Aprecieri critice – Donatorii de suflete (3)

Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.

Autorul capodoperei Donatorii de suflete are nostalgia Cărții totale, a divinei Biblioteci, a Cerului înstelat, dar și a filosofiei ce ne propune abolirea celor trei principii ale logicii: de identitate, noncontradicție, terț exclus/ inclus. Astfel, mitografia omului etern, din romanul său, arhetipal, plutitor, filosofico-teologic este ca un joc de tarot: repetă modelele arhetipale ale inconștientului, retrăiește fascinația exercitată de seriile de opoziții ale lumii: masculin – feminin; bine – rău; lumină – întuneric etc., remitizează interacțiunea celor patru elemente: aer, apă, foc și pământ, dar și corelația rai – iad. Lucian Strochi, el însuși un donator de suflete, mi se pare un scriitor ales și angajat în profeție ca într-o actualitate.                                                                  

 

PETRE ISACHI 

Lucian Strochi nu este un scriitor, ci un adevărat fenomen literar, el nu stăpânește doar cuvântul, ci materia și antimateria scrisului, mantrele și tantrele dezvoltării spiritului uman,  un adevărat atlant rătăcit la timpul prezent, înălțător de piramide estetice, atât în proză cât și în poezie. Opera lui este una megalitică, religioasă și funebră în egală măsură, formată din elemente brute pre care sunt așezate broderii gotice și motive suprarealiste, astfel încât ea poate lua forma eternității și a fluidului în egală măsură. Cartea DONATORII DE SUFLETE este o donație pentru revigorarea literaturii române, un manual enciclopedic despre antropologia sufletului uman, cu trepte de evoluție și de cădere în hecatele primitivismului și ignoranței, dar și de salvare prin cunoaștere și de șlefuire prin iubire pură… Succes cărții, succes autorului… Mi-a plăcut și o voi reciti cu aceeași plăcere…

ECATERINA  PETRESCU BOTONCEA

 

SONETUL APEI ELEMENTARE 55

Nimic nu e mai generos  ca apa:

Iubește trupul, sufletul și gândul,

Cititul, scrisul și desigur rândul;

Chiar și-n pământ ajută brazda, sapa.

 

Ca leac, nu-ți pierde timpul; căutându-l:

Ajută lacrima, ochiul și pleoapa,

Și  e modelul ce-l urmează capa

Când curge, lesne a găsit intrândul…

 

Topită-n flori, în frunze sau în muguri,

Ciudată, dreaptă e, precum lumina:

Duioasă când alintă rădăcina…

 

Cu soarele se-adună toamna-n struguri;

Când plouă, arde în întoarse ruguri.

Și între elemente e divina…

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII CUCERITE 54

Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

 

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

SONETUL ADEVĂRATEI CREDINȚE 53

Singurii credincioși cu adevărat

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede;

Doar ei citesc necitind străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.

 

Doar ei văd în frunze arginți,  monede

Și-n orice piatră un rubin sau agat

În șotron un ducat pătrat un palat

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede. 

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE, DESPRE RIME SI NUMERELE ASCUNSE DIN SONETE

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE

Trebuie precizat că aceste sonete engleze pot fi considerate aşa doar prin structura de trei catrene şi un distih, diferită de cea a sonetului italian – două catrene şi două terţine.

Rimele şi măsura acestor sonete este extrem de variată, demonstrând, cred, vitalitatea acestei specii literare, care nu se lasă încorsetată nici formal, nici ideatic.

 

DESPRE RIME

Rimele din aceste sonete engleze sunt extrem de variate.

Primul catren din fiecare sonet are rimă îmbrăţişată (abba) în sonetele I, III, VIII, IX, X, XI, XV, XVI, XXIII; rimă încrucişată (abab) în sonetele II, IV, V, VI, VII, XII, XIII, XIV, XVII, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXIV, XXV, XXVI.

SONETUL LIMBII ROMANE1 (XXVI)

Ca într-o poveste2 te-a scos în cale

Cineva3; eram mut, ca un vas de lut.4

Mă apărau cele şapte vocale5,

Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.6

 

Te-nalţi la munte7, te cobori la vale,8

Învăluită-în pace ca într-un scut,9

Şi aflu că mătase este moale,10

Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.11

SONETUL MAMEI RUSIA1 (XXV)

Taigaua2 uriaşă, nesfârşite 

Fluvii3 şi apoi, măreaţă câmpia4,

Lacuri şi mări5, podişuri infinite5:

Iubeşte şi moare Mama Rusia6.

 

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri7,

Mestecenii8, suspinând a primăvară:

Poeţii ruşi duios mor în dueluri9,

Mama Rusia, necuprinsă ţară10.

SONETUL MARETEI INDII1 (XXIV)

În piept îmi simt lumina ca pe-o cange2,

Prin Kamasutra3 trăiesc divin, plenar,

Mă scald mereu, devreme-n Gange4,

Şi-n noapte prelungă, mă visez Akbar5.

 

Duşmanii i-am învins – sunt Chandragupta6,

Duşmanii cred că-s Şiva7, când aud de mine

Refuză chiar să mai înceapă lupta,

Şi se refugiază–n rugi, suspine.

SONETUL COPILARIEI1 (XXIII)

Mă-ntreb de ce delfinul nu e peşte2,

De ce rechinul nu este mamifer3,

De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer4,

De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte5,

 

De ce cocoşul luptă vultureşte6,

De ce rugina muşc-un braţ de fier7,

De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger8,

De ce-n covată, pâinea mai dospeşte9,

SONETUL MUNTELUI ZEU1 (XXII)

Pe culmi2 vin oameni, zeii să-i înfrunte3,

Şi, obosiţi4, ei, zeii-ar vrea să scape5,

Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,

În şipot stins, târziu, de-argint de ape6.

 

Olimpu-i o  cetate-n vârf de munte7,

Dar oamenii au început să sape8,

De jos şi până la creneluri crunte,

Sătui de crime, certuri şi agape9.