Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul nopţii magice (XIX – englez)

Lucian Strochi - Sonetul nopţii magiceSONETUL NOPŢII MAGICE1 (XIX – ENGLEZ)

Sunt stele ugere pline de lapte2,
Iar luna nară-adâncă, de jivină3.
Planetele par mere roşii, coapte,4
Murate-n siderala lor lumină5.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii6,
În care locuiesc silvani7 şi iele8,
Ca ochi de pradă parcă, licuricii9
Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele10.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm11,
Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte12.
Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,
Un negru pur, lucid, muiat în noapte13.

E noaptea dealurilor, ogoarelor14:
Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor15.

SONETUL NOPŢII magice1 (XIX – ENGLEZ) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte2 – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină3 – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte 4 – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonet despre taina luminii (XVIII – englez)

Lucian Strochi - Sonet despre taina luminiiSonet despre taina luminii1 (XVIII – ENGLEZ)

Murind, poetul a cerut lumină2,
Să poată să străbată întuneric,3
Spre calea-n cer4, senină şi divină5,
Spre un tărâm târziu, de vis feeric6.

Lumina din lumină oare naşte?7
Din sori, din pulbere de stele…8
Lumina naşte, ca în nopţi de paşte,9
Ca val uşor sau ca mătăsuri grele.10

Ca negre, strălucesc albele rânduri;11
De ea, nimic nu poate să se-ascundă:
Tâlhar12 sau fiară13, inimă14 sau gânduri15.
Dar eu mă-ntreb: corpuscul e sau undă?16

 

E blândă, caldă, rece sau văpaie:17
Doar inima curată o îndoaie.18

 

Sonet despre taina luminii1 (XVIII – ENGLEZ) – Aventura cuvântului continuă prin ipostaza sa sub formă de lumină. Lumina e cuvânt, cuvântul e lumină. Atât lumina cât şi cuvântul luminează şi iluminează: Atât cuvântul , cât şi lumina cuvântează.

Murind, poetul a cerut lumină2 – e vorba desigur de celebrele cuvinte Licht, mehr Licht (lumină, mai multă lumină) pe care le-ar fi spus Goethe, puţin înainte de a muri. Evident cuvintele sale au mai multe decodări. Puţin înainte de moarte poetul nu mai vedea, întunecându-i-se totul şi a cerut lumină. Într-o altă interpretare, oarecum apoteotică, în ipostază de poeta vates, Goethe cerea mai multă lumină pentru viitorime. Nu trebuie uitat şi că Goethe a scris un tratat despre lumină, mai exact despre culori. Cuvintele sale pot fi un îndemn pentru a căuta esenţa lucrurilor, lumina, aura lor.

Să poată să străbată întuneric 3 – rostul primordial al luminii este acela de a străbate şi învinge întunericul, luminându-l, făcându-l vizibil.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul heraldic (XV – englez)

Lucian Strochi - Sonetul heraldicSONETUL HERALDIC 1 (XV – ENGLEZ)

Mai râd şi-acum în scuturi sfâşiate2,
Culori vestite2 şi regeşti metale4,
Bătrâne fiare îmbrăcate-n zale5,
Creneluri vechi, de piatră, de cetate6.

Trist cavaler din vremuri triumfale,7
Eşti însetat de luptă şi dreptate8
Ce vălmăşag de arme e în spate:9
Un inorog10 semeţ îţi iese-cale,

O acvilă11, din zămisliri alpine,
Şi urşi măreţi12, cu nume vechi de burguri13,
Lei afrontaţi14, privesc viclean spre tine,
Vin să-şi devore15 prada, în amurguri.

Oştean, orfan de mamă şi de tată,16
Ţi-e inima străpunsă de-o săgeată.17

SONETUL HERALDIC 1 (XV – ENGLEZ)  Acest sonet dezvoltă un limbaj paralel: mimează descrierea heraldică, tehnică, extrem de precisă şi de restrictivă şi în acelaşi timp dă frâu liber imaginarului, fiind text literar, cuvânt şi sintagmă.

scuturi sfâşiate2   -„termenul de „sfâşiat” atât de dramatic în literar, defineşte în heraldică un scut „despicat” şi „tăiat”, adică un scut împărţit în patru câmpuri (cartiere). Un scut despicat este un scut despărţit în două câmpuri în urma unei linii verticale; un scut tăiat are două câmpuri tăiate de o linie orizontală.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul gândului (XVII – ENGLEZ)

Lucian Strochi - Sonetul ganduluiSonetul gândului1 (XVII – ENGLEZ)

Unii cred că sunt scânteie2, femeie3,
Alţii că-s fulger4, vorbă5, veste6 sau nerv7,
Sau că vin din tării8, ca o idee9,
Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv10.

Mă caută mulţi, căci mă cred panaceu11,
Că-mpart tuturor bucurie divină12;
Alţii coboară în mituri13, mă cred un zeu14
Ce s-a născut, negreşit, din lumină.15

Unii mă cred negru16 şi-aprins tăciune17
Sau şarpe rătăcit într-o otavă18,
Fiu al satanei19, ce-n inimă pune
Pentru fiecare, un spin şi otravă.

Sunt peste toate, tandru echilibru20,
Şi pentru om, o pată pe un tigru21.

Sonetul gândului1 (XVII – ENGLEZ) – Sonet dedicat unei „replici” a cuvântului care este gândul. imposibil de definit, gândul a fost perceput în mii de forme, formule, imagini. Bazat pe enumerări, sonetul gândului rămâne o laudatio adusă unei cuvânt care a făcut istorie, cu o familie de cuvinte impresionantă şi cu un câmp semantic unic.

Unii cred că sunt scânteie2 – una din definiţiile gândului: gândul este o scânteie: o descărcare energetică, o sinapsă la nivelul terminaţiei unui axon. Definiţia pare bună, descrie traseul gândului dar nu îl defineşte.

femeie3 – aluzie la muze, la inspiraţie. Spiritul gânditor, de esenţă masculină are nevoie de element contrar, pentru a crea o tensiune, adică o diferenţă de potenţial, în cazul nostru cuplul Bărbat – Femeie.

fulger4 – fulgerul e invocat de multe ori atunci când e vorba de gând. Este luminos, extrem de rapid, împrăştiat, adică imprevizibil ca formă şi în plus conţine energie, ceea ce îl apropie direct de gând.

vorbă5 – adică un „cuvânt”; legătura e şi aici directă, gândul şi cuvântul trăind în „simbioză”.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul bibliotecarului nebun (XVI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul bibliotecatului nebunSONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN1 (XVI – ENGLEZ)

Ascuns în umbra albă2a-unei biblioteci3,
Te crezi în sumbru peisaj din Dante4,
Sau într-o peşteră de diamante,
Dar tu ai vrea să scoţi cuvinte din teci5

Şi vrei lumina, ca pe pisoi s-o-neci6,
S-asculţi din muzici, note doar andante7,
Să ai silabe pure ca amante8,
Sau versul sterp, calp, să îţi trăiască-n veci9.

Pe lumea toată ţi-ai vărsat veninul10,
În colţ tocit de frază, stai la pândă11;
Ai pune vers, poemul la osândă12:
Prin inimă-ţi cutreieră doar spinul13.

Nu-mparţi o dragoste ce se împarte14
Şi arzi nebun, în taină, sfântă carte15.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN1 (XVI – ENGLEZ) – De data aceasta personajul este bibliotecarul, personaj tradiţional pentru Evul Mediu. Astrolog, vrăjitor, poet – bibliotecarul are un renume malefic tocmai datorită puterilor conferite de cărţile din bibliotecă la rândul lor vrăjite şi de cele mai multe ori malefice.

umbra albă2 –oximoron puternic, folosit şi de Eminescu. Are câteva decodări: dacă ne aflăm într-o lume de vis, lucrurile ne apar ca negativul lor, negrul devenind alb. Într-o altă accepţie biblioteca este tihnită, liniştită, ca o umbră în calea soarelui, a diurnului. Este albă din cauza cărţilor care iluminează fosforescent, aproape spectral o bibliotecă, un spaţiu limită.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul dansului (XIV – englez)

Lucian Strochi - Sonetul dansuluiSONETUL DANSULUI1 (ENGLEZ) XIV

Sinucigaşa sete de simetrie
Sau tandră amintire androgină3,
Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie,4
Şi două trupuri ce îşi cer virgină

Unirea5, cea dintâi şi de pe urmă.6
Cu mâini pierdute, în păgână rugă,7
Mişcări ce liniile ştiute scurmă8,
Foc alb şi solzi de şarpe9, de păstrugă,10

Ca picuri de sudoare şi mistere11,
Dezlănţuiri de fiară12, pas de înger13,
Tămâie, mosc, lămâie, floare, miere,14
Ne luminăm: te-nalţi uşor, mă sânger.15

Un singur vis, un gând, un sens, o floare,16
Ce face hâda moarte să se înfioare. 17

SONETUL DANSULUI1 (XIV – ENGLEZ)  Acest sonet este un elogiu adus dansului. Dacă ar fi să credem în limbaje, dansul este antonimul perfect al cuvântului, fiind limbaj pur nonverbal, gestual şi eventual, rar, paraverbal.

Sinucigaşa sete de simetrie2  – o imagine care mă obsedează de multă vreme. Asimetriile dansului se tind în perfecta simetrie pe care tot el, dansul  o reclamă.

amintire androgină3 – aluzie la mitul platonician al androginului; dansul în doi este imaginea dinamică a androginului.

Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie 4 –dansul este expresia aproape paroxistică a unui visceral pur.

două trupuri ce îşi cer virgină /Unirea5 – dansul este un act sexual, dar şi expresia unei dragoste platonice.

cea dintâi şi de pe urmă6 – dansul este cea mai pură imagine a bucuriei şi a vieţii, dar poate fi şi o moarte anunţată, aşa cum se întâmpla în triburi primitive

păgână rugă7  – mâinile, palmele se întâlnesc ca într-o rugă a trupurilor, nu a sufletelor

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul poetului (XIII – englez)

Lucian Strochi - Sonetul poetuluiSONETUL POETULUI1 (XIII – ENGLEZ)

A fost sărac, hulit întotdeauna2,
Adesea alungat şi din cetate3,
E singurul care miroase luna4
Şi-ntrebă soarele de sănătate5.

E slab, de bolile celeste şi ftizii
Atins
6, nu ştie adesea floarea vieţii7,
Dar el, doar el aduce grav, din tării,
Parfumul amărui al dimineţii
8.

Doar el tiveşte9, tainic, universuri10,
Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii11.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri12
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.13

Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,14
Şi asta-i este măreţia, vina.15

SONETUL POETULUI1 (XIII -ENGLEZ) – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul

A fost sărac, hulit întotdeauna2   – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)

Adesea alungat şi din cetate3   – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.

E singurul care miroase luna4  – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.

Şi-ntrebă soarele de sănătate5   – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura

de bolile celeste şi ftizii / Atins6  – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul castelanei (XII englez)

Lucian Strochi - Sonetul castelaneiSONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)

Prinţesa are astăzi faţa tristă,2
De-un an întreg nu are nicio ştire,
De când a fluturat tăcut batistă3
Celui plecat, prea tânăr, la oştire.4

Plecat-au toţi, zâmbind, la cruciadă,
Spre-a apăra, dârz, sfintele morminte;
Coif lângă coif, de-argint vie cascadă,5
C-un singur ţel, în inimi şi cuvinte.

Doar ea rămasă albă castelană6
Şi, biciuit de patimi şi păcate,
I-e trupul tot
7: dorinţă vagă, rană
Cerşind tăcut iubire cât se poate
8

Corăbii negre poartă echipajul9:
În pat de nuntă se strecoară pajul10

SONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)  – acest sonet pare o frumoasă şi graţioasă poveste de dragoste dintre o prinţesă castelană şi iubitul ei, tânăr cavaler.

Prinţesa are astăzi faţa tristă2  – poza prinţesei e conformă cu ritualul medieval

batistă3  – incredibilă istoria acestui cuvânt, obiect şi simbol în artă. Pentru o batistă s-au purtat chiar bătălii la propriu (v. Hernani  de Victor Hugo). Batista anunţă moartea eroului în basm prin picăturile de sânge care apar pe o batistă albă. Batista albă e semn de solie şi de capitulare, e semn de despărţire şi de rămas-bun. Batista e cuibul lacrimilor. Batista e cea care „trădează” ftizia. Batista poate fi şi o emoţie pură, atunci când este strânsă în palmă, în pumn.

Celui plecat, prea tânăr, la oştire4 – a participa la o cruciadă era un gest comparabil cu hagia, de exemplu. Era o iniţiere, o datorie sacră, chiar dacă s-a văzut cruciadele au însemnat şi multe lucruri negative, ca să nu spunem altfel.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul cavalerului trist dar care nu şi-a pierdut speranţa (XI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul cavalerului trist dar care nu si-a pierdut sperantaSONETUL CAVALERULUI TRIST
DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA1 (XI – ENGLEZ)

Sunt cavalerul trist al tristei figuri2,
Păzitorul onoarei şi-al iubirii,
Amantul desfrânat  şi tandru3al firii4
Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.5

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri,6
Crinii detest7, dar iubesc trandafirii8;
Păzesc acasa9, bătrânii10 şi mirii11
Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri12.

O singură icoană – Dulcineea13,
Un singur cal iubit e Rosinanta14,
Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,
Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea15.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:16
Din urmă mă ajunge Sancho Panza17.

SONETUL CAVALERULUI TRIST DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA1 (XI – ENGLEZ) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri2 – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru3 – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

al firii4 – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri5 – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri6 – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul timpului îndrăgostit (X – englez)

Lucian Strochi - Sonetul timpului indragostitSONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT1 (X – ENGLEZ)

Buimac2 se împletesc, spre hanuri, drumuri3;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă4;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă5
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.6

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă7
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri.8
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,9
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.10

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;11
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:12
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi13,
Îţi dai singurătatea drept osândă14.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci15,
Dator vândut16, cu mii de ipoteci17.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT1 (X-ENGLEZ) – Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac2 – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri3 – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă4 – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă5 – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri6 – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.