O nouă întâlnire, în suita celor cu genericul ,,Convorbiri jurnalistice” inițiate și desfășurate de UZPR, a avut loc la Roman, luni, 27 mai 2019. Alături de cărți și reviste ale gazdelor, a fost prezentă producția de carte cu sigla Editurii UZP. Numeroși autori, cum ar fi Ion Andreiță, Nicolae Dan Fruntelată, Pavel Lică, Marian Nencescu, Viorel Popescu, Firiţă Carp și încă mulți alții au fost reprezentați de cărțile lor.
Hârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil) aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.
Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.
Emil Ariton este un postromantic, preluând din romantism ironia și ideea poemului în proză (ca revoltă antiparnasiană), cultivând structuri supralaxe, dar reabilitând eul poetic, după ce îl înlocuise vremelnic, culmea fertil! cu un eu narator, într-un discurs aparent neutral. Iată câteva exemple: „Dacă paracliserul din Vlădiceni,/pe care unii îl mai numesc și țârcovnic,/s-a învrednicit să însăileze/pe ușa de la intrarea-n biserică,/„vă rog ștergeți cotonoagele de iarbă”/, cel mai cu sârg clopotar/ al Bisericii albe din Vădurele,/prea nărăvitul la trasul pe sfori/care-i umple desaga/cu colăcei și prescuri,/obișnuiește a-și aminti,/că în urmă cu un deceniu/era un neîntrecut croitor. E o pendulare între La lilieci a lui Sorescu și unele scrieri ale humuleșteanului Ion Creangă. (O parodie cu un țârcovnic și-un clopotar). Sau: „Viroaga cu amintiri din copilărie,/cu înverzire și albăstrime/ mă ispitește-n răstimpul unei invazii/de libelule și fluturi.// Nepustiită-i priveliștea zmeurișului/unde găbjit-am într-un alun huhurezul./Fie-mi iertată cruzimea de a-l lega/de picior cu o sfoară,/lipsindu-l de libertatea sălășluirii /în ascunzișuri umbroase.” (Freamătul din claviaturile nostalgiei). Cultivând poemul în proză, Emil Ariton nu se revendică totuși din antici (a nu se uita că rima e o invenție medievală!), nici din francezi (se pare că primul poet care scrie poeme în proză este francezul Aloysius Bertrand (Gaspard de la nuit) puțin înainte de 1850), nici din Baudelaire (Petits poèmes en prose) sau Arthur Rimbaud (Les Illuminations și Une saison en enfer), nici din românii Alecu Russo (cu celebra Cântarea României), Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Adrian Maniu (Figuri de ceară), Emil Isac (Poeme în proză), Ion Vinea, George Bacovia (Bucăți de noapte), Ionel Teodoreanu (care debutează cu Jucării pentru Lily, care sunt poeme în proză). Rămân însă în atenția sa Tudor Arghezi și Ion Barbu. Dintre străini e mai apropiat de americanii Wallace Stevens, pe care îl și evocă, dar și Robert Frost, Carl Sandburg și chiar Withman (în momente de maximă amplitidine).
Plebeu, haiduc spirit fractalic, „spion”, „intrus”, „filfizon”, Emil Hariton are orgoliul aristocrat al rostirii unice, democratizând halucinant limbajul, descătușând sintagme, desființând denotative și iubind dezmățat conotativele.
Prin urmare orice fragment tinde să devină artă poetică: „Astăzi am de gând să stărui/a improviza o erupție,/un joc de cuvinte din care/unele-s șoapte sau gângurit de copil/ce s-a încumetat a păși/pe o treaptă alunecoasă,/nedisperat în dorința de-a se numi/rocker sau chiriaș al visării.” (Ipostaza de filfizon al destăinuirii).
Prin explozie, Emil Ariton cucerește natura și reabilitează haosul – ca realitate a Universului; prin implozie, poetul cosmicizează totul, așa încât erezia devine credință. Metafora obsedantă va fi libelula ce părăsește neliniștea mlaștinii pentru a intra în liniștea unei biserici: „Insecta ce-n zbor are formă de cruce/adică mirifica libelulă/a pătruns într-o sâmbătă/într-un altar de biserică.”
Emil Ariton este un poet pentru liniștea și neliniștea noastră.
Lucian Strochi
Ulterior, Emil Ariton avea să publice alte volume de versuri: Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri, Ed. Crigarux, 2014 și Freamătul din claviaturile nostalgiei, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, chiar în acest an aniversar (despre care ne vom ocupa în continuare).
În timp, notorietatea poetului a crescut, Emil Ariton devenind membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț, fiind inclus în Antologia Scriitorilor din Neamț, ed. Răzeșu, 2012 și fiind comentat de Constantin Tomșa în Dicționarul scriitorilor nemțeni.
Firesc au apărut și referințele critice, aparținând unor critici de valoare, referințele fiind de fiecare dată cel puțin favorabile. Iată, pe scurt, câteva asemenea opinii:
„Emil Ariton oferă poeme îndelung dăltuite, multe din ele încifrate prin torsiuni de limbaj sau notații fulgurante, adesea răsucite, sugestive, efortul său năzuind la evadarea dintr-un real apăsat de vitregii, spre un univers superior al instalării în materialul fermecat al cuvintelor. (…) Cartea Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri confirmă experiența unui poet sedus de jocul închipuirilor, care își pune la încercare plăcerea de a se minuna de spectacolul armoniei cuvintelor.” (Cristian Livescu); „În Chipul speranței, Emil Ariton este un neoromantic care, adoptând în aparență formula unei lirici de notație, imaginează refugii cu descinderi în parcuri precum grădina Icoanei și Cișmigiu sau în codrii, sihăstriile, zăvoaiele unor peisaje carpatine, dar se lasă atras și de cornul de lună din sud, în tălăzuirea fugară a Gibraltarului, sau într-o rătăcire spre Honolulu cu o goeletă venețiană sau o navă vichingă, căutând un loc ascuns pe o insulă solitară, pustie, din Hawai, în tovărășia unui cântăreț mexican.” (Ioan Holban); „Profesorul Emil Ariton a revenit la iubirea sa dintâi – poezia. Răstălmăcirile și fanteziile sale, apărute la Editura Timpul, 2009, sunt rodul unei sensibilități filtrate de o gândire poetică ferm articulată, sub semnul Jocului secund barbian. Este vorba de o aderență spirituală firească, explicabilă prin alcătuirea sa psiho-intelectuală și prin voința de a realiza un limbaj capabil să exprime, în egală măsură, zbuciumul impur al iraționalului, dar și aspirația neostoită spre contemplarea poetică.” (Mircea Dinutz); „oscilând între real și fantastic, între nebulozități și himere, între ecrane și paravane, poetul nemțean Emil Ariton s-a declarat în cele din urmă apt să ademenească hieroglifele poeziei tainei și legând de gard matematica, i-a îngăduit poeziei să se destăinuie, adunându-și gândurile într-un ton ordonat și scoțându-l în lume, intitulat Transplant de sinceritate, girat de editura Crigarux, Piatra Neamț, 2007. (Cornel Galben); „Infinita intercondiționalitate a poetului scrib născocind baliverne cu Lumea dă expresie în Răstălmăciri, eternului conflict între rațiune și sentiment, știință și viață, logică și biotică. Deturnând în mod voit înțelesul unor cuvinte cheie(iluzie, evoluție, cununie, contemplare, hipnoză, tămăduire etc.) sau sintagme (ansamblu folcloric, dezmierdări pierdute, artă poetică etc.) intrusul, cum se autopersiflează Emil Ariton, împătimit de o subtilă știință a poeziei, dar și de complexul maeștrilor ce se căznesc să atingă culmile, serpentinele artei, are intuiția operei circulare, fără început sau sfârșit, care reușește să permită cititorului accesul la etern.” (Petre Isachi); „Emil Ariton speră că prin ceea ce propune în cel de-al cincilea volum al său, Jucăria de vorbe a zodiacului, a dibuit subtile reflecții, transfigurări, parodii și zeflemisindu-și slăbiciunile, hachițele de filfizon al testăinuirii, așteaptă să se ivească într-un rădvan cu ponei Dumnezeul poveștii. (Constantin Tomșa).
Freamătul din claviaturile nostalgiei este un titlu ambiguu, o „suveică” interior-exterior, căci freamătul poate fi al plopilor, dar și al sufletului, claviatura e esențială pentru un pian, dar și pentru coaste (vezi Ana Blandiana: „claviatura coastelor distinctă”), iar nostalgia aparține atât omului, cât și naturii, dacă aceasta e coparticipativă.
Lucian Strochi
Emil Ariton împlinește, la 28 martie 2019, 70 de ani.
Profesor de matematică, pasionat de valorile ezoterice, simbolice, astrale ale numerelor și literelor, nu cred că i-a scăpat, dincolo de aniversarea „contabilă”, valorile acestei date. 28 se poate „transcrie” ca fiind 2+8, adică 10, cifră perfectă. După cum, 28 este și rezultatul lui 7 x 4, adică cifra inițierii înmulțită cu cifra perfecțiunii. 70 va fi 7×10 adică, cifra inițierii înmulțită cu cifra perfecțiunii. Dar jocul cifrelor nu se oprește aici: scăzând din suma zilelor 2+8 cifra lunii martie, adică 3, rezultă tot 7. Anul nașterii, 1949, poate fi scris sub forma 1+9 adică 10, iar 49 este 7 la pătrat! Suma zilei, 2+8, adică 10, adunată cu suma anului, 20+1+9, adică 30, dă 40 care este cifra „sorocului”. Și jocul cifrelor și al valorilor simbolice poate continua. De fapt nu am făcut altceva decât să intrăm în spiritul celei de a treia cărți a autorului, intitulată Jucăria de versuri a zodiacului… Sau chiar în Răstălmăcirile, fanteziile, retrostihurile, adică titlul celei de a doua cărți.
Am avut onoarea să-i scriu prefața celui de al patrulea volum de versuri, intitulat Chipul speranței. Scriam atunci, între altele: „…este un volum de poeme eclectic, cuprinzând o paletă largă de imagini, cuvinte, răstălmăciri, un torent care rupe tot, cărând la vale obiecte diverse, de cele mai felurite proveniențe. Limbajul este democratic, modern și postmodern, textele vorbind de oglinda retrovizoare, magnetofon, decibeli, retrocedări, albinărit, metamorfoze, periplu, impozite, parlamentari, circumvoluțiuni, bulversare, amalgam, revista Clik, Putin, karaoke, cronici, imunitate, Lady Gaga, Shachira, canabis, dar și de hrisoave, Marea Moartă, târg, cocor, baldachin, biblicul Iov, funingine, catedrală, psalmiști, noimă, coclauri, ițe, vâltoare, vameși, corn de lună, zei, stăncuțe, gaițe, codru, mocirlă, Acropole, mahala, prăpastie, vis, iluminare, vitralii, romanțe, Cleopatra, Clitemnestra, făclii, mănăstiri, maneliști, etc.. Rezultă o poezie luxuriantă ca un râu de munte, cu cioturi, pietre, cu praguri, cu rațe și gâște, broaște și pești, nuferi și stuf, dar și cu câte o lebădă maiestuoasă și incredibilă.” „Ne aflăm în fața unui adevărat pioneer, un căutător al aurului aluvionar, un condotier plecat spre un Eldorado nu atât geografic, spațial, cât lingvistic și temporal.” „Imaginația poetică este impregnată de real și de trăiri lirice descriptive în care transfigurarea, răstălmăcirea și torsiunile de limbaj creează impresia de noutate și uneori de insolit. Diversitatea de sensuri și senzații (joc secund cu imagini și stări de spirit) la care se adaugă o mulțime de semnificații, relevă o scriitură în care cuvintele se deschid în diferite planuri de concepție. terestru și cosmic, real și imaginar, senzorial și spiritual, rațional și confuz.” „Poetul Emil Ariton ne invită la o călătorie pe cărări de munte, unele nemarcate, neintrate în traseele turistice. Aerul e tare, răcoros, pădurea virgină, o ceață biblică ne înconjoară, ne aflăm într-o posibilă, presupusă dimineață de început de toamnă sau de primăvară. Cine va avea curajul să-l urmeze? Cine are curajul să fie „trezit de vrăbii” și nu de privighetori?”
Lucian Strochi
CE FACE UN ZIARIST DE INVESTIGAȚII, UN ZIARIST DE RĂZBOI
AFLAT ÎNTR-O BIBLIOTECĂ: ALEXANDRU MIHĂILĂ ÎN FAȚA MANUSCRISULUI 45/1850
Alexandru Mihăilă este un talentat prozator, autor de cunoscute romane și nuvele, precum și un adevărat ziarist (și spun asta nu pentru că are „patalama”, adică acte în regulă, ci pentru că a fost în principalele teatre de război contemporane, în Transnistria și în Serbia și a scris onest despre tot ce a văzut și simțit. E, în același timp, și un exigent și generos editor (adjectivările nu sunt antagonice, dimpotrivă!).
Dar, înainte de toate, Alexandru Mihăilă este un filolog de rasă, iubind pătimaș, feroce, atroce, cu fervoare cristică și mistică litera scrisă și/sau tipărită, scormonind peste tot unde s-ar putea ascunde vreun manuscris, adulmecând în „colbul vremii” comori ascunse.
Cu volumul de față, cred că a dat o triplă lovitură: a (re)dat literaturii române un poet onorabil, cu nimic mai prejos decât alții, mult mai notorii, mai galonați, mai citați (nu neapărat mai citiți!), a venit cu câteva precizări esențiale, definitive în legătură cu câteva dintre personajele comediilor lui Vasile Alecsandri, a reușit să răstoarne un clasament ce părea etern, imuabil (în legătură cu pastelul în limba și literatura română), comițând astfel un act de justiție literară.
Munca sa de cercetare a fost una istovitoare, incredibilă: mii de telefoane, consultări, citiri și recitiri de manuscrise, verificări, documentări, transcrieri etc. O intrare în labirint, unde doar flerul său, credința și pregătirea de specialitate l-au ajutat să ajungă la liman.
Manuscrisul a circulat (în copii, desigur) dincoace și dincolo de Prut, autorul s-a deplasat pe teren, făcând o adevărată arheologie culturală, ajungând până la Valea Glodului, pentru a se întâlni (și în eternitate) cu „Grecenii” lui.
Iar când a isprăvit cartea, a ridicat un imn de mulțumire, așa cum procedau, în Evul Mediu, copiștii și cronicarii.
Cartea de față este un adevărat monument literar, exemplar prin realizare, prin atitudine, prin jertfire de sine.
Impresionantă e și lista autorilor și criticilor consultați: Radu Sc. Greceanu, Constantin Sion, Nicolae Iorga, George Călinescu, Mircea Scarlat, Radu Rosetti, Alexandru Piru, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Antoaneta Macovei, Nicolae Manolescu, Gheorghe Asachi, Artur Gorovei, Titu Maiorescu etc.
După cum autorul face, după sistem franțuzesc, adevărate studii comparativiste, pe texte de autori străini și autohtoni, ajungând cu analiza până la nivel de sintagmă, găsind similitudini, sugestii, lansând apoi ipoteze bine motivate.
Dar, poate cel mai impresionant lucru este căldura umană cu care își tratează „subiectul”, iar finalul lucrării merită citat în întregime pentru exemplaritatea sa:
„Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii și sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheorge Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot, care aduce în fața contemporanilor pilda trecutului eroic al Moldovei la a cărei fericire jinduiește chiar cu prețul vieții:
„Stau pătruns de mii de gânduri, viața-ndată mi-aș jărtfi
Pentru-o zi a fericirei încă odată a o privi”
Când în 1850, la 9 aprilie, avea să aibă loc la Teatrul Național din Iași prima reprezentație a piesei Chirița în Iași de Vasile Alecsandri, vornicului Gheorghe Greceanu nu-i mai rămăsese decât un an de trăit. Nu știm dacă, în acea zi de 9 aprilie, se afla în sala de teatru. Știm, însă, că nedreptatea istoriei a făcut ca Grigore Bârzoi, soțul necioplit, lacom și penibil al coanei Chirița să trăiască și astăzi, în timp ce autorul Ruinelor Cetății Neamțu să-și doarmă somnul de veci la Valea Glodului în anonimat. Pentru că Grigore Bârzoi e, de fapt, Gheorghe Greceanu!”
Volumul „Gheorghe GRECEANU – Un poet necunoscut din MOLDOVA din prima jumătate a secolului al XIX-lea” este o biruință deplină atât pentru autor, cât și pentru Editura PapiruS Media. Nu știu dacă Academia Română mai decernează acele Premii de Merit (cum o făcea în perioada interbelică), dar această Carte ar merita cu prisosință un asemenea Premiu.
Lucian Strochi
Două zile de literatură și artă, lansări de carte, discursuri despre contemporaneitate și scris, despre istorie…
Nu mai huliți atât de mult minciuna. În fond, un mincinos are nevoie de o bună memorie și de multă imaginație.
Cineva propunea ca toate ședințele să aibă loc în cimitir. Ne cred că e o idee atât de rea, încât să nu fie votată.
Unii trec peste cadavre, alții peste trupuri. Cei mai înverșunați trec peste suflete.
Lucian Strochi
De când mă știu, vreau să scriu o carte unică. Și pentru că nu știu cum arată acea carte, am ratat-o, scriind mai multe cărți.
Putem ghici în cafea, în bobi, în măruntaie de pasăre, în palmă, în nori. Eu mi-am propus să ghicesc în cioburi de oglinzi.
Cum s-o fi numind fratele adevărului? Dar sora?
Lucian Strochi
Nimeni nu-și dorește mai mult ascensiunea decât scafandrul.
Există mai multe specii necunoscute decât cele cunoscute.
Nu tot ce are aripi este pasăre sau înger.
Nu-mi doresc să prind un peștișor de aur. Nu știu ce i-aș putea cere. În plus, nu cred că aș vrea să-i dau drumul. I-ar sta atât de bine într-un acvariu…
Lucian Strochi