internaționali”.
C.I.U: A existat, în ceea ce te privește, relația Ucenic-Maestru?
L.S: Categoric, da. În afară de profesori, pe care i-am amintit deja, au fost ziariștii sau alți adulți care m-au format ca om. Aș aminti cu drag de câțiva. Mai întâi învățătoarea mea Elena Munteanu. A fost ca o mamă pentru noi toți. Exigentă, tăioasă, duioasă, visătoare, iubindu-ne ca pe copiii ei. Dreaptă. Odată ne-a pedepsit pe toți băieții pentru că ne-am răzbunat pe tiranul clasei, Virgil, un copil handicapat, mai mare ca noi cu vreo trei ani și care își făcuse obiceiul să ne tortureze pe rând, în fiecare pauză, fată sau băiat. Fetele era trase de păr, băieții de urechi, până când acestea deveneau vinete. Ne-am organizat, am traversat strada și am tăiat niște nuiele de corn. În momentul în care s-a apropiat de următoarea victimă, am tăbărât pe el. L-am lovit cu acele nuiele peste față, peste brațe, pe tot corpul. L-am lovit până a căzut. Apoi a făcut o criză de epilepsie, cu bale la gură, cu ochii dați peste cap. Învățătoarea a intrat în clasă, s-a dus la el și i-a vorbit blând, ca o mamă. Apoi cu ochii înroșiți de lacrimi care nu căzuseră, dar îi arsese sclerotica, ne-a întrebat : „Ce i-ați făcut ? De ce l-ați bătut?” Văzuse și ea urma vergilor de pe față… Am luat eu cuvântul. Am povestit despre ce ne făcea el nouă, cum ne pedepsea în fiecare pauză și cum am hotărât să luptăm cu el. „Și de ce nu mi-ați spus și mie?” Apoi ne-a pedepsit, dându-ne peste palma întinsă cu nuiaua de corn. Durea al naibii, dar nimeni nici nu a clipit. Eram mândri, dar și speriați de ce i se întâmplase lui Virgil. Mama lui a venit la școală, a făcut ceva scandal, dar până la urmă și-a cerut ea scuze, când a aflat toată povestea. Apoi am primit toți în dar de la Virgil un pahar de plastic, personalizat, semnat Virgil… Altă dată, fugind pe coridor, urmărit de un găligan dintr-o clasă mai mare, am dat peste învățătoarea mea, care tocmai ieșise din cancelarie. Am trântit-o jos, și ea s-a rănit la buze, buza de sus i s-a despicat și sângera puternic. Nu m-a certat, mă iubea și mi-a spus-o peste două săptămâni: „Uite, nu mai fi supărat. Rana s-a vindecat. Mi-a rămas un semn alb, dar voi ști că e de la tine.” Sau odată, de 8 Martie, venisem cu un mărțișor mai deosebit, o broscuță verde pictată, în relief pe o bucățică de sticlă. Și-a pus mărțișorul pe piept, alături de celelalte. Unele mărțișoare erau din argint, altele chiar suflate cu aur. Al meu era unul dintre cele mai modeste. Plimbându-se printre bănci, mărțișorul meu i s-a desprins de la piept. L-a ridicat cu grijă, l-a sărutat și mi-a spus: „E cel mai frumos mărțișor!” Nu știu dacă Doamna Elena Munteanu mai trăiește sau nu. Ar trebui să aibă în jur da 90 de ani. Profesoara mea de română, Elena Stoican era moață din Bucium și îl iubea pe Blaga. Eram elevul ei preferat, olimpicul, îl iubeam amândoi pe Blaga care încă nu se studia la școală. Am văzut la ea poeziile lui Blaga copiate de țărani, circulau ca poezii populare, anonime. Îmi pare rău că nu am unul din acele documente umane de mare preț, extraordinare. Soțul doamnei Stoican era Directorul Teatrului din Petroșani și prin el am făcut rost de textele dactilografiate ale pieselor lui Lucian Blaga. Când a trebuit să-l predea pe Blaga, era prima dată când Blaga se preda la școală, după ani și ani, doamna Stoican a spus: „Du-te și predă tu de la tablă lecția despre Blaga. Știi mai mult despre el decât mine.” Și s-a așezat cuminte în bancă, pe locul meu. Am predat poezia lui Blaga, cred că a fost o lecție reușită și, pentru mine, de neuitat. Altădată, jucând fotbal, am tras un șut mai puternic și mingea a intrat pe fereastra ei, lăsată deschisă. Mingea a căzut într-o oală uriașă în care era zahăr topit. Câțiva stropi au atins-o, făcându-i bășici mari pe mâini. M-am dus să recuperez mingea și am văzut dezastrul. Nu a spus nimic, mi-a arătat doar mâinile, lacrimile îi curgeau pe obraji. M-a văzut alb la față și mi-a spus: „Nu te speria. Nu e nimic, trece.” Dar poate cea mai semnificativă întâmplare s-a petrecut atunci când preda Arghezi. Eram la Psalmi și nu știu de ce, nu învățase nimeni lecția. Ne-a dat un extemporal și ne-a spus: „Scrieți doar versuri din Psalmi. Pentru fiecare vers veți primi două puncte.” Știa ea ce știa. Mi-am amintit doar două versuri. Deci aveam să iau un 4. Atunci mi-a venit ideea să scriu eu un psalm și să-l atribui lui Arghezi. Am scris deci: „Mi s-au închegat visele în matrițe / Sunt cel mai fericit alchimist / Forme mate ale lumii pestrițe/ Au acum străluciri de-ametist”. Și am datat poezia: Psalm, în „Luceafărul”, septembrie 1959. Vezi, Doamne, citasem dintr-un psalm inedit! A doua zi am primit rezultatele: luasem, bineînțeles, nota 4, dar doamna Elena Stoican îmi răspunsese tot în versuri, tot patru versuri, folosind chiar rimele mele, atâta doar că a înlocuit „ametist” cu „trist”. Bineînțeles că nu a trecut notele în catalog, dar de atunci nimeni nu a mai venit la română cu lecția neînvățată. Maeștri au mai fost pentru mine dirigintele Ghiță Pop, profesor de sport, dar care iubea literatura și care, atunci când ne-am despărțit, după bacalaureat, mi-a dăruit „Portret al artistului în tinerețe”; profesorul de matematici Ioan Butulescu, profesoara de biologie Septimia Kraus, profesoara de geografie, doamna Claudia Constantinescu. Când m-am văzut ultima oară cu doamna Constantinescu, terminasem facultatea, locuiam la Piatra-Neamț și ne-am întâlnit pe stradă. M-a invitat la ea acasă, m-a descusut, apoi mi-a dăruit un coral uluitor, semănând cu cornul unui cerb alb din vis. Mi-a spus că îl primise de la o fostă elevă a ei care îl adusese din Marea Roșie. Mi-a spus: „Acum pot să-ți spun. Ai fost cel mai bun elev al meu din sutele, miile de elevi pe care i-am avut”. Am roșit puternic, eram gata gata să-i spun că eu nu învățasem niciodată la geografie, nu deschisesem vreodată un manual, dar citisem enorm despre toate, de la climă la epoca mezozoică, despre Amazon sau Nil, despre orașele Europei, despre Siberia. Puteam să vorbesc ore întregi despre dinozauri, despre Țara de Foc, despre Africa… Dar maeștri mi-au fost și ziariștii de la Steagul roșu: Constantin Pascu, Traian Műller, Viorel Teodorescu, Radu Selejan, Dan Manlup Dan. Îmi arătau un respect incredibil, mă considerau colegul lor. Mă pregăteau pentru această meserie grea, dar frumoasă, îmi dădeau rubrici în ziar, aveam una care se numea „În reverber” în care publicam foiletoane. Odată, l-am întrebat pe profesorul Pascu, dacă m-aș putea revanșa vreodată pentru tot ce făcea pentru mine și el mi-a spus zâmbind: „Cândva vei întâlni un tânăr de valoare. Îl vei sprijini în afirmare, așa cum o fac eu acum cu tine. Și când el îți va pune întrebarea pe care mi-ai pus-o acum, amintește-i de numele meu.” Radu Selejan mi-a făcut un prim portret de scriitor publicat (eram elev în clasa a XI-a); Dan Manlup Dan mi-a vorbit pentru prima dată de rezistența din munți… Dintre scriitori, mari maeștri mi-au fost: Alighieri Dante, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Eco, Homer, Ryonosuke Akutagawa, Dino Buzzati, Miguel Cervantes, William Shakespeare, Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Victor Hugo, Gerard de Nerval, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Gustave Flaubert, Honore de Balzac, Stendhal, Daniel Defoe, Jorge Luis Borges, Ernesto Sabato, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Pablo Neruda, Rainer Maria Rilke, Herman Hesse, Patrick Suskind (Parfumul), H.C. Andersen, Franz Kafka, Marcel Proust, Andre Gide, Albert Camus, Ismail Kadare, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Creangă, Petre Ispirescu și mulți, mulți alții. Dar scriitorii care mi-au fost cu adevărat maeștri, de la care am învățat enorm, cu care am avut dialoguri esențiale au fost Ioanid Romanescu, Romulus Vulpescu, Laurențiu Ulici, Dumitru Radu Popescu, George Munteanu, Marian Popa, Savin Bratu, Paul Cornea, Sorin Mărculescu, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Romul Munteanu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Paler. Despre întâlnirile și întâmplările cu ei s-ar cuveni să scriu o carte și poate o voi scrie… Să dau doar trei exemple. Eram la editura Junimea, când m-am întâlnit cu poetul Ioanid Romanescu. Mi-a luat manuscrisul, era dactilografiat, m-a întrebat dacă mai am vreun exemplar, m-a salutat și a dispărut. Peste o săptămână a apărut în SLAST (Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului) un articol semnat de Ioanid Romanescu în care mă recomanda ca poet, vorbind despre faptul că sunt la tabloul de comandă al poeziei, ca am mai multe volume needitate. Erau publicate și câteva poezii. Abia ne cunoșteam și a ținut să salute în acest fel un nou poet. Cu Adrian Păunescu am avut mai multe întâmplări, dar merită să evoc una. Un senator, Marius Munteanu, m-a rugat să-l prezint pe Adrian Păunescu, în două spectacole, la Roman și la Piatra-Neamț. Am crezut că glumește. Adrian Păunescu se prezenta el însuși într-o manieră unică, nu trebuia să-l prezinte cineva. Am înțeles că fiind totuși și senator, avea nevoie de… mă rog. Înainte de spectacolul de la Piatra-Neamț, de la Teatrul Tineretului m-a întrebat dacă cred că el va rămâne în Literatura română, că nu va fi uitat. Am răspuns prompt: „Da!” „Vei rămâne!” A fost mirat de promptitudinea mea și m-a întrebat de ce cred asta. I-am spus că, în cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț doar trei poeți aveau versuri pe morminte: Eminescu, Coșbuc și… Adrian Păunescu. S-a roșit, apoi m-a rugat să mergem să vadă cu ochii lui. Eram cu un sfert de oră înainte de spectacol, dar i-am făcut pe plac. A ajuns la mormânt, și-a văzut versurile săpate în marmură, a mângâiat tandru portretul mortului, a păstrat un moment de reculegere și apoi mi-a spus cu o vece stinsă: „Să mergem!” Inutil să mai spun că spectacolul lui la Piatra-Neamț a fost unul memorabil. Și în fine, o întâmplare cu Ion Gheorghe. Ajuns la Piatra-Neamț, ne-am întâlnit și mi-a spus că vrea să scrie o carte intitulată Poeme cu martori. M-a rugat să-l duc undeva în județ, să găsească un „subiect” pentru un poem. Cererea lui era una neobișnuită. M-am gândit puțin și i-am propus să mergem la Tazlău, o comună pe care o cunoșteam foarte bine. Am mers să ne întâlnim cu Maria Pâsoi Zavate, fosta soție a haiducului Baltă. Am fost primiți cu prietenie și femeia ne-a povestit câte în lună și stele. Câteva întâmplări spectaculoase, poetice le cunoșteam și credeam că îl vor interesa. Ion Gheorghe tăcea, nu părea impresionat de nimic. A venit și soțul femeii care era pădurar și i-a oferit spre vânzare o blană de vulpe roșcată, frumoasă. Ion Gheorghe a încercat blana ciupind părul cu două degete. „Nu o iau pentru că a fost otrăvită și îi cade ușor părul…”Apoi femeia i-a povestit că ea vede foarte bine noaptea și că vin la ea fiare gestante pentru prima oară, ca să le învețe cum să nască. Poetul s-a însuflețit, a pus câteva întrebări bine țintite. Am mai stat câteva minute și am plecat mulțumiți. Am ajuns la mănăstirea Tazlău, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ion Gheorghe a vrut să intre la mănăstire, să se întâlnească cu preotul. Era un preot tânăr, pe care nu îl cunoșteam. Acesta, amabil, ne-a arătat mănăstirea care urma să fie picată și ne-a invitat apoi la casa parohială. Acolo am văzut ceva incredibil: sute de soiuri de fasole, boabe de toate culorile și mărimile, puse la uscat, peste tot: albe, sinilii, galbene, roșii, maronii, pistruiate, vinete, aproape negre. Mii, zeci de mii de boabe. Ion Gheorghe nu a spus nimic, a ajuns în București și peste mai puțin de un an a apărut o carte excepțională de poezie, intitulată CONDICA ÎN VERSURI, în 1987, la CARTEA ROMÂNEASCĂ. Printre alte poeme extraordinare, precum Omulețul de Voroneț, Hronicul ticăloșilor sau Ruptul Cetinii, erau Zugrăvitele fasoli și Mama fiarelor, poeme scrise și gândite la Tazlău. Am văzut „pe viu” cum acționează, gândește și simte un mare poet.