DORIN CIPRIAN NICOLA; GHEORGHE RADU – URBEA PIATRA NEAMT IN OGLINDA VREMII (1395-1950)

Volumul celor doi autori nu este doar o suită de articole despre Piatra – Neamţ publicate prin revistele şi periodicele vremii, aşa cum ar putea părea unui cititor grăbit care examinează întâi cuprinsul unui tom.

Este o carte de iubire despre această urbe, cântată, alintată cu cele mai măgulitoare epitete şi comparaţii: „Corona Moldovei”, „Perla Carpaţilor”, „oraşul cu împrejurimile imediate cele mai pitoreşti”, „oraş ca o stea cu trei raze” etc.

După un vibrant Cuvânt înainte semnat de prof.univ.dr.  Ioan Scurtu, intrăm în structura cărţii, împărţită judicios în şase capitole: Istorie, Învăţământ, Personalităţi, Cultură, Religie, Varia.

Cartea  cuprinde adevărate studii comparatiste, cum e cel privind dezvoltarea demografică, momente faste şi nefaste ale oraşului, cum ar fi surparea muntelui Cozla sau „eclararea”  oraşului Piatra Neamţ,  evenimente istorice cum ar fi vizita domnitorului Al. I. Cuza, vizita regelui Carol I la Piatra Neamţ sau aniversarea Semicentenarului Unirii din 1859, prezentări ale unor personalităţi născute sau adoptate de urbe: Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Nici N. Albu, Calistrat Hogaş, V. A. Urechea, generalul Nicolae Dăscălescu, Constantin Mătase, Vasile Bogrea, Alexandru Blancfort, Leon M. Bogdan, Dimitrie Lalu, Vasile A. Trifu, Aurel Băeşu, Elena Cuza, personalităţi care s-au ocupat de anumite aspecte ale oraşului sau l-au descris precum Simion Mehedinţi sau Petre Poni.

Este povestită istoria unor instituţii, clădiri, monumente precum Şcoala primară nr. 1 de fete, Şcoala normală de băieţi Gh.Asachi, Muzeul regional de arheologie, Casa naţională Regina Maria, statuia lui Mihail Kogălniceanu, Biserica Sfântul Ioan Domnesc, Schitul Doamna, spitalul din Piatra Neamţ, prima fabrică de hârtie din Moldova etc.

Evenimentele sunt grupate nu doar tematic,  ci sunt aranjate şi cronologic. Anul 1395 este trecut  ca an de referinţă întrucât apare într-un act emis de Sigismund de Luxemburg la 30 ianuarie 1395, dar există cel puţin două date mai vechi de atestare. Ştim că în 1980 Piatra Neamţ a sărbătorit cu fast 2000 de ani de la antica Petrodavă, după cum aşa cum o arată chiar autorii, Piatra apare şi în lista  oraşelor moldovene de la 1387-1392, dar probabil s-a considerat că e vorba de o datare prea largă…

În paginile cărţii oraşul apare viu, respiră, creşte, apar multe legende, dar şi documente emoţionante, unice. Stema oraşului ni-l prezintă deja ca municipiu, întrucât coroana murală are cinci creneluri, (un crenel pentru comună, trei creneluri pentru oraş, cinci pentru municipiu, şapte pentru un municipiu reşedinţă de judeţ). Culoarea roşie, prima culoare heraldică, cea mai nobilă, a primit-o în 1864, ca toate oraşele moldoveni, o mică recompensă de la Cuza-Vodă pentru faptul că Bucureştiul fusese ales să fie capitala Principatelor Unite.

Sunt corectate unele afirmaţii eronate emise de-a lungul timpului, cum ar fi povestea cu sigiliul oraşului, dar V.A. Urechea a lămurit definitiv problema.

Cartea beneficiază de mai multe planuri ale oraşului (PUD-uri şi PUZ-uri), precum şi un număr important de cărţi poştale vechi din colecţia ing. Viorel Nicolau, oferindu-ni-se o imagine romantică, dar exactă despre ceea ce era oraşul în urmă cu un secol, de exemplu.

Aşteptăm cu interes un al doilea volum care să acopere perioada 1950-2018, perioadă în care s-au petrecut cele mai multe schimbări ale imaginii municipiului de la poalele Pietricicăi.

Urbea Piatra în oglinda vremii este utilă atât pentru administraţia pietrenă, cât şi pentru alte instituţii precum teatrul, bibliotecile, şcolile, alte instituţii de cultură şi desigur tuturor celor interesaţi de acest oraş atât de lăudat pe drept.

Ana BIANU-COLŢESCU

MIHAI HORGA –CLEPSIDRA VIETII

Mihai Horga este un personaj boem, romantic, sentimental, dar şi sarcastic, pamfletar, insistent, incomod, adesea cu mult umor şi fină ironie.

Un poeta vates, un poet tribun, fiind atent la tot şi la toate, proclamându-se o voce distinctă, o conştiinţă a cetăţii.

Tipul acesta a cam dispărut din peisajul poeziei române contemporane, era un tip comun la paşoptişti, lampadoforii, cei care întemeiau, prin revoluţii, o limbă şi o naţiune.

Acum poezia se obiectivează, „eul liric” părăseşte atât „eul”, cât şi „liricul”, devenind  aproape impersonal.

Din acest punct de vedere, textele lui Mihai Horga par curioase, venind dintr-un alt timp, chiar dacă subiectul este extrem de actual.

Îşi iubeşte colegii, oraşul adoptiv, Romanul, are o stimă deosebită, imnică faţă de valorile reale ale neamului.

EUGEN RACHITEANU –ARTA SI ESTETICA FRANCISCANA IN SECOLELE XIII-XIV. EXPLORARI HERMENEUTICE SI COMPARATIVE

Această carte este un unicat pentru cultura română, fiind o cercetare erudită, curajoasă, profundă şi complexă, cu valenţe şi aplicaţii comparatiste şi hermeneutice, aşa cum o arată şi subtitlul, asupra artei şi esteticii franciscane.

De fapt, această perioadă se leagă atât de începuturile artei iconografice occidentale, cu obârşii în Toscana, începând cu Giotto şi Cimabue, schimbând arta picturii dintr-o Grecie bizantinizată într-o artă latină, mult mai modernă.

Se trece de la static, de la hieratism la o artă dinamică, ce descoperă şi perspectiva, o artă mult umanizată.

Corpul uman este „inventat”, descoperit, chiar dacă e vorba de trupul Mântuitorului, se folosesc alegoria şi simbolul, e inventat principiul narativ şi cititul de la stânga la dreapta, perspectiva frontală devine o perspectivă de profilo sau chiar „de spate”.

GHEORGHE ANDREI NEAGU – TABARA DAMNAŢILOR sau O LUME PE DOS

Gheorghe Andrei  Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge.Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..

Tabăra damnaţilor este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist.

Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie, li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”;  eşuează însă şi se sinucide.

VICTOR STAN – COLECTIONARUL DE PASARI

În timp, bun strateg, Victor Stan şi-a stabilit, în volumele sale de versuri, câteva direcţii de acţiune, alegând de fiecare dată tonul cel mai potrivit şi stilul care pare a nu-l trăda niciodată.

Temele sunt alese cu grijă şi dragostea nu poate să lipsească la apel. Propunerile imaginarului sunt proaspete şi uneori inedite: Ești tânără și foarte frumoasă/de tine nu mă mai pot lepăda/grăbește-te, pătrunde-mi în casă/să-mi bubuie crivățul verde al stelelor /cuibărit sub manta! (CÂNTEC DE AŞTEPTARE);

Te-nchipuiam de iarbă uneori/înavuțind sub lut nemărginirea/precum o trecere din aurori/ într-un colind Bunavestirea! (STĂPÂN PE TAGMA DE CUVINTE); Ardea în flăcări noapte-n părul tău/era ca o ispită-ntunecoasă,/dulce păcat dumnezeiesc,/ întruchipare pururea frumoasă! //Și-n trupul tău era o amânare,/o revărsare mută de dorințe /perpetuând grădini crepusculare / ducând o floare albă între dinți! (GRĂDINI CREPUSCULARE); Hai, iubito, împreună /în templu retinei/să putem auzi gâfâitul izvoarelor, /miresmele de aur ale pâinii! //A venit toamna și-n văzduh/aud cum își preschimbă lumina/copacii seduși de triunghiul cocoarelor! (ÎNDEMN);Ți-am trimis în dar melancolia/ca pe-o floare albă de cireș/dinspre stele ți-am trimis solia/s-o primești iubito fără greș! (PE CĂRĂRI ALBIND…); Ți-am adus în dar nemărginirea, /un izvor cu tufe colorate/să-mi aștepți c-o pajură venirea/din imperiul florilor brumate! (MĂ PRIVEŞTI…).

IOAN DOBREANU –FILE RUPTE DINTR-O CARTE, MEMORII

File rupte dintr-o carte. Memorii  – ultima carte a profesorului şi scriitorul Ioan Dobreanu apare din păcate postum.

Recunosc, înainte de a o citi, m-am aşteptat ca ea să fie fragmentară, nefinalizată, nerevizuită. Nu e aşa. Ioan Dobreanu a citit şi şi-a recitit manuscrisul, aşa încât volumul apare curat, fără variante, fără ezitări.

E vorba în primul rând de un autobildungsroman, care începe cu naşterea autorului (15 august 1937) şi se încheie cu o consemnare din 2008, adică un arc peste timp de 71 de ani.

Romanul are un narator subiectiv–implicat, fiind de fapt un narator-personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva unilaterală a faptului relatat, folosind, desigur, persoana I gramaticală.

Din punct de vedere al discursului avem un narator omniscient, omniprezent şi un narator-autor. Personajul este picaresc, naratorul fiind protagonistul aproape al tuturor întâmplărilor. Este un personaj aristotelic, realist –tipic, determinant social.

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (2)

Poeta nu se fereşte să fie uneori nostalgică, meditativă, visătoare, cultivând un ton elegiac: La vremea vremii îmi voi dărui sufletul/cireşilor din livada bunicului/călătorind spre Ursa Mare//sau unei câmpii de maci/să-mi pască liniştea florile câmpului,/trilul privighetorilor agăţat de copaci!//Atât va rămâne din mine/amintindu-le oamenilor pajura lacrimii… (PAJURA LACRIMII); E-un labirint îndelung disperarea./Am descifrat împreună ambrozia florilor,/ dialectica aştrilor de la facerea lumii!//Mi-am scris sintagmele cu inima/cugetând îndelung la calculator!…//           Petalele roşii ale macilor le-am folosit/ drept interjecţii în albumul color de familie… (LABIRINT); Faţa pământului, Doamne, este o floare/zilnic îndrăgostindu-mă de ea!/În piept simt o evlavie liturgică, /albă, de stea!… (PEISAJ CU PĂSĂRI); Însinguraţi în doi din vanitate/ne ducem jugul traşi pe roţi/dintr-un imperiu neatins de moarte,/ne vindem puritatea pe icusari şi zloţi (TĂLĂNGILE DOGITE DE OMĂT).

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (1)

Aflată la a noua carte de poezie (Cerul din oglindă – versuri – Ed. Nona, 2008, Leac pentru lebede – versuri –Ed. Răzeşu, 2011,Văzduh de aripi – versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2012, Mladă romantică – versuri -Ed. Citadela, 2013 Testamentul privighetorii –versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2013, Templu retinei –versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2014, Întoarcerea Zeiței, versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2015, Destăinuirile fulgerului, versuri – Ed. Ateneul scriitorilor, 2016), intitulată metaforic şi enigmatic  ARIPĂ ROZALBĂ DE MĂR, GETA STAN PALADE este cu siguranţă un poet ce nu mai poate fi ignorat, chiar dacă poezia ei are „marele păcat” că nu-şi flatează cititorul sau criticul, obligând, pe oricine îi citeşte textele, la o gimnastică a minţii deloc facilă. În primul rând, paleta stilistică a poetei este extrem de largă, de la versul cu inflexiuni folclorice până la textul suprarealist, de la un antiromantism declarat până la un sentimentalism bine temperat, de la demitizări feroce la mitizări convingătoare, de la hiperluciditate şi acuitate vizuală la imprecaţia acribologică. În al doilea rând, Geta Stan Palade relativizează istoria, spaţiul şi timpul propunând, când un erotism atent distilat, când o rugă insolită. Poeta cultivă o ironie fină ce alunecă uneori în autoironie, dar îşi afirmă ferm o demnitate tipic feminină. Livrescul prezent peste tot nu anulează nevoia de dialog, după cum descriptivismul liric se conjugă convingător cu absurdul. Câteva mărci personale sunt de remarcat şi în acest volum, după cum poeta îşi păstrează adesea vocaţia de demiurg, avidă fiind de spaţii siderale. Artele poetice propuse sunt convingătoare, după cum trebuie să observăm neapărat voluptatea cultivării aforismului şi a unui stil metaforic. Imaginarul poate fi dezlănţuit, biciuit totuşi de o hiperluciditate convingătoare.

CONSTANTIN ADAMOVICI – CREATIE SI DESTIN

Constantin  Adamovici este unul dintre intelectualii de vază şi de preţ  ai Romanului. Artist până în vârful unghiilor, penelului şi peniţei, Constantin Adamovici are tăceri semnificative, fulgerând rar interlocutorul, cu privirea inteligentă, care spunea prea multe pentru a-i răspunde imediat.

Vorbeşte rar, dar întotdeauna cu miez. Pare mai „vechi” (vorba lui Voiculescu) decât vârsta sa biologică, pentru că a intrat de ceva vreme în rândul înţelepţilor (şi nu doar prin tăcere!).

Volumul său Creaţie şi destin, apărut în 2017 la Editura PapirusMedia este heteroclit, atât prin structură, cât şi prin conţinut.

Mărturisesc că am fost cucerit cu totul de „microromanul” Arhiloh din Paros, o scriere neobişnuit de densă, un „bildungs” de doar 21 de pagini, dar care cuprinde toate datele esenţiale despre o mare personalitate a Greciei elenistice, despre care se ştiu (totuşi!) destul de puţine lucruri.

În fond, el, Arhiloh este egalul lui Homer şi al lui Sapho, dar, repet, e infinit mai puţin cunoscut.

Lucrul este în parte explicabil. Grecii au avut parcă dintotdeauna cultul eroilor, pe care i-au transformat şi în semizei.

E greu să vorbeşti de greci, de spiritul grecesc  fără a  aminti de Hercule, Perseu, Tezeu, Prometeu, de Alcibiade sau de Leonida.

După cum ar fi de neînţeles o Grecie fără Achile, Patrocle, Ulise, Agamemnon – aceştia fiind eroi homerici. Ei bine, Arhiloh este opusul lui Homer, inventând antieroismul şi fiind, din acest punct de vedere, mult mai modern decât Homer.

Să ne amintim de descrierea scutului lui Achile şi iată ce se întâmplă cu scutul lui Arhiloh. În doar patru versuri, Arhiloh anulează ideatic epopeile homerice: „Vreun sintian se va mândri acum/Cu scutul meu frumos pierdut în luptă/Bine că scăpai cu viaţi, Scutul ducă-se la naiba, /O să-mi fac eu rost de altul mai frumos decât cel pierdut”.

După cum, cu un secol înaintea poetei din Lesbos, Arhiloh scrie senzuale, neobişnuite, unice, de un curaj nebun versuri de dragoste.

Dar Arhiloh îl anticipează şi pe Villon sau Baudelaire,  atunci când vorbeşte de frumuseţea apusă a femeii.

După cum el este unul din primii scriitori satirici şi legenda, pe care o aminteşte şi Adamovici, spune că bătrânul Lycambes s-ar fi spânzurat nemaisuportând  ocara şi virulenţa blestemului din versurile lui Arhiloh.

O scriere excelentă, fără cusur.

Primul capitol al volumului, intitulat tot „Creaţie şi destin” mai cuprinde însemnări privitoare la activitatea literară a episcopului de Roman Dosoftei Barila (de fapt o polemică în primul rând cu Nicolae Cartojan asupra localizării tipăririi celebrei Psaltiri în versuri, Constantin Adamovici pledând argumentat că aceasta a fost realizată la Roman), pagini de istorie şi critică literară despre Ion Neculce (dar şi multe şi chiar inedite detalii despre viaţa cronicarului), Nicolae Bălcescu (cel ce scrie istoria naţională cu „inima”), Titu Maiorescu (Disputa Alecsandri-Eminescu –tranşată elegant de Maiorescu, dar şi de cei doi în versuri memorabile), Ion Luca Caragiale (articol puţin cam prea statistic), Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu (pagini uşor exaltate), Vasile Voiculescu, Gala Galaction (un „caz” tratat elegant, convingător), dar şi despre doi scriitori ruşi, Lev Tolstoi (o paralelă interesantă cu Liviu Rebreanu) şi Cehov (articole excelent scris, cu o viziune modernă asupra scriitorului).

Al doilea Capitol intitulat „Schiţe de gând” e dedicat în întregime lui Eminescu (în trei scurte eseuri acesta aflându-se faţă în faţă cu Caragiale, Ion Andreescu şi Ion Creangă).

Cele trei texte nu aduc informaţii inedite, dar sunt remarcabile prin poziţionarea criticului faţă de cele patru personalităţi.

Ultima secţiune a cărţii cuprinde studii despre scriitorii romaşcani Cornel Paiu, Dan Gabriel Arvătescu, Eugen Steţcu şi Vlasov Vitalie.

Sunt analizate cu acribie filologică volumele Eu, chirurgul şi Singurătatea Sfântului Serafim de Dan Gabriel Arvătescu, Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie), Paznicii pereţilor – Secundus, Paznicii pereţilor (Summa. Harmoniae. Unus) de Cornel Paiu, Mitologii şi sentimente, Pe vocala unui zeu de Eugen Steţcu,  Ca umbra, ca visul, ca fumul de Vlasov Vitalie.

Cu excepţia ultimului volum recenzat (aprecieri cam generale, derutante, aproximative – un exemplu: poetul e comparat cu Arghezi, Vasile Voiculescu, Blaga, Barbu – ceea ce nu spune mare lucru despre poet tocmai din cauza „diversităţii”, celelalte volume sunt analizate atent, obiectiv, cu har, aprecierile lui Constantin Adamovici fiind printre cele mai exacte şi mai percutante dintre cele deja afirmate de alţi critici.

Bine alese sunt şi citatele din carte, prezente pe coperta IV, îndeosebi cele referitoare la Arhiloh: „Lirica lui Arhiloh e năpradsnic schimbătoare şi concordă deplin cu mişcarea destinului său. Aceasta concordanţă a şi transformat cântul iubirii în satiră, iar cântul războinic al morţii în cântec aprins al dorinţei de viaţă” şi Cehov: „Cehov reformează arta dramatică. Între proza şi dramaturgia lui aflăm numeroase filiaţii. Pătrunderea lăuntrică în teatru arată aceeaşi siguranţă. Conştientizarea târziului apare şi dispare aici în dimensiunea de o clipă a fulgerului, ca apoi personajul să-şi revină brusc, ca  dintr-un vis urât şi să se replieze la condiţia lui dintâi: trăirea lâncedă.”

La urma urmelor, Cehov a reuşit să creioneze atât „un erou al timpului său” cât şi o stare de spirit şi anume oblomovismul, ce nu e doar descoperirea lui Goncearov.

Constantin Adamovici are o structură clasică, o cultură solidă, intuiţii de valoare.

Prin urmare nu prea are cum să rateze un text.

El face parte din familia de spirite a lui Eugen Simion: profund, greu de întors, cu contribuţii substanţiale de la caz la caz.

Lucian STROCHI

POZA DE NUNTA (2)

A doua parte a volumului e mult mai diversă, pierde din unitatea tematică, dar câştigă tocmai prin diversitate, prin schimbarea discursului, prin tonurile diferite. Iată astfel deruta celui desprins din universul său rural, dezrădăcinarea, rezolvată ironic, aproape fantastic, Mihai Niculiţă rămânând un rural sau cel mult un om de şantier, un navetist: Am locuit o vreme într-un oraş suspendat/Între satul natal şi cerul înstelat.//Un teritoriu ce nu aparţine nimănui,/Aici fiecare ceas înregistrează timpul lui.//Stă peste el un cer acoperit cu nouri sferici/La colţuri sprijinit pe turle de biserici.//De-aici se pleacă fără bun rămas/Şi fiecare inimă bate ca un ceas.//Pe vremuri făceam naveta cu un tren interstelar,/Circula noaptea şi oprea în staţii foarte rar.//N-avea întârziere de-o clipă niciodată/Deşi uneori părăsea fără motiv calea ferată.//Nu demult am primit un apartament mobilat,/Situat deasupra satului din care am plecat.//Nu mai fac navetă, nu mai stau prin gări/Citesc poezie, beau cafea amară şi fumez ţigări. Repartiţie, p.44