Adesea sufletul tău mă inundă

Cucerind inima,  nervii, privirea;

Culegându-mi, fără grabă, iubirea…

Leagăn,  val fără apă, fără undă.

Mă caută mov, cercetându-mi firea,

Încercând în trupul meu să se-ascundă;

Uitare de sine, blândă, profundă

Căutând androgin, vag, potrivirea.

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra

Sau marmura, atât de-nșelătoare;

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra.

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra

Să țes un rând păgân din Panciatantra

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

Bătrâne sunt amintirile mele

Poate chiar de la începutul lumii,

Când omul nu era deasupra humii

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele.

Pielea mea avea strălucirea lunii;

Privirile păreau  ancore grele…

Pleoapele –ntredeschise erau vele

Gura mea cerceta  buza genunii…

Ca iedera îmbrățișând stejarul,

Ca aura, un cap de sfânt, iubirea;

Ca focul ce și-a înțeles menirea,

Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul.

Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…

Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…

Ce spaimă – înălbind mai tare varul…

Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…

Același clopot  tras  la mănăstire…   

în noaptea albă-a clopotelor trase

cu funii roase dincolo de fire

stăpânul tău sunt sclavul tău iubire

fantome fug timide și retrase

e frig de te pătrunde până-n oase

și-i o tăcere aspră de menhire

vibrații vin din veche amintire

iar sunetele-s grele de mătase 

N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade

În versuri ca săgeți din arcuri  trase

Și în priviri  și-n inimi și în oase

În ploi nebune  și în reci cascade

În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase

N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade

Păreai atât de blând de cumsecade

Un mesager cu – atâtea plicuri roase

Te-am plămădit cu dragoste de mamă,

Zidindu-te în zâmbet și săruturi;

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi,

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi,

Cu părul blond, întunecat, de-aramă,

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă

Să-ntemeiezi prin tine începuturi.

Cu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți:

Aureolă n-am, nici alte semne

Și nici povețe, fapte sau îndemne,

Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți…

Așa s-a potrivit să fiu pesemne:

Cum  mă născură părinții din părinți…

Ei, visători, gândindu-și noi biruinți

Și vieți frumoase, luminoase, demne. 

Viorica Ciucanu – Iubirea

Iubirea e blestem și-adâncă rugă

Săpând la temelii o mănăstire

E cea dintâi poruncă și zidire

Cuvânt cerând statuilor să fugă.

Un substantiv ciudat ce se conjugă

Și-un duh păgân de dincolo de fire

Un adevăr profund în amăgire

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă.

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne

Și târâtoarele din ascunzișuri