Uniunea Artiştilor Plastici din România Filiala Neamţ, Primăria Municipiului Piatra-Neamţ şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ vă invită la vernisajul expoziţiei „PRIMĂVARA ARTELOR”.
Evenimentul va avea loc la Galeria „Lascăr Vorel”, marți, 17 martie 2020, ora 17:00. Prezintă criticul de artă Lucian Strochi.
Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acestor o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă drept semn de carte sau o lăsase, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.
Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le suna străin, faptele – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă, de asemenea.
Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.
Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:
Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele și tot universul care nu mergea așa, de la sine.
Pe pământ erau însă oamenii, pe care, într-o clipă de neobișnuită uitare de sine și poate într-o neîngăduită tandrețe, îi făcuse după chipul și asemănarea sa.
Își aținti privirea, ca din întâmplare, asupra unui sat de munte, unde văzu un țăran arând cu doi boi costelivi.
Acum Dumnezeu vedea altfel decât oamenii, adică el vedea și timpul și îl văzu pe om semănând, udând, plivind, culegându-și recolta.
Și îl mai văzu flăcău, iubind o fată frumoasă și dăruindu-i prunci. Și acum era la vremea de bărbat în putere, mândru de el și de ce făcuse.
Îl mai văzu rugându-se în biserică și ajutând pe alți oameni, mai sărmani decât el.
Și atunci se hotărî. Și, pentru că nu-i plăcea să meargă de unul singur, îl luă și pe Petre și pogorâră pe pământ și apărură pe neașteptate în fața omului, care mergea liniștit pe uliță.
Îl salută și îi spuse că el este Dumnezeu și cel de lângă el, Sfântul Petru. Omul îl privi ușor pieziș, parcă cântărindu-i făptura și căutătura. Dar nu zise nimic.
Și Dumnezeu îi mai spuse atunci:
– Am văzut ce viață ai trăit și aș vrea să te răsplătesc pentru toate faptele tale bune. Cere-mi ce vrei și îți voi da.
– Doamne, nu am nevoie de nimic. De tot ce am avut nevoie mi-am făcut, cu puterile mele, cu priceperea mea, cu mâinile mele.
– Fiule, îți pot da un munte.
– Ce să fac cu el? Și apoi un munte cere multe. Ai munte, ești în frunte, dar ai și griji multe…
– Îți pot da un râu, cu tot ce e în stânga și în dreapta lui. Cu sate, cu păduri, cu lunci și cu drumuri. Cu oameni, cu păsări și cu animale. Cu bogății ascunse.
– Dacă ar fi așa, oamenii m-ar pizmui, ar râvni toate bunurile și ar pune de un război. Și în război ar muri oameni. Nu cred că ți-ai dori asta, Doamne…
– Atunci ți-aș da o câmpie, atât de întinsă, încât să n-o poți cuprinde cu privirea. Și pe ea să-ți crească ce vrei, grâne, vii, livezi, fără ca tu să mai muncești.
– Le-au avut și alții și n-au fost mai fericiți decât mine.
– Sau scule de preț, bani de aur și de argint, giuvaericale…
– Nu-mi trebuie, Doamne. N-aș ști ce să fac cu ele. Le-aș dărui oamenilor, dar mi-e teamă că s-ar învrăjbi între dânșii și oricum nu ar fi mai fericiți
– Atunci îți dau lucruri mai de preț: prietenie, iubire, libertate, adevăr, speranță, credință. Nu le au toți oamenii.
– Așa e, Doamne, dar eu le am. Altfel nu m-ai fi găsit atât de ușor.
– Atunci îți dau sănătate, că-i mai bună decât toate și chiar nemurire…
– Mă sperii, Doamne, și nu merit să fiu pedepsit așa de aspru, să-mi văd femeia iubită, copiii, oamenii pe care i-am iubit, murind în jurul meu și eu neputând să-i apăr.
Dumnezeu căzu o vreme pe gânduri. Apoi, într-un târziu, îi spuse omului:
– Poate că am greșit eu, oferindu-ți tot felul de lucruri. Poate că totuși ți-ai dori tu ceva anume.
– Așa e, Doamne.
– Și ce ți-ai dori – întrebă Domnul, deși el fiind Dumnezeu, știa dinainte răspunsul.
– Toate și tot ce mi-ai oferit până acum, Doamne, și încă multe lucruri felurite pe deasupra.
– Adică?
– Dăruiește-mi, Doamne, o Carte. Căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și multe încă nepromise și chiar multe neștiute.
– Facă-se voia ta și Voia mea, mai spuse Dumnezeu și dispăru, El și Petre, într-un nor de lumină.
Și omul se trezi în brațe cu o carte.
Nu știu care era acea carte, dar știu că eu și voi suntem o pagină din acea carte. Amin…
Am înțeles că, într-un fel sau altul, rostul meu pe această lume era acela de a fi un om al cărții. Fie că o păzeam, de hoții, de primejdii, de foc, de apă, de oameni pentru care cartea e cel mai mare dușman, fie că o citeam și îi împrăștiam înțelepciunea altora, fie că o copiam, să ajungă la cât mai mulți oameni, fie că aș fi scris sau povestit eu însumi asemenea cărți.
Lucian Strochi
LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.
Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă. La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute.
Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de „s-a născut”, ar fi trebuit spus „a fost născut”.
Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?
Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.
Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.
Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță. Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.
A spus pentru el, dar și pentru ceilalți: „Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…” Și l-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.
Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuiau numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.
Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.
Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește un preot. „Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”
Oamenii s-au risipit și nu știau ce să creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.
Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă. „M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”
El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna. „Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”
În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei: „Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”
Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.
Lucian Strochi
O nouă întâlnire, în suita celor cu genericul ,,Convorbiri jurnalistice” inițiate și desfășurate de UZPR, a avut loc la Roman, luni, 27 mai 2019. Alături de cărți și reviste ale gazdelor, a fost prezentă producția de carte cu sigla Editurii UZP. Numeroși autori, cum ar fi Ion Andreiță, Nicolae Dan Fruntelată, Pavel Lică, Marian Nencescu, Viorel Popescu, Firiţă Carp și încă mulți alții au fost reprezentați de cărțile lor.
Hârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil) aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.
Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.
Emil Ariton este un postromantic, preluând din romantism ironia și ideea poemului în proză (ca revoltă antiparnasiană), cultivând structuri supralaxe, dar reabilitând eul poetic, după ce îl înlocuise vremelnic, culmea fertil! cu un eu narator, într-un discurs aparent neutral. Iată câteva exemple: „Dacă paracliserul din Vlădiceni,/pe care unii îl mai numesc și țârcovnic,/s-a învrednicit să însăileze/pe ușa de la intrarea-n biserică,/„vă rog ștergeți cotonoagele de iarbă”/, cel mai cu sârg clopotar/ al Bisericii albe din Vădurele,/prea nărăvitul la trasul pe sfori/care-i umple desaga/cu colăcei și prescuri,/obișnuiește a-și aminti,/că în urmă cu un deceniu/era un neîntrecut croitor. E o pendulare între La lilieci a lui Sorescu și unele scrieri ale humuleșteanului Ion Creangă. (O parodie cu un țârcovnic și-un clopotar). Sau: „Viroaga cu amintiri din copilărie,/cu înverzire și albăstrime/ mă ispitește-n răstimpul unei invazii/de libelule și fluturi.// Nepustiită-i priveliștea zmeurișului/unde găbjit-am într-un alun huhurezul./Fie-mi iertată cruzimea de a-l lega/de picior cu o sfoară,/lipsindu-l de libertatea sălășluirii /în ascunzișuri umbroase.” (Freamătul din claviaturile nostalgiei). Cultivând poemul în proză, Emil Ariton nu se revendică totuși din antici (a nu se uita că rima e o invenție medievală!), nici din francezi (se pare că primul poet care scrie poeme în proză este francezul Aloysius Bertrand (Gaspard de la nuit) puțin înainte de 1850), nici din Baudelaire (Petits poèmes en prose) sau Arthur Rimbaud (Les Illuminations și Une saison en enfer), nici din românii Alecu Russo (cu celebra Cântarea României), Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Adrian Maniu (Figuri de ceară), Emil Isac (Poeme în proză), Ion Vinea, George Bacovia (Bucăți de noapte), Ionel Teodoreanu (care debutează cu Jucării pentru Lily, care sunt poeme în proză). Rămân însă în atenția sa Tudor Arghezi și Ion Barbu. Dintre străini e mai apropiat de americanii Wallace Stevens, pe care îl și evocă, dar și Robert Frost, Carl Sandburg și chiar Withman (în momente de maximă amplitidine).
Plebeu, haiduc spirit fractalic, „spion”, „intrus”, „filfizon”, Emil Hariton are orgoliul aristocrat al rostirii unice, democratizând halucinant limbajul, descătușând sintagme, desființând denotative și iubind dezmățat conotativele.
Prin urmare orice fragment tinde să devină artă poetică: „Astăzi am de gând să stărui/a improviza o erupție,/un joc de cuvinte din care/unele-s șoapte sau gângurit de copil/ce s-a încumetat a păși/pe o treaptă alunecoasă,/nedisperat în dorința de-a se numi/rocker sau chiriaș al visării.” (Ipostaza de filfizon al destăinuirii).
Prin explozie, Emil Ariton cucerește natura și reabilitează haosul – ca realitate a Universului; prin implozie, poetul cosmicizează totul, așa încât erezia devine credință. Metafora obsedantă va fi libelula ce părăsește neliniștea mlaștinii pentru a intra în liniștea unei biserici: „Insecta ce-n zbor are formă de cruce/adică mirifica libelulă/a pătruns într-o sâmbătă/într-un altar de biserică.”
Emil Ariton este un poet pentru liniștea și neliniștea noastră.
Lucian Strochi
Ulterior, Emil Ariton avea să publice alte volume de versuri: Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri, Ed. Crigarux, 2014 și Freamătul din claviaturile nostalgiei, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, chiar în acest an aniversar (despre care ne vom ocupa în continuare).
În timp, notorietatea poetului a crescut, Emil Ariton devenind membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț, fiind inclus în Antologia Scriitorilor din Neamț, ed. Răzeșu, 2012 și fiind comentat de Constantin Tomșa în Dicționarul scriitorilor nemțeni.
Firesc au apărut și referințele critice, aparținând unor critici de valoare, referințele fiind de fiecare dată cel puțin favorabile. Iată, pe scurt, câteva asemenea opinii:
„Emil Ariton oferă poeme îndelung dăltuite, multe din ele încifrate prin torsiuni de limbaj sau notații fulgurante, adesea răsucite, sugestive, efortul său năzuind la evadarea dintr-un real apăsat de vitregii, spre un univers superior al instalării în materialul fermecat al cuvintelor. (…) Cartea Spre zări neștiute, spre stranii tărâmuri confirmă experiența unui poet sedus de jocul închipuirilor, care își pune la încercare plăcerea de a se minuna de spectacolul armoniei cuvintelor.” (Cristian Livescu); „În Chipul speranței, Emil Ariton este un neoromantic care, adoptând în aparență formula unei lirici de notație, imaginează refugii cu descinderi în parcuri precum grădina Icoanei și Cișmigiu sau în codrii, sihăstriile, zăvoaiele unor peisaje carpatine, dar se lasă atras și de cornul de lună din sud, în tălăzuirea fugară a Gibraltarului, sau într-o rătăcire spre Honolulu cu o goeletă venețiană sau o navă vichingă, căutând un loc ascuns pe o insulă solitară, pustie, din Hawai, în tovărășia unui cântăreț mexican.” (Ioan Holban); „Profesorul Emil Ariton a revenit la iubirea sa dintâi – poezia. Răstălmăcirile și fanteziile sale, apărute la Editura Timpul, 2009, sunt rodul unei sensibilități filtrate de o gândire poetică ferm articulată, sub semnul Jocului secund barbian. Este vorba de o aderență spirituală firească, explicabilă prin alcătuirea sa psiho-intelectuală și prin voința de a realiza un limbaj capabil să exprime, în egală măsură, zbuciumul impur al iraționalului, dar și aspirația neostoită spre contemplarea poetică.” (Mircea Dinutz); „oscilând între real și fantastic, între nebulozități și himere, între ecrane și paravane, poetul nemțean Emil Ariton s-a declarat în cele din urmă apt să ademenească hieroglifele poeziei tainei și legând de gard matematica, i-a îngăduit poeziei să se destăinuie, adunându-și gândurile într-un ton ordonat și scoțându-l în lume, intitulat Transplant de sinceritate, girat de editura Crigarux, Piatra Neamț, 2007. (Cornel Galben); „Infinita intercondiționalitate a poetului scrib născocind baliverne cu Lumea dă expresie în Răstălmăciri, eternului conflict între rațiune și sentiment, știință și viață, logică și biotică. Deturnând în mod voit înțelesul unor cuvinte cheie(iluzie, evoluție, cununie, contemplare, hipnoză, tămăduire etc.) sau sintagme (ansamblu folcloric, dezmierdări pierdute, artă poetică etc.) intrusul, cum se autopersiflează Emil Ariton, împătimit de o subtilă știință a poeziei, dar și de complexul maeștrilor ce se căznesc să atingă culmile, serpentinele artei, are intuiția operei circulare, fără început sau sfârșit, care reușește să permită cititorului accesul la etern.” (Petre Isachi); „Emil Ariton speră că prin ceea ce propune în cel de-al cincilea volum al său, Jucăria de vorbe a zodiacului, a dibuit subtile reflecții, transfigurări, parodii și zeflemisindu-și slăbiciunile, hachițele de filfizon al testăinuirii, așteaptă să se ivească într-un rădvan cu ponei Dumnezeul poveștii. (Constantin Tomșa).
Freamătul din claviaturile nostalgiei este un titlu ambiguu, o „suveică” interior-exterior, căci freamătul poate fi al plopilor, dar și al sufletului, claviatura e esențială pentru un pian, dar și pentru coaste (vezi Ana Blandiana: „claviatura coastelor distinctă”), iar nostalgia aparține atât omului, cât și naturii, dacă aceasta e coparticipativă.
Lucian Strochi
Emil Ariton împlinește, la 28 martie 2019, 70 de ani.
Profesor de matematică, pasionat de valorile ezoterice, simbolice, astrale ale numerelor și literelor, nu cred că i-a scăpat, dincolo de aniversarea „contabilă”, valorile acestei date. 28 se poate „transcrie” ca fiind 2+8, adică 10, cifră perfectă. După cum, 28 este și rezultatul lui 7 x 4, adică cifra inițierii înmulțită cu cifra perfecțiunii. 70 va fi 7×10 adică, cifra inițierii înmulțită cu cifra perfecțiunii. Dar jocul cifrelor nu se oprește aici: scăzând din suma zilelor 2+8 cifra lunii martie, adică 3, rezultă tot 7. Anul nașterii, 1949, poate fi scris sub forma 1+9 adică 10, iar 49 este 7 la pătrat! Suma zilei, 2+8, adică 10, adunată cu suma anului, 20+1+9, adică 30, dă 40 care este cifra „sorocului”. Și jocul cifrelor și al valorilor simbolice poate continua. De fapt nu am făcut altceva decât să intrăm în spiritul celei de a treia cărți a autorului, intitulată Jucăria de versuri a zodiacului… Sau chiar în Răstălmăcirile, fanteziile, retrostihurile, adică titlul celei de a doua cărți.
Am avut onoarea să-i scriu prefața celui de al patrulea volum de versuri, intitulat Chipul speranței. Scriam atunci, între altele: „…este un volum de poeme eclectic, cuprinzând o paletă largă de imagini, cuvinte, răstălmăciri, un torent care rupe tot, cărând la vale obiecte diverse, de cele mai felurite proveniențe. Limbajul este democratic, modern și postmodern, textele vorbind de oglinda retrovizoare, magnetofon, decibeli, retrocedări, albinărit, metamorfoze, periplu, impozite, parlamentari, circumvoluțiuni, bulversare, amalgam, revista Clik, Putin, karaoke, cronici, imunitate, Lady Gaga, Shachira, canabis, dar și de hrisoave, Marea Moartă, târg, cocor, baldachin, biblicul Iov, funingine, catedrală, psalmiști, noimă, coclauri, ițe, vâltoare, vameși, corn de lună, zei, stăncuțe, gaițe, codru, mocirlă, Acropole, mahala, prăpastie, vis, iluminare, vitralii, romanțe, Cleopatra, Clitemnestra, făclii, mănăstiri, maneliști, etc.. Rezultă o poezie luxuriantă ca un râu de munte, cu cioturi, pietre, cu praguri, cu rațe și gâște, broaște și pești, nuferi și stuf, dar și cu câte o lebădă maiestuoasă și incredibilă.” „Ne aflăm în fața unui adevărat pioneer, un căutător al aurului aluvionar, un condotier plecat spre un Eldorado nu atât geografic, spațial, cât lingvistic și temporal.” „Imaginația poetică este impregnată de real și de trăiri lirice descriptive în care transfigurarea, răstălmăcirea și torsiunile de limbaj creează impresia de noutate și uneori de insolit. Diversitatea de sensuri și senzații (joc secund cu imagini și stări de spirit) la care se adaugă o mulțime de semnificații, relevă o scriitură în care cuvintele se deschid în diferite planuri de concepție. terestru și cosmic, real și imaginar, senzorial și spiritual, rațional și confuz.” „Poetul Emil Ariton ne invită la o călătorie pe cărări de munte, unele nemarcate, neintrate în traseele turistice. Aerul e tare, răcoros, pădurea virgină, o ceață biblică ne înconjoară, ne aflăm într-o posibilă, presupusă dimineață de început de toamnă sau de primăvară. Cine va avea curajul să-l urmeze? Cine are curajul să fie „trezit de vrăbii” și nu de privighetori?”
Lucian Strochi
CE FACE UN ZIARIST DE INVESTIGAȚII, UN ZIARIST DE RĂZBOI
AFLAT ÎNTR-O BIBLIOTECĂ: ALEXANDRU MIHĂILĂ ÎN FAȚA MANUSCRISULUI 45/1850
Alexandru Mihăilă este un talentat prozator, autor de cunoscute romane și nuvele, precum și un adevărat ziarist (și spun asta nu pentru că are „patalama”, adică acte în regulă, ci pentru că a fost în principalele teatre de război contemporane, în Transnistria și în Serbia și a scris onest despre tot ce a văzut și simțit. E, în același timp, și un exigent și generos editor (adjectivările nu sunt antagonice, dimpotrivă!).
Dar, înainte de toate, Alexandru Mihăilă este un filolog de rasă, iubind pătimaș, feroce, atroce, cu fervoare cristică și mistică litera scrisă și/sau tipărită, scormonind peste tot unde s-ar putea ascunde vreun manuscris, adulmecând în „colbul vremii” comori ascunse.
Cu volumul de față, cred că a dat o triplă lovitură: a (re)dat literaturii române un poet onorabil, cu nimic mai prejos decât alții, mult mai notorii, mai galonați, mai citați (nu neapărat mai citiți!), a venit cu câteva precizări esențiale, definitive în legătură cu câteva dintre personajele comediilor lui Vasile Alecsandri, a reușit să răstoarne un clasament ce părea etern, imuabil (în legătură cu pastelul în limba și literatura română), comițând astfel un act de justiție literară.
Munca sa de cercetare a fost una istovitoare, incredibilă: mii de telefoane, consultări, citiri și recitiri de manuscrise, verificări, documentări, transcrieri etc. O intrare în labirint, unde doar flerul său, credința și pregătirea de specialitate l-au ajutat să ajungă la liman.
Manuscrisul a circulat (în copii, desigur) dincoace și dincolo de Prut, autorul s-a deplasat pe teren, făcând o adevărată arheologie culturală, ajungând până la Valea Glodului, pentru a se întâlni (și în eternitate) cu „Grecenii” lui.
Iar când a isprăvit cartea, a ridicat un imn de mulțumire, așa cum procedau, în Evul Mediu, copiștii și cronicarii.
Cartea de față este un adevărat monument literar, exemplar prin realizare, prin atitudine, prin jertfire de sine.
Impresionantă e și lista autorilor și criticilor consultați: Radu Sc. Greceanu, Constantin Sion, Nicolae Iorga, George Călinescu, Mircea Scarlat, Radu Rosetti, Alexandru Piru, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Antoaneta Macovei, Nicolae Manolescu, Gheorghe Asachi, Artur Gorovei, Titu Maiorescu etc.
După cum autorul face, după sistem franțuzesc, adevărate studii comparativiste, pe texte de autori străini și autohtoni, ajungând cu analiza până la nivel de sintagmă, găsind similitudini, sugestii, lansând apoi ipoteze bine motivate.
Dar, poate cel mai impresionant lucru este căldura umană cu care își tratează „subiectul”, iar finalul lucrării merită citat în întregime pentru exemplaritatea sa:
„Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii și sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheorge Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot, care aduce în fața contemporanilor pilda trecutului eroic al Moldovei la a cărei fericire jinduiește chiar cu prețul vieții:
„Stau pătruns de mii de gânduri, viața-ndată mi-aș jărtfi
Pentru-o zi a fericirei încă odată a o privi”
Când în 1850, la 9 aprilie, avea să aibă loc la Teatrul Național din Iași prima reprezentație a piesei Chirița în Iași de Vasile Alecsandri, vornicului Gheorghe Greceanu nu-i mai rămăsese decât un an de trăit. Nu știm dacă, în acea zi de 9 aprilie, se afla în sala de teatru. Știm, însă, că nedreptatea istoriei a făcut ca Grigore Bârzoi, soțul necioplit, lacom și penibil al coanei Chirița să trăiască și astăzi, în timp ce autorul Ruinelor Cetății Neamțu să-și doarmă somnul de veci la Valea Glodului în anonimat. Pentru că Grigore Bârzoi e, de fapt, Gheorghe Greceanu!”
Volumul „Gheorghe GRECEANU – Un poet necunoscut din MOLDOVA din prima jumătate a secolului al XIX-lea” este o biruință deplină atât pentru autor, cât și pentru Editura PapiruS Media. Nu știu dacă Academia Română mai decernează acele Premii de Merit (cum o făcea în perioada interbelică), dar această Carte ar merita cu prisosință un asemenea Premiu.
Lucian Strochi
Două zile de literatură și artă, lansări de carte, discursuri despre contemporaneitate și scris, despre istorie…