SONETUL NOPŢII MAGICE¹ (XIX – ENGLEZ)

Sunt stele ugere pline de lapte²,
Iar luna nară-adâncă, de jivină³.
Planetele par mere roşii, coapte,⁴
Murate-n siderala lor lumină⁵.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii⁶,
În care locuiesc silvani⁷ şi iele⁸,
Ca ochi de pradă parcă, licuricii⁹
Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele¹⁰.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm¹¹,
Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte¹².
Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,
Un negru pur, lucid, muiat în noapte¹³.

E noaptea dealurilor, ogoarelor¹⁴:
Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor¹⁵.

SONETUL NOPŢII magice¹ (XIX – ENGLEZ) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte² – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină³ – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte ⁴ – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ)

Murind, poetul a cerut lumină²,
Să poată să străbată întuneric,³
Spre calea-n cer⁴, senină şi divină⁵,
Spre un tărâm târziu, de vis feeric⁶.

Lumina din lumină oare naşte?⁷
Din sori, din pulbere de stele…⁸
Lumina naşte, ca în nopţi de paşte,⁹
Ca val uşor sau ca mătăsuri grele.¹⁰

Ca negre, strălucesc albele rânduri;¹¹
De ea, nimic nu poate să se-ascundă:
Tâlhar¹² sau fiară¹³, inimă¹⁴ sau gânduri¹⁵.
Dar eu mă-ntreb: corpuscul e sau undă?¹⁶

E blândă, caldă, rece sau văpaie:¹⁷
Doar inima curată o îndoaie.¹⁸

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ) – Aventura cuvântului continuă prin ipostaza sa sub formă de lumină. Lumina e cuvânt, cuvântul e lumină. Atât lumina cât şi cuvântul luminează şi iluminează: Atât cuvântul , cât şi lumina cuvântează.

Murind, poetul a cerut lumină² – e vorba desigur de celebrele cuvinte Licht, mehr Licht (lumină, mai multă lumină) pe care le-ar fi spus Goethe, puţin înainte de a muri. Evident cuvintele sale au mai multe decodări. Puţin înainte de moarte poetul nu mai vedea, întunecându-i-se totul şi a cerut lumină. Într-o altă interpretare, oarecum apoteotică, în ipostază de poeta vates, Goethe cerea mai multă lumină pentru viitorime. Nu trebuie uitat şi că Goethe a scris un tratat despre lumină, mai exact despre culori. Cuvintele sale pot fi un îndemn pentru a căuta esenţa lucrurilor, lumina, aura lor.

Să poată să străbată întuneric ³ – rostul primordial al luminii este acela de a străbate şi învinge întunericul, luminându-l, făcându-l vizibil.

SONETUL HERALDIC ¹ (XV – ENGLEZ)

Mai râd şi-acum în scuturi sfâşiate²,
Culori vestite² şi regeşti metale⁴,
Bătrâne fiare îmbrăcate-n zale⁵,
Creneluri vechi, de piatră, de cetate⁶.

Trist cavaler din vremuri triumfale,⁷
Eşti însetat de luptă şi dreptate…⁸
Ce vălmăşag de arme e în spate:⁹
Un inorog¹⁰ semeţ îţi iese-cale,

O acvilă¹¹, din zămisliri alpine,
Şi urşi măreţi¹², cu nume vechi de burguri¹³,
Lei afrontaţi¹⁴, privesc viclean spre tine,
Vin să-şi devore¹⁵ prada, în amurguri.

Oştean, orfan de mamă şi de tată,¹⁶
Ţi-e inima străpunsă de-o săgeată.¹⁷

SONETUL HERALDIC ¹ (XV – ENGLEZ)  Acest sonet dezvoltă un limbaj paralel: mimează descrierea heraldică, tehnică, extrem de precisă şi de restrictivă şi în acelaşi timp dă frâu liber imaginarului, fiind text literar, cuvânt şi sintagmă.

scuturi sfâşiate²   -„termenul de „sfâşiat” atât de dramatic în literar, defineşte în heraldică un scut „despicat” şi „tăiat”, adică un scut împărţit în patru câmpuri (cartiere). Un scut despicat este un scut despărţit în două câmpuri în urma unei linii verticale; un scut tăiat are două câmpuri tăiate de o linie orizontală.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN¹ (XVI – ENGLEZ)

Ascuns în umbra albă²–a-unei biblioteci³,
Te crezi în sumbru peisaj din Dante⁴,
Sau într-o peşteră de diamante,
Dar tu ai vrea să scoţi cuvinte din teci⁵

Şi vrei lumina, ca pe pisoi s-o-neci⁶,
S-asculţi din muzici, note doar andante⁷,
Să ai silabe pure ca amante⁸,
Sau versul sterp, calp, să îţi trăiască-n veci⁹.

Pe lumea toată ţi-ai vărsat veninul¹⁰,
În colţ tocit de frază, stai la pândă¹¹;
Ai pune vers, poemul la osândă¹²:
Prin inimă-ţi cutreieră doar spinul¹³.

Nu-mparţi o dragoste ce se împarte¹⁴
Şi arzi nebun, în taină, sfântă carte¹⁵.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN¹ (XVI – ENGLEZ) – De data aceasta personajul este bibliotecarul, personaj tradiţional pentru Evul Mediu. Astrolog, vrăjitor, poet – bibliotecarul are un renume malefic tocmai datorită puterilor conferite de cărţile din bibliotecă la rândul lor vrăjite şi de cele mai multe ori malefice.

umbra albă² –oximoron puternic, folosit şi de Eminescu. Are câteva decodări: dacă ne aflăm într-o lume de vis, lucrurile ne apar ca negativul lor, negrul devenind alb. Într-o altă accepţie biblioteca este tihnită, liniştită, ca o umbră în calea soarelui, a diurnului. Este albă din cauza cărţilor care iluminează fosforescent, aproape spectral o bibliotecă, un spaţiu limită.

SONETUL DANSULUI¹ (ENGLEZ) XIV

Sinucigaşa sete de simetrie² 
Sau tandră amintire androgină³,
Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie,⁴
Şi două trupuri ce îşi cer virgină

Unirea⁵, cea dintâi şi de pe urmă.⁶
Cu mâini pierdute, în păgână rugă,⁷
Mişcări ce liniile ştiute scurmă⁸,
Foc alb şi solzi de şarpe⁹, de păstrugă,¹⁰

Ca picuri de sudoare şi mistere¹¹,
Dezlănţuiri de fiară¹², pas de înger¹³,
Tămâie, mosc, lămâie, floare, miere,¹⁴
Ne luminăm: te-nalţi uşor, mă sânger.¹⁵

Un singur vis, un gând, un sens, o floare,¹⁶
Ce face hâda moarte să se înfioare. ¹⁷

SONETUL DANSULUI¹ (XIV – ENGLEZ)  Acest sonet este un elogiu adus dansului. Dacă ar fi să credem în limbaje, dansul este antonimul perfect al cuvântului, fiind limbaj pur nonverbal, gestual şi eventual, rar, paraverbal.

Sinucigaşa sete de simetrie²  – o imagine care mă obsedează de multă vreme. Asimetriile dansului se tind în perfecta simetrie pe care tot el, dansul  o reclamă.

amintire androgină³ – aluzie la mitul platonician al androginului; dansul în doi este imaginea dinamică a androginului.

Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie ⁴ –dansul este expresia aproape paroxistică a unui visceral pur.

două trupuri ce îşi cer virgină /Unirea⁵ – dansul este un act sexual, dar şi expresia unei dragoste platonice.

cea dintâi şi de pe urmă⁶ – dansul este cea mai pură imagine a bucuriei şi a vieţii, dar poate fi şi o moarte anunţată, aşa cum se întâmpla în triburi primitive

păgână rugă⁷  – mâinile, palmele se întâlnesc ca într-o rugă a trupurilor, nu a sufletelor

SONETUL POETULUI¹ (XIII – ENGLEZ)

A fost sărac, hulit întotdeauna²,
Adesea alungat şi din cetate³,
E singurul care miroase luna⁴
Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵.

E slab, de bolile celeste şi ftizii
Atins6, nu ştie adesea floarea vieţii⁷,
Dar el, doar el aduce grav, din tării,
Parfumul amărui al dimineţii⁸.

Doar el tiveşte⁹, tainic, universuri¹⁰,
Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii¹¹.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri¹²
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.¹³

Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,¹⁴
Şi asta-i este măreţia, vina.¹⁵

SONETUL POETULUI¹ (XIII -ENGLEZ) – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul

A fost sărac, hulit întotdeauna²   – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)

Adesea alungat şi din cetate³   – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.

E singurul care miroase luna⁴  – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.

Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵   – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura

de bolile celeste şi ftizii / Atins⁶  – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.

SONETUL CASTELANEI¹ (XII – ENGLEZ)

Prinţesa are astăzi faţa tristă,²
De-un an întreg nu are nicio ştire,
De când a fluturat tăcut batistă³
Celui plecat, prea tânăr, la oştire.⁴

Plecat-au toţi, zâmbind, la cruciadă,
Spre-a apăra, dârz, sfintele morminte;
Coif lângă coif, de-argint vie cascadă,⁵
C-un singur ţel, în inimi şi cuvinte.

Doar ea rămasă albă castelană⁶
Şi, biciuit de patimi şi păcate,
I-e trupul tot⁷: dorinţă vagă, rană
Cerşind tăcut iubire cât se poate…⁸

Corăbii negre poartă echipajul⁹:
În pat de nuntă se strecoară pajul… ¹⁰

SONETUL CASTELANEI¹ (XII – ENGLEZ)  – acest sonet pare o frumoasă şi graţioasă poveste de dragoste dintre o prinţesă castelană şi iubitul ei, tânăr cavaler.

Prinţesa are astăzi faţa tristă²  – poza prinţesei e conformă cu ritualul medieval

batistă³  – incredibilă istoria acestui cuvânt, obiect şi simbol în artă. Pentru o batistă s-au purtat chiar bătălii la propriu (v. Hernani  de Victor Hugo). Batista anunţă moartea eroului în basm prin picăturile de sânge care apar pe o batistă albă. Batista albă e semn de solie şi de capitulare, e semn de despărţire şi de rămas-bun. Batista e cuibul lacrimilor. Batista e cea care „trădează” ftizia. Batista poate fi şi o emoţie pură, atunci când este strânsă în palmă, în pumn.

Celui plecat, prea tânăr, la oştire⁴ – a participa la o cruciadă era un gest comparabil cu hagia, de exemplu. Era o iniţiere, o datorie sacră, chiar dacă s-a văzut cruciadele au însemnat şi multe lucruri negative, ca să nu spunem altfel.

SONETUL CAVALERULUI TRIST
DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ)

Sunt cavalerul trist al tristei figuri²,
Păzitorul onoarei şi-al iubirii,
Amantul desfrânat  şi tandru³–al firii⁴
Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.⁵

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri,⁶
Crinii detest⁷, dar iubesc trandafirii⁸;
Păzesc acasa⁹, bătrânii¹⁰ şi mirii¹¹
Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri¹².

O singură icoană – Dulcineea¹³,
Un singur cal iubit e Rosinanta¹⁴,
Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,
Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea¹⁵.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:¹⁶
Din urmă mă ajunge Sancho Panza¹⁷.

SONETUL CAVALERULUI TRIST DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri² – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru³ – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

–al firii⁴ – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri⁵ – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri⁶ – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X – ENGLEZ)

Buimac² se împletesc, spre hanuri, drumuri³;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă⁴;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă⁵
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.⁶

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă⁷
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri.⁸
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,⁹
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.¹⁰

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;¹¹
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:¹²
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi¹³,
Îţi dai singurătatea drept osândă¹⁴.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci¹⁵,
Dator vândut¹⁶, cu mii de ipoteci¹⁷.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X-ENGLEZ) – Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac² – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri³ – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă⁴ – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă⁵ – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri⁶ – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.