Mirabila sămânţă este un imn de celebrare a unui mit: mitul eternei reîntoarceri. E poate cel mai cuprinzător mit al omenirii, însumând toate obsesiile fundamentale ale umanităţii: naştere, moarte, destin, căsătorie (nuntă). O engramă a acestui arhetip (eterna reîntoarcere în căutarea originilor) va fi sămânţa. Sămânţa va fi nuntă (unire), va fi naştere viitoare şi o moarte trecută. Expresia pură a destinului. „A da în bobi” este o încercare disperată de a descifra un destin. Zarul însuşi nu e decât o sămânţă aflată într-un echilibru indiferent. Sămânţa este singurul punct al universului.

Imnul conţine câteva trepte: ruga (invocaţia) pământului (o gee – femeie cu „surâs şi dulce cuvânt”), opusă principiului masculin – poetul – stăpânul cuvântului şi mediatorul dintre „vânzătorii de seminţe” şi „brazdele tăiate în zilele de martie”; căutarea (sub imperiul imediatului : „neapărat”) şi găsirea (în acel nod al lumilor care rămâne piaţa): aici se întâlneşte satul cu oraşul.

Limba română are pentru „târg” două accepţii care ne interesează aici: „piaţa” (loc de schimb) şi „orăşel”, adică tocmai media aritmetică dintre sat şi oraş. Treptat relaţia eu-pământ îşi pierde atributele concretului: la început pământul „dibuie” (simţul tactil e puternic prezent) şi „gustul”, apoi pământul „ghiceşte” „încântarea”. (Muzica este abstractul spre care tind toate lucrurile).

Sămânţa se „ipostaziază” şi ea odată cu acest raport: ea „devine”, „sporeşte”, se „ipostaziază” în „putere”, ajungând „mărunţi zei”.

Abia acum putem vorbi de o sămânţă „mirabilă”, de cuvânt, închizând „în sine supreme puteri”.

„Seminţele mirabile” devin „culori luminate”, destăinuind „trepte şi har”.

Printr-un proces de epură, sămânţa – devenită culoare proaspătă,vie, păstoasă şi lucie, ajunge în „stemele ţărilor” sau în „ouă de păsări”. E aici o sinecdocă internă, extrem de subtilă, de rafinată. O parte a seminţei, o calitate a ei (culoarea vie) devine factor comun pentru întreguri: ţări şi păsări, definite şi ele prin parte (steme şi ouă). Lanţul imagistic este acesta : putere – o parte a puterii (sămânţa) – o parte a seminţei (culoarea) –o parte a stemei (oului) (culoarea) –o parte a ţării (păsării) (stema) (oul) –o parte a puterii (ţara)(pasărea) – puterea. Acelaşi proces se petrece şi în versurile imediat următoare: zeul – sămânţa –sunetul – mătăsos –nisip –zeul. Atât nisipul, cât şi sămânţa sunt simboluri ale timpului: nisipul „etalonează timpul”, sămânţa îl „devine”.

Ajuns într-o stare temporală, raportul eu – pământ se despică în două identităţi, la rândul lor dicotomice: „pământul” devine „ţărm”, iar „eul” – „copil” şi „bătrân”. Treapta iniţierii se frânge în dreptul umanului: dacă un copil „despuiat de veşminte” va intra în „cada de grâu” în „boabele de aur” (asistăm la o multiplă purificare: copilul (pur de la natură) despuiat de veşminte (pur prin goliciunea primordială, edenică) se va cufunda până-n gură (gura este considerată un simbol al impurificării) – absenţa gurii va fi implicit o purificare – în boabele de aur (aurul e metalul pur, expresia supremei purificări), bătrânul „pune capăt” dorinţei de a atinge cu faţa seminţele.