Lucian Strochi – despre poezia nipona si coreeana

Acest volum (Tanka, Haikuuri, Renga, Haiga, Sigio – autocomentate)  reuneşte specii cu formă fixă din Extremul Orient. E vorba de haikuuri, tanka, renga, haiga –  poezie niponă, precum şi sigio – poezie coreeană. Este ultimul volum cu texte autocomentate din Integrala Ancadierului, integrală concepută să conţină nouă volume. Al zecelea volum va cuprinde o bibliografie generală, precum şi aprecierile critice pe care le-a primit Ancadierul, precum şi volumele din Integrală.

Întreg proiect –  finalizat în 2018  – se vrea un modest şi implicit Omagiu adus de autor Limbii Române şi Poporului Român cu ocazia Centenarului.

Realizarea Ancadierului şi a Integralei Ancadierului a necesitat un efort imens, ani de căutări şi de realizări. Ca text, Ancadierul începe în 1967 şi sfârşeşte în 2014. Ca muncă efectivă la proiect, e vorba de anii 2014-2018.

Consider Ancadierul şi Integrala sa, o operă iniţiatică pentru posibilul cititor, dar şi una de autoiniţiere.

Fiind vorba de 40 de specii lirice, dintre care doar câteva româneşti, se cuvine să spunem că nu mi-am propus să reproduc tiparele unor specii aşa cum se găsesc ele în literaturile lor de baştină. Am încercat însă echivalenţe, încercând să sugerez resursele nebănuite pe care ni le oferă limba română. Desigur, am respectat în majoritatea cazurilor unii indici formali şi/sau de conţinut.

Dar nu am pretenţia că un haiku pe care l-am scris poate rivaliza cu unul nipon, plecând  şi de la unele realităţi lingvistice evidente. De exemplu, fiecare silabă din  limba japoneză se termină într-o vocală, ceea ce  nu se întâmplă în limba română.

Am încercat să risipesc unele prejudecăţi în legătură cu unele specii literare şi consider că, în unele cazuri, am reuşit acest lucru.

Lucian Strochi

Victoria FONARI (3)

Iubirea înseamnă anularea oricărui egoism, intrarea în metamorfoză: „Respirația ta mi-a scos cercelul din ureche/L-am căutat printre Frunze/Umbrele l-au ascuns///Respirația ta oferea culoare coroanelor de copaci/Iar umbra metamorfoza frunzele în fluturi/Care au început să zboare/Un fluture mi s-a așezat în brațe/Cuminte s-a transformat în cercel” Fluturii – umbre de frunze.

A treia temă a poetei este timpul şi Victoria Fonari dedică acestui „apriorism” multe versuri inspirate. Pentru a ne acomoda cu ideea de timp trebuie să trecem întâi prin copilărie, singura vârstă pe care omul o trăieşte cu detaşare, cu inconştienţă, cu adevărat liber: „Zâmbetul este jocul celor mici /de a pune aripile lor de fluturi/ în palme celor mari/ Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului/Care înflorește indiferent de e observat sau nu”. 20.07.17 Ave, Viață.

Victoria FONARI (2)

Cuvântul are şi el nevoia de autodefinire: „Cuvântul  e transparența materiei/o așchie de antimaterie/ ce plonjează din lumea/ spiritului absolut/De unde atâta individualitate/  în evantaiul contextelor?” Sculptură din lacrimi.

Ultimul sens al cuvântului pleacă de la începutul divin al acestuia: cuvântul înseamnă lumină: „Se scrie cuvântul/ lumină fără de lumină?/Se scrie lumină prin tăierea albului/în litere?/ Lumina are tipare?/Dacă nu, atunci/ să nu ne mire că totul /se prelinge continuu în lumină/și haina continuă/și genele nu se sfârșesc/și aripile își desfac evantaiul pentru zbor/Lumina adoarme în negru/Și mângâie umbra lumina/Și pleacă și vineri/Umbra? Lumina?/Coboară lumina/Urcă în întuneric/Străbate Despică”9.12.2016, 14.30 Semnul luminii.

Înţelegând acest lucru, ne putem întoarce la poezie:„Cariatidele s-au dezbrăcat de poezie/S-au coborât spre izvoare/Și-au sorbit apă vie/Piatra s-a transformat în iele//A început să zboare/Printre mașini și semafoare/Concurând cu cântece/De pe tronsoane//Vântul în frunze dansează/Le strânge, apoi le aruncă/Cariatidele reverberează//Ecoul lunecă/În unde de culori se împletesc/Prin ochi de manechin ielele privesc”  17.10.2015 Ora 14.38, București Cariatide.

Poezia înseamnă şi autenticitate, natural, firesc, trăire reală: „butoanele nu pot înlocui/atingerile frunzelor/palparea ecranului/nu conține pigmenții degetelor oamenilor dragi/imaginile nu conțin/ respirația emotivă/bătăile de inimă/trăiește dorul tălpilor de pământ –/dulcele negru/înflorește lumina/prin genele căprioarei” deSkTOP.

Dar poezia nu poate fi despărţită de autorul ei fizic şi moral şi poeta îşi ia ca lampadofor un poet cu adevărat important al literaturii române, GRIGORE VIERU,  omagiindu-l în frumoase litanii: „Plânge soarele/Tace izvorul/Încremeneşte ploaia/Plină de culori/A murit… sau trăieşte?/ Maşina încă duce poetul la cititori…/Atât timp cât versurile sunt şoptite, strigate, pălmuite,/Cât în melodie se aud bătăile inimii/Grigore Vieru trăieşte” ECOUL TĂCERII; Scrise la moartea poetului Grigore Vieru: „Carnea e lut!? /Dar sufletul are carnea lui /care doare mai mult /decât fibrele de muşchi, /decât vine şi oase./Cum să opreşti durerea?/Prezentul lacrimă/Prea mult pentru a fi înţeles,/ Prea tăcut pentru a fi auzit./Prea invizibil… în interiorul copilăriei noastre./Vreau să trăiesc!/Doresc să depăşesc!/Cruzimea ce mă devorează,/Forţa ce mă crispează,/Vocea ce urlă,/Cuvântul ce înjunghie./Cum?/Prin vers/.Dorinţa cuvântului va învinge voinţa altora/Regret că liniştea nu se vede./E prea dură calea… aleasă în aşteptare/Tăcere. Lumini de tăcere!/Dormi în pace, Grigore Vieru./ LUMINI DE TĂCERE; „Poeziile lui Grigore Vieru/Sădesc flori/Care trec prin zăbrele/Prin poemele lui cuvintele limbii române/(dor, doină, Meșterul Manole)/Tresar în limbile străine.” Trepte din versuri.

Dar poezia înseamnă şi muzică, iar muzica înseamnă şi vals şi muzician şi poeta se opreşte la marele compozitor Eugen Doga : „Treptele de pe portativul muzical/Colorate în alb și negru asemenea clapelor de la pian/Transformă degetele în aripi, iar sufletul – un corifeu/Nu-și mai știe locul pe scena vieții/ Timpul se oprește/Însuflețiți trăim ce am uitat să trăim,/Vedem ce am pierdut capacitatea să vedem/Auzim cum galaxiile se mișcă în undele apelor/Gândim în tăceri muzicale/și sufletul începe să zboare/ 1.03.2017, ora 3:38 Eternitatea din clape; „Muzica ne deschide ochii/Simțim ce am uitat că putem simți./Muzica ne aruncă pe pietrele uitărilor noastre/Undele ne învăluie/Simțim marea/Muzica ne aduce aroma florilor/Din unde fotonice/Simțim viața/Muzica ne vorbește cu eternitatea///Și noi depășim spațiul din firea noastră/Și ne culegem din firele de rouă de pe păienjenișul destinului./Între coloanele în care se citesc cărți/Scrise cu cuvinte și note muzicale/Cu binecuvântarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt”.       1 martie 2017, Ora 3:55 Muzica și revelația trăirii

După ce a fost poezie şi muzică, cuvântul se poate întoarce devenind din nou eu liric: „Azi sufletul meu e de mătase/Mă învăluie/Mă alintă/Îmi pasă/Mâine sufletul meu va citi lumina/Iar acum prin întuneric/ Mi-e bine…” Mătasea din cioburi de lumină.

Şi tot cuvântul asigură trecerea spre o altă temă majoră a poetei, convertindu-se în iubire: „Mărgăritarul ascuns/ în monstru/să fie oare tangoul din contratimp/care dezvăluie/șerpuiri de pași/a tingeri suave/pasiune care fortifică iubirea /voalează dragostea/ Mărgăritarul din monstru.

Iubirea înseamnă esenţializare a raporturilor umane, până când devine element heraldic: „Eu scriu, iar el citește/Eu strig, iar el sărută/Eu mușc, iar el îmi atinge/ Durerea din suflet/Și simt cum aceasta se cicatrizează/De la săruturile lui/Mă sfâșii de neștire/Și îmi aduce apă/Apoi mă ia în brațe/Și mă transformă-n roza/Din stema lui Ștefan cel Mare/Devin secret cu lună fără soare.”7.11.2017, 1.50 Uniți în contradicții.

Iubirea înseamnă sfidarea aritmeticii, pentru că în iubire „doi” înseamnă  „unu”:„Am plecat împreună/Prinşi de mână/Am venit fiecare cu eul său în buzunar///Am plecat  încălţaţi în aripi/ Cu priviri dilatate/Am venit ferecaţi în propriile gânduri/ Clipe sigilate. Sau: „Iubirea/ e liniştea tăcerii/din scârţâitul de constelaţii/e foaia toleranţei/ divagate/de plăcere/Iubire/fulgi fierbinţi/ce pătrund/în noi/în cifra doi/ Iubirea.

Prof. dr. Lucian STROCHI

Victoria FONARI (1)

Poetă cu experienţă, autoare a unor eseuri extrem de percutantedes pre poezie, traducătoare, cadru universitar şi doctor în filologie, participantă la multe „întâmplări” literare europene,  Victoria Fonari este în primul rând o conştiinţă lirică, implicată.

Poezia sa e concentrată în câteva blocuri semnificante, în câteva câmpuri semantice, generând teme, subteme şi motive literare ale poeţilor autentici din toată lumea. Cele trei câmpuri semantice detectate în acest volum au ca nucleu timpul, iubirea şi cuvântul, aceste teme despletindu-se permanent, aproape fractalic. Astfel Timpul are ca motive anotimpul, o parte a zilei, dar şi considerarea acestui apriorism ca fiind un arhetip, o forma mentis.

Cuvântul se va deghiza în literă, în poezie, în artă poetică, într-o stare lirică, în mit(ologie), în conştiinţă, în protest sau pamflet.

Iulia Stoleriu – IN SPATELE OGLINZII (2)

Din iubire şi cuvânt, poeta obţine, vectorial, lumina, cuvânt ce ascunde şi descoperă o lume, având fizic o natură duală (corpuscul şi undă) şi metafizic fiind divină şi lumească: Caută-mă întotdeauna/ pentru că știu: mai departe de mine, mai departe de tine/ e o mare de lumină… (Pentru tine); Azi sunt pasăre.// Numai în aer pasărea pare lipită de cer într-un desen nemișcat/ captat de retină… Ea se consumă în aer, precum mirosurile frumoase/ primăvara.// Prin nopțile lumii, aripile păsării luminează ca niște lumânări pe zăpadă… (Despre mine); Dă-mi Doamne,/ lumină în ochiul meu visător (Rugă); Din când în când, mă trage-n jos dorul/ Sidef de lumină-mi curăță aripile/ Cenușa se-mprăștie pe pământ discret și lin. (Cred); Copacii rup lumina/ și-o dau frunzelor/ care strălucesc în bătaia vântului,// frunzele aurii de lumină/ visează zborul păsărilor/ și plonjează pe pământ,/ iar timpul pregătește nașterea altor copaci… (Imaginație); Mi-am dorit odată lumină,/ și copacii bătrâni au rupt lumina pentru mine (Dorință); Aș vrea să fiu copac,/ din ramuri să-mi fac,/ cuiburi pentru păsări de lumină…/ Aștept să vină cineva,/ din mine pasăre de lumină/ ar putea să facă/ Să m-arunce-n Lume,/ și zborul să-nceapă (Aș vrea); n-o sa te aprob, voi trage de la ușă al tău zăvor!/ La un cer cu mult mister, mă voi ruga,/ să-ți lumineze cu iubire inima (Ar fi păcat…); Aici lumina are motive întemeiate când apare, și scaldă toată lumea mea; (Scrisoare…); Aprinde lumina,/ găsește-mi întrebările grele… (Împreună); Sufletul e doar lumină și singurul care poate să zboare! (Schimbare); Am încercat demult să descifrez o taină/ Am încercat cheia de la ușa misterelor…/ Am încercat să pășesc în camera unde nu ne e permis/ să călcăm, decât atunci când vine timpul…/ Am încercat să dezleg taina unui suflet învăluit de lumină/ și să gust din fructul oprit… Într-o zi am știut:/ în pântecele meu era un suflet de lumină învăluit/ Și pentru că vremea aceea a venit/ am știut că exist! (Maternitate); Iubesc lumina şi culorile, așa că am spart zidurile și am lăsat să intre lumina, frumusețea vieții. Știu că mi-am privit sufletul și am ieșit din nou în lume. Știu că inimii mele i s-a pus o carapace pentru că doar așa va face față celor care au uitat că „realitatea cea mai de preț a fiecăruia dintre noi este sufletul” (Căutare).

Iulia Stoleriu – IN SPATELE OGLINZII (1)

TRIADELE IUBIRII

Perfecţionistă, amânând parcă nepermis de mult o apariţie editorială, Iulia Stoleriu şi-a gândit volumul de debut sub forma unor triade, plecând poate din modelul slav: Vera – Nadejda – Liubovi (Adevăr – Speranţă – Iubire). A schimbat uşor primii doi termeni – în locul Adevărului a pus Credinţa, în locul Speranţei –Lumina, păstrând intactă Iubirea. Primul text din volum este edificator, chiar… statistic: în 8 versuri apare de 9 ori cuvântul lumină, cred apare de 6 ori, iar am iubit de 2 ori. Să recunoaştem că e o frecvenţă neobişnuită, generând anafore, repetiţii, asigurând poemului o eufonie subtilă, dar pregnantă. Triada, tradusă geometric prin triunghi este cea mai stabilă figură, iar unghiurile interne au în total 180 de grade, adică atât cât poate (cu)prinde privirea.

Statuile zambitoare din orasul interzis

Se spune că grecii, mari iubitori de palestră, de sport şi de frumuseţe ar fi fost primii care au inventat întrecerile sportive.

Nu ştiu dacă e adevărat, dar un lucru e cert: olimpiadele le aparţin, istoric şi spiritual. Pe timpul olimpiadelor, războaiele dintre polisuri încetau.

Mai mult chiar, bucuria de a avea un campion olimpic a generat conducătorilor unor cetăţi o nebunie frumoasă: atunci când o cetate avea un campion olimpic, se spărgea o porţiune din zidul protector al cetăţii. Se credea că un campion olimpic poate apăra singur un zid de duşmani.

LEGENDA DESPRE CHILE

Era o dată un poet care se născuse în deşert. Poate din nisip, nu din lut. Sigur cu suflarea lui Dumnezeu.

Poetul scria versuri ca toţi poeţii şi le recita cu mult patos. Nu-l asculta nimeni, nici şopârlele, nici păsările.

Şi atunci poetul şi-a îndreptat ochii într-un colţ de cer unde credea că s-ar afla Dumnezeu şi a spus: „Doamne, lasă-mă şi pe mine să văd apa. Am auzit doar că există, că e grea precum nisipul şi uşoară şi limpede precum aerul. Că apa e viaţă.”

Dumnezeu i-a răspuns înduioşat: „Întoarce-te, fiule,  cu spatele la munţi şi mergi până când vei vedea apa. Dar nu te opri decât atunci când  vei vedea şi o corabie.”

DISTIHURI PENTRU CHILE

Tristeţea noastră, cine a ucis-o?

Corăbiile, păsările din Valparaiso

Dragostea noastră unde-i, zăluda?

În versul lui  Pablo Neruda

Să ne întâlnim dragule, drago

Pe străzile din Santiago

Cine sfâşie val după val după val?

CLIPE FRAGILE IN LABIRINT (2)

Uneori textul devine gotic, plin de mistere, de presentimente, de anticipare a unei crime cu sadism sau a unui viol. Sunt destule mişcări şi gesturi rocamboleşti, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de un vis, mai exact de un coşmar. Iată cum teroare se instaurează ferm în mintea Karinei:

Ajungând pe trotuarul cu gropi şi denivelări din faţa blocului, avu senzaţia că e urmărită. Era un sentiment straniu care o îngrijoră: Parcă cineva, de undeva, îi urmărea fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare pas. Se întoarse şi se uită în spate. Nimic, nimeni  care să-i acorde un minim interes. (…) Dar umbra cu ochi iscoditori era încă prezentă şi totuşi invizibilă. Devenise de-a dreptul paranoică. Şi totuşi de ce persista acea senzaţie că cineva o supraveghează?