Victoria FONARI (3)

Iubirea înseamnă anularea oricărui egoism, intrarea în metamorfoză: „Respirația ta mi-a scos cercelul din ureche/L-am căutat printre Frunze/Umbrele l-au ascuns///Respirația ta oferea culoare coroanelor de copaci/Iar umbra metamorfoza frunzele în fluturi/Care au început să zboare/Un fluture mi s-a așezat în brațe/Cuminte s-a transformat în cercel” Fluturii – umbre de frunze.

A treia temă a poetei este timpul şi Victoria Fonari dedică acestui „apriorism” multe versuri inspirate. Pentru a ne acomoda cu ideea de timp trebuie să trecem întâi prin copilărie, singura vârstă pe care omul o trăieşte cu detaşare, cu inconştienţă, cu adevărat liber: „Zâmbetul este jocul celor mici /de a pune aripile lor de fluturi/ în palme celor mari/ Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului/Care înflorește indiferent de e observat sau nu”. 20.07.17 Ave, Viață.

Victoria FONARI (2)

Cuvântul are şi el nevoia de autodefinire: „Cuvântul  e transparența materiei/o așchie de antimaterie/ ce plonjează din lumea/ spiritului absolut/De unde atâta individualitate/  în evantaiul contextelor?” Sculptură din lacrimi.

Ultimul sens al cuvântului pleacă de la începutul divin al acestuia: cuvântul înseamnă lumină: „Se scrie cuvântul/ lumină fără de lumină?/Se scrie lumină prin tăierea albului/în litere?/ Lumina are tipare?/Dacă nu, atunci/ să nu ne mire că totul /se prelinge continuu în lumină/și haina continuă/și genele nu se sfârșesc/și aripile își desfac evantaiul pentru zbor/Lumina adoarme în negru/Și mângâie umbra lumina/Și pleacă și vineri/Umbra? Lumina?/Coboară lumina/Urcă în întuneric/Străbate Despică”9.12.2016, 14.30 Semnul luminii.

Înţelegând acest lucru, ne putem întoarce la poezie:„Cariatidele s-au dezbrăcat de poezie/S-au coborât spre izvoare/Și-au sorbit apă vie/Piatra s-a transformat în iele//A început să zboare/Printre mașini și semafoare/Concurând cu cântece/De pe tronsoane//Vântul în frunze dansează/Le strânge, apoi le aruncă/Cariatidele reverberează//Ecoul lunecă/În unde de culori se împletesc/Prin ochi de manechin ielele privesc”  17.10.2015 Ora 14.38, București Cariatide.

Poezia înseamnă şi autenticitate, natural, firesc, trăire reală: „butoanele nu pot înlocui/atingerile frunzelor/palparea ecranului/nu conține pigmenții degetelor oamenilor dragi/imaginile nu conțin/ respirația emotivă/bătăile de inimă/trăiește dorul tălpilor de pământ –/dulcele negru/înflorește lumina/prin genele căprioarei” deSkTOP.

Dar poezia nu poate fi despărţită de autorul ei fizic şi moral şi poeta îşi ia ca lampadofor un poet cu adevărat important al literaturii române, GRIGORE VIERU,  omagiindu-l în frumoase litanii: „Plânge soarele/Tace izvorul/Încremeneşte ploaia/Plină de culori/A murit… sau trăieşte?/ Maşina încă duce poetul la cititori…/Atât timp cât versurile sunt şoptite, strigate, pălmuite,/Cât în melodie se aud bătăile inimii/Grigore Vieru trăieşte” ECOUL TĂCERII; Scrise la moartea poetului Grigore Vieru: „Carnea e lut!? /Dar sufletul are carnea lui /care doare mai mult /decât fibrele de muşchi, /decât vine şi oase./Cum să opreşti durerea?/Prezentul lacrimă/Prea mult pentru a fi înţeles,/ Prea tăcut pentru a fi auzit./Prea invizibil… în interiorul copilăriei noastre./Vreau să trăiesc!/Doresc să depăşesc!/Cruzimea ce mă devorează,/Forţa ce mă crispează,/Vocea ce urlă,/Cuvântul ce înjunghie./Cum?/Prin vers/.Dorinţa cuvântului va învinge voinţa altora/Regret că liniştea nu se vede./E prea dură calea… aleasă în aşteptare/Tăcere. Lumini de tăcere!/Dormi în pace, Grigore Vieru./ LUMINI DE TĂCERE; „Poeziile lui Grigore Vieru/Sădesc flori/Care trec prin zăbrele/Prin poemele lui cuvintele limbii române/(dor, doină, Meșterul Manole)/Tresar în limbile străine.” Trepte din versuri.

Dar poezia înseamnă şi muzică, iar muzica înseamnă şi vals şi muzician şi poeta se opreşte la marele compozitor Eugen Doga : „Treptele de pe portativul muzical/Colorate în alb și negru asemenea clapelor de la pian/Transformă degetele în aripi, iar sufletul – un corifeu/Nu-și mai știe locul pe scena vieții/ Timpul se oprește/Însuflețiți trăim ce am uitat să trăim,/Vedem ce am pierdut capacitatea să vedem/Auzim cum galaxiile se mișcă în undele apelor/Gândim în tăceri muzicale/și sufletul începe să zboare/ 1.03.2017, ora 3:38 Eternitatea din clape; „Muzica ne deschide ochii/Simțim ce am uitat că putem simți./Muzica ne aruncă pe pietrele uitărilor noastre/Undele ne învăluie/Simțim marea/Muzica ne aduce aroma florilor/Din unde fotonice/Simțim viața/Muzica ne vorbește cu eternitatea///Și noi depășim spațiul din firea noastră/Și ne culegem din firele de rouă de pe păienjenișul destinului./Între coloanele în care se citesc cărți/Scrise cu cuvinte și note muzicale/Cu binecuvântarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt”.       1 martie 2017, Ora 3:55 Muzica și revelația trăirii

După ce a fost poezie şi muzică, cuvântul se poate întoarce devenind din nou eu liric: „Azi sufletul meu e de mătase/Mă învăluie/Mă alintă/Îmi pasă/Mâine sufletul meu va citi lumina/Iar acum prin întuneric/ Mi-e bine…” Mătasea din cioburi de lumină.

Şi tot cuvântul asigură trecerea spre o altă temă majoră a poetei, convertindu-se în iubire: „Mărgăritarul ascuns/ în monstru/să fie oare tangoul din contratimp/care dezvăluie/șerpuiri de pași/a tingeri suave/pasiune care fortifică iubirea /voalează dragostea/ Mărgăritarul din monstru.

Iubirea înseamnă esenţializare a raporturilor umane, până când devine element heraldic: „Eu scriu, iar el citește/Eu strig, iar el sărută/Eu mușc, iar el îmi atinge/ Durerea din suflet/Și simt cum aceasta se cicatrizează/De la săruturile lui/Mă sfâșii de neștire/Și îmi aduce apă/Apoi mă ia în brațe/Și mă transformă-n roza/Din stema lui Ștefan cel Mare/Devin secret cu lună fără soare.”7.11.2017, 1.50 Uniți în contradicții.

Iubirea înseamnă sfidarea aritmeticii, pentru că în iubire „doi” înseamnă  „unu”:„Am plecat împreună/Prinşi de mână/Am venit fiecare cu eul său în buzunar///Am plecat  încălţaţi în aripi/ Cu priviri dilatate/Am venit ferecaţi în propriile gânduri/ Clipe sigilate. Sau: „Iubirea/ e liniştea tăcerii/din scârţâitul de constelaţii/e foaia toleranţei/ divagate/de plăcere/Iubire/fulgi fierbinţi/ce pătrund/în noi/în cifra doi/ Iubirea.

Prof. dr. Lucian STROCHI

Victoria FONARI (1)

Poetă cu experienţă, autoare a unor eseuri extrem de percutantedes pre poezie, traducătoare, cadru universitar şi doctor în filologie, participantă la multe „întâmplări” literare europene,  Victoria Fonari este în primul rând o conştiinţă lirică, implicată.

Poezia sa e concentrată în câteva blocuri semnificante, în câteva câmpuri semantice, generând teme, subteme şi motive literare ale poeţilor autentici din toată lumea. Cele trei câmpuri semantice detectate în acest volum au ca nucleu timpul, iubirea şi cuvântul, aceste teme despletindu-se permanent, aproape fractalic. Astfel Timpul are ca motive anotimpul, o parte a zilei, dar şi considerarea acestui apriorism ca fiind un arhetip, o forma mentis.

Cuvântul se va deghiza în literă, în poezie, în artă poetică, într-o stare lirică, în mit(ologie), în conştiinţă, în protest sau pamflet.

ODA SCHELETELOR

Noi ne-am născut din tenebre,1

Tenace şi demne vertebre,2

Al nostru-i pământul negru şi dur,3

Istoria începe c-un falnic femur.4

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12

 

ODA SCHELETELOR 

Noi ne-am născut din tenebre,1  –  acest text a fost creat special pentru piesa „Secretele scheletelor”. A fost considerat un imn care se intonează la începutul şi la sfârşitul piesei. Un regizor se oferise să pună în scenă această piesă sub forma unui musyc hall şi avea nevoie de câteva texte poetice. Am compus această odă devenită imn. Sensul ironic este cred destul de clar. Orice grupare îşi poate imagina că istoria începe cu ea, iar imnul naţional trebuie să reflecte această realitate. Prin urmare textul va conţine numeroase referiri la …oase. Scheletele apar în pământ, ca rezultat al unor descompuneri. Schelete la lumina zilei nu se prea găsesc decât sub formă de mulaje. Oasele unui schelet proaspăt descoperit sunt roşietice, dar devin cenuşii    într-un timp foarte scurt.

Tenace şi demne vertebre,2 – Vertebra este cel mai „numeros” os, având aproximativ aceeaşi formă. În acelaşi timp, coloana vertebrală, compusă din vertebre are o importanţă majoră pentru om şi pentru vertebrate în general.

Al nostru-i pământul negru şi dur,3 –într-adevăr scheletele domnesc peste lumea subpământeană. E ţinutul lui Hades, obţinut după celebra împărţire a lumii dintre Zeus, Hades şi Poseidon.

Istoria începe c-un falnic femur.4  – femurul este cel mai cunoscut os. E şi normal: este cel mai lung, se distruge cel mai greu, iar simbolistica sa poate începe chiar de la Iisus şi Adam  şi să ajungă la femurele încrucişate de pe steagul piraţilor. Femurele încrucişate sunt şi simbolul otrăvii. Forma sa aminteşte de o ghioagă.

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5 –aluzie la concepţia anticilor potrivit căreia pământul era plat.

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6 –omoplatul este cel mai lat os al omului. Cu el începe de fapt mâna – cea care făureşte atâtea obiecte.

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7 –oasele pot ajunge şi în heraldică.

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8 – aluzie la cositorul  necesar obţinerii bronzului.

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9 –aurul şi argintul, sunt moneda forte a unei ţări. Uraniul  este metalul secolului nostru, prin aplicaţiile sale. Au fost alese metalele pentru că ele sunt dure, iar oasele apreciază această calitate.

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10 –craniul este reprezentarea morţii, dar şi cutia care adăposteşte gândirea. Dacă unele oase permit confuzii, craniul stabileşte imediat dacă scheletul este unul uman sau nu.

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11 – mandibula este osul care ajută vorbirea. În acelaşi timp poate fi şi o armă biblică (a sa vedea lupta lui Samson cu filistenii).

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12  – ultimul vers are o triplă decodare. Coasta este cea care apără pieptul, inima, plămânul, viaţa. Dar tot coasta este cea care permite „înmulţirea” omului, Eva prima femeie fiind făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam. În fine cuvântul „coastă” înseamnă şi „deal”. Majoritatea aşezărilor le găsim la deal. Câmpia este prea expusă, muntele – dificil de străbătut.

Această odă evocă, enumeră oasele esenţiale ale omului: craniul pentru cap, coasta pentru trup, coloana vertebrală care „leagă” toate celelalte oase: omoplatul care leagă mâna de trup, femurul care reprezintă piciorul.

Se obţine astfel imaginea unui schelet care „umanizează” lumea tenebrelor. Versurile au rima împerecheată şi monorimă.

Lucian Strochi

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (7)

CORNEL PAIU: Dar în proza străină?

LUCIAN STROCHI: Acelaşi lucru. Num ai că mie îmi vine tot mai greu să-i separ pe scriitori, să-i împart în contemporani sau… Pe Tolstoi, Dostoievski, Flaubert, Maupassant, Balzac, Stendhal, Joyce, Kafka, Bulgakov, Faulkner îi simt contemporani cu mine. Şi pe Ismail Kadare sau Borges, Marquez, Bioy Casares, Sabato. Ce scriitori, ce cărţi, ce morţi surprinse. Scoate moartea din operele lor  şi vor deveni scriitori obişnuiţi.