ZAPADA ESCHIMOSILOR (2)

Zăpada eschimoşilor (ELEGIE) 124

Nu ştiu ce credeţi voi despre zăpada eschimoşilor,1 –această elegie aparţine mai mult epicului şi dramaticului decât liricului. Zăpada eschimoşilor este o expresie precum castraveţii grădinarului sau funia spânzuratului sau frizează absurdul cum ar fi să vinzi nisip în deşert.

Dacă aţi aflat măcar de faptul că ea există.2 –tonul ironic pe care se bazează această elegie este contrapunctat de unele inserţii lirici, după cum vom vedea. Această falsă îndoială e un procedeu frecvent folosit în basm: „Şi mai trăiesc şi astăzi, dacă n-o fi murit…”

Am fost printre ei, prietenos şi deschis,3 –eul narativ simte nevoia unei detaşări superioare, comportându-se asemenea unui colonialist.

E drept doar în vis,4 –din nou relativizarea epicului, a faptelor.

Privind îndelung, împreună,

Prin ochiul lunetei.5la pol un observator astronomic percepe altfel realităţile cerului,m atât din cauza poziţiei, cât şi a atmosferei infinit mai purificate. Prin urmare a privi prin ochiul lunetei nu mai pare atât de absurd.

ZAPADA ESCHIMOSILOR (1)

Nu ştiu ce credeţi voi despre zăpada eschimoşilor,1

Dacă aţi aflat măcar de faptul că ea există.2

Am fost printre ei, prietenos şi deschis,3

E drept doar în vis,4

Privind îndelung, împreună,

Prin ochiul lunetei.5

Am discutat pe larg despre soarta planetei,6

Despre petele de pe lună,7

Despre subţierea statului de ozon8

Şi despre orizontul care se curbează tot mai mult,9

Despre rezonanţa Schumann10, despre freon,11

Despre ultraşi12 şi despre ultraviolete,13

LUMI SIDERALE (ELEGIE)

Aşa a fost, aşa va fi mereu,1

Fulgerele au rămas de la celălalt zeu,2

Îngropate-n văzduh,3

Fără trup, doar duh,4

Ca nişte mine antipersonale,5

Pe regească, moartă cale,6

Peste care trec infanterişti celeşti,7

Sau ofiţeri în caleşti.8

ELEGIE (IV)

Jucându-ne printre pietre,1

Feriţi de priviri indiscrete,2

M-ai întrebat într-o zi,3

Dacă şi cuvintele pot năpârli.4

Apoi, privind în zare, departe:5

„Ştii, cândva, am crezut că sunt o carte6

Sau un palimpsest mai curând;7

Trupul meu e un rând, nesfârşit rând8

De semne ciudate, ce nu le-nţelegi,9

Literele cresc din mine ca negi,10

ELEGIE (III)

Timpul s-a oprit într-o permanentă amiază,1

Spaţiul se descoperă pe sine, palid, în metastază,2

Luna e mereu în aceeaşi fază în harţi3

Şi e mereu doar ziua de marţi.4

„Prea abstract” – protestează cititorul;5

„Prea abstract” – crede şi Ziditorul.6

„Vezi să nu fi furat de rimă:

Caută altă materie primă…7

Dacă ai putea găsi altceva, ceva între sunete8

Care să nu fie nici muzică, nici tunete

ELEGIE (II)

Privirea e a cincea stare a materiei:1

Iubeşte forţa seriei,2

După trufaşa răsfrângere a diamantului,3

După prăbuşirea neantului,4

După umila, insidioasa răsfrângere a apei,5

După faldurile perfide-ale capei,6

După aburul morţii lustruind oglinzi,7

După schelete şi grinzi,8

După flacăra care despică stelele,9

După focul muşcând surcelele.10

Sau poate nu e decât o amintire dinamică11 a celorlalte

Stări12: măreţe, friguroase, înalte,13

Aşa cum calul e amintirea potcoavei,14

ELEGIE (I)

Cu un surâs, un zâmbet, un cuvânt1

Mă ascund în pală subţire, amăgitoare, de vânt.2

E un fel de ceaţă uscată, e un fel de smog;3

Nu mi se mai vede nici cornul de inorog.4

Iarna făpturii mi-e cald şi tihnit bârlog.5

Pentru cuvintele rămase,6

Descărnate de timp, stelare oase.7

Mă-nchin şi mă rog:8

Poveştile lumii sunt acum farse,9

Păşunile raiului sunt acum arse,10

Ca-ntr-un peisaj neterminat de van gogh.11

INVERS (ELEGIE)

Câteodată şi timpul comun e pervers:2

Inundă cu frunze uscate primăvara,3

De parcă ar gândi otrăvit şi invers,4

Un scorpion ce-şi duce-n coadă gheara.5

 

Câteodată şi pâinea se sparge în grâu,6

Statuile de bronz urlă amarnic la câini:7

Pietrele curg,8 le rămâne în spate un râu9

Şi păsări albe se ascund în mâini.10

MOARTEA LA SAPANTA (ELEGIE)

Moartea e un vis albastru,2

Lemn de cer tăiat cu slova,3

Risipire în jugastru4

Şi nesomn dinspre Moldova.5

 

Moartea e un vis albastru,6

Vană vamă, vamă vană,7

Risipire în jugastru,8

Într-o noapte transilvană.9

 

Moartea e doar o grădină,10

Nici departe, nici străină,11

Nici durere şi nici vină,12

S-o inviţi seara la cină.13

ARGHEZIANA (ELEGIE) 12

Cine te-a nins3, femeie fără-apus?4

De unde vii, din jos, de sus?5

 

Zăpadă eşti? Mai ningi şi-acum?6

Gând otrăvit sau doar parfum?7

 

Petală eşti, răpită din livezi?8

Ţi-s umezi ochii… poate lăcrimezi…9

 

Cuvânt de eşti, cine te-a spus?10

Blestem sau rugă, cine te-a adus?11

 

Eşti vis, căldură sau doar scrum?12

O adiere, bifurcatul drum?13

Vocală eşti sau sunet stins de flaut?14

Spre mine vii: să te mai caut?15

 

Te vrei privire: diamanturi verzi…16

Minciună eşti: în tine oare crezi?17

 

De unde vii, din jos, de sus?18

Cine te-a nins, înalt apus?19

 

De fericire ochiul mi s-a nins:20

Cuvânt nu eşti, cine te-a-nvins?21

Lucian Strochi

ARGHEZIANA (ELEGIE)

argheziană1 –Tudor Arghezi este un poet cu adevărat imprevizibil.   Apertura sa sufletească îi permite să treacă de la injurie şi blestem la tonurile cele mai diafane, mai delicate, cu o uşurinţă unică. Adolescent fiind mi-au rămas în memorie versuri de dragoste semnate de marele poet cum sunt cele din Morgenstimung: „De ce-ai cântat? De ce te-am auzit? (…) Eu veneam de sus , tu veneai de jos. /Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.” Sau versurile finale din Cântec: „Apropiată mie şi pururi depărtată,/Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.” Argheziana a plecat de aici. Elegia a fost concepută ca fiind o suită de întrebări. Pentru că,până la urmă, dragostea nu e decât o sumă de întrebări.

(ELEGIE)2  – etimologic, elegie vine prin intermediar francez (élégie), iar acesta, prin intermediar latin (elegie) din grecescul elegeia, care s-ar traduce prin cântec de doliu. Elegie este o specie a poeziei lirice în care se dă expresie unor stări de tristeţe. Elegia este din familia tragică a speciilor lirice, precum epitaful sau chiar  epoda.

Cine te-a nins3, – un gânditor, extrem de sensibil la graţia feminină, mi-a mărturisit odată că cele mai frumoase femei sunt „cele care curg.” Ochiul le îmbrăţişează de sus în jos şi nu întâlneşte nicio piedică. Femeia frumoasă e ca un val. Atunci mi-a venit ideea cu ninsoarea, pentru că ninsoarea e o curgere cred mai lentă decât ploaia şi în plus e albă, ducându-ne spre puritate, candoare, neprihănire.

femeie fără-apus?4 –altfel de a spune o femeie luminoasă. Apusul fie că e vorba de   o anticameră a nopţii, fie că e vorba de o vârstă a omului, este tragic, chiar dacă ne apare măreţ.

De unde vii, din jos, de sus?5 –aluzie la versurile argheziene deja amintite, dar şi dualitatea, înger –demon, „donna angelicata” sau veneră. O aluzie şi la dematerialitatea şi materialitatea unei iubiri.

Zăpadă eşti? Mai ningi şi-acum?6 – o femeie nu oferă nicicând certitudini. Dinamica ei îl împiedică pe iubit să o fixeze într-o imagine unică.

Gând otrăvit sau doar parfum?7 frumuseţea femeii poate însemna o dulce otravă sau poate fi o amintire olfactivă, asemenea unui discret parfum.

Petală eşti, răpită din livezi?8vers interesant, vorbind despre unicitatea în diversitate a iubitei, o petală printre mii de flori.

Ţi-s umezi ochii… poate lăcrimezi…9 – şi acest vers este interogativ, dubitativ, dar şi mimând candoarea iubitului.

Cuvânt de eşti, cine te-a spus?10din nou incertitudini, dar creând imagini diafane.

Blestem sau rugă, cine te-a adus?11 de aici versurile sunt oximoronice sau măcar antonimice. O femeie poate fi pentru bărbat un blestem sau o rugă, adică amplitudini sufleteşti maxime.

Eşti vis, căldură sau doar scrum?12  – femeia este văzută în diferite ipostaze: imagine  dintr-un vis, o „căldură” care umanizează natura, dar şi o amintire distrusă, scrumul rămânând după „focul” iubirii.

O adiere, bifurcatul drum?13 – neavând o consistenţă mentală, nefiind un nucleu de condensare, femeia, iubita poate fi orice, adierea amintind de simţul tactil. O adevărată cunoaştere, pornind de la percepţie şi analiză se face prin toate simţurile, pentru ca în final sinteza să fie sinestezică. Bifurcatul drum, adică  „Y” este semnul dublului, un prim semn al fantasticului. Femeia este un drum bifurcat, oferind iubitului, bărbatului, călătorului mereu opţiuni inedite. Dar bifurcatul drum este şi începutul labirintului sau o expresie sublimată a fractalului.

Vocală eşti sau sunet stins de flaut?14femeia poate fi un sunet uman, o vocală, expresia pură a cuvântului, Sunetul flautului poate fi corect, perfect, dar lipsit de intonaţii, tonuri, accente, timbru şi alte „imperfecţiuni” ale vocii umane.

Spre mine vii: să te mai caut?15în întâlnirea astrală cu iubita se poate întâmpla ca cei doi să nu fie pe aceea şi lungime de undă, să treacă pur şi smplu unul pe lângă altul, neştiind unul de celălalt, necunoscându-şi dorinţele şi opţiunile

Te vrei privire: diamanturi verzi…16 – umanizarea iubitei nu este un proces simplu. Uneori această umaizare nu este posibilă din cauza regnurilor diferite (în cazul de faţă biologicul se opune geologicului, mineralului).

Minciună eşti: în tine oare crezi?17 –disperat, iubitul crede că iubita sa este o iluzie, o minciună, o fantasmă, depersonalizată şi dezumanizată, lipsită de dimensiunea credinţei, a iubirii şi/sau a religiosului.

De unde vii, din jos, de sus?18poezia devine ciclică,     reluându-se interogaţia retorică din primele versuri, de data aceasta inversate. Constatăm că nu s-a progresat deloc în procesul cunoaşterii, al clarificării unui sentiment şi al conturării unei imagini. Sau poate că această iniţiere în iubire este una concentrică, nu lineară.

Cine te-a nins, înalt apus?19 asemenea îngerilor, femeia coboară din ceruri pentru a proteja bărbatul pentru a-i fi „logodnică de-a pururi, soţie niciodată.” (Interesant este numele de „logodnică” în diferite limbi: în limba rusă logodnica este nevesta, ceea ce aduce mult cu românescul nevastă. În italiană sunt mai mulţi termeni, unul dintre ei fiind „i promessi sposi” (vezi celebrul roman al lui Alessandro Manzoni ceea ce ar însemna „promişii”, după cum „fidanzata” înseamnă atât iubită, cât şi prietenă, mireasă sau logodnică. Numai soţia se numeşte… „moglie”, ceea ce stârneşte zâmbetele unui român. În franceză „fiance”, „fiancée” , se leagă de cuvântul „confiance” ceea ce s-ar traduce prin „încredere” şi chiar „credinţă”. (Există chiar un joc de cuvinte în franceză, cu conotaţii sexuale, în jurul cuvântului „con”, folosit ca prefix pentru alt cuvinte (consacre, confiance, convaincre etc.). Oricum, interesante toate aceste „sugestii” ale unor limbi străine pentru limba română.

De fericire ochiul mi s-a nins:20 – iniţial, elegia, apărută în secolul VII î.e.n. în Grecia avea o accepţie pur formală, indicând o dispunere în distihuri, o alternanţă dintre un hexametru şi un pentametru. Elegia era recitată în acompaniament de flaut. De aceea este amintit în versurile acestei elegii. Elegia, datorită libertăţii formale, s-a renunţat repede la distihuri şi uşurinţei cu care trecea de la sentimentele de jale , la cele de exaltare războinică, trecând prin suferinţe erotice, a fost cultivată de foarte mulţi poeţi, dintre care se cuvine să-i pomenim pe Calimah, Philetas, Catul, Tibul, Properţiu, Ovidiu, Petrarca, Ronsard, Camöens, Young, Andre Chenier, Goethe, Schiller, Lamartine, Hölderlin, Shelley, Leopardi, practic mai toţi romanticii, Baudelaire, Rilke, Trakl, Esenin. La noi au scris elegii, între alţii, Gheorghe Asachi, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, G. Bacovia, Demostene Botez, Ion Vinea, Eugen Jebeleanu, Magda Isanos, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu etc.  Versul „De fericire ochiul mi s-a nins” are mai multe decodări: femeia care îi apare ca o ninsoare îi invadează acum retina; bărbatul (eul liric, poetul) plânge de bucurie pentru că i  s-a împlinit iubirea; poate fi şi o aluzie la Blaga (Zăpada făpturii ţine loc de cuvânt); ochiul nu mai arde, având acum certitudinea împlinirii.

Cuvânt nu eşti, cine te-a-nvins?21şi acest vers permite câteva decodări: femeia rămâne mai departe un mister, fiind imposibil de definit, de fixare prin cuvânt; femeia îşi pierde numele de fată, prin căsătorie; femeia rămâne doar o silabă, un sunet, care nu capătă consistenţa unei denotaţii.

Această elegie este scrisă în distihuri. În alte elegii am renunţat la acestea, mai ales că pentru distihuri am avut o secţie specială.

Versurile au rima împerecheată (aa, bb,cc,dd,ee,) diferită de la distih la distih, excepţie fiind, evident, versurile repetate.