Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (19)

Mai nou sunteţi Ambasador Cultural Nemţean… Aşa cum prietenul nostru medicul-scriitor Dan-Gabriel Arvătescu este Ambasador Nemţean, Secţia Sănătate… Ambii aleşi de nemţeni… Ambii meritând sincere felicitări… Aşadar, Excelenţa voastră, Domnule Ambasador, cum percepeţi noua calitate şi ce proiecte aveţi în vedere a genera şi a susţine în această calitate?

LUCIAN STROCHI: Eu cred că această calitate este o recunoaştere nu atât a valorii, cât a capacităţii de a comunica, de a te implica în viaţa cetăţii. Prin urmare, luându-mi rolul în serios, voi avea un dialog cu autorităţile în legătură cu unele proiecte cultural-artistice ale judeţului între care: aniversarea Centenarului; constituirea şi editarea unei colecţii de cărţi cu şi despre Ţinutul Neamţului care să se numească chiar Cărţile Neamţului. E vorba de cărţi de beletristică,

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (18)

Cum vedeţi dvs. lumea? Aveţi un fel anume/ diferit/ aparte/ unic de a vedea lumea?

LUCIAN STROCHI: Şi da şi nu. Eu cred că fiecare om are un fel unic de a vedea lumea. În primul rând e vorba de lumea sa. În al doilea rând e vorba de cum percepe, analizează şi sintetizează informaţiile despre această lume. Totul depinde de cultura sa, de timpul alocat „contemplaţiei”, de atitudinea sa faţă de lume, de „eul” său, de calităţile şi defectele sale. Dacă mă refer la creaţie voi putea spune că, asemenea oricărui creator, încerc sp construiesc, după puterile mele, o lume care să fie a mea şi a oamenilor. Dar există şi o lume obiectivă, un fluviu în care înotăm cu toţii.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (17)

Cât de multă libertate de expresie le oferă societatea actuală creatorilor români şi nu numai? Oare, uneori nu se depăşesc anumite graniţe?

LUCIAN STROCHI: Nu ştiu dacă libertatea este un concept negociabil. Prin urmare nici societatea actuală nici alte societăţi nu oferă creatorilor, români sau nu, o libertate de expresie. Libertatea de expresie este un drept natural, constituţional, profund uman. Desigur există şi „cenzuri”, dintre care singura care ar trebui să funcţioneze este cea „interioară”. Orice adult ştie înjurături, dar nu trebuie să le facă publice, mai ales în prezenţa copiilor. Există apoi şi alte cenzuri care funcţionează în societate, legate de religie, sex, rasă etc.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (16)

Aţi luptat pentru o operă de artă? Aţi fost pus în situaţia să apăraţi opere de artă? V-aţi temut pentru „soarta” unor opere de artă? Cu ce ocazie, în ce context?

LUCIAN STROCHI: Nu a fost cazul. M-am format ca intelectual într-o perioadă de relaxare ideologică (anii 1968-1974), atunci când apăreau cărţi din literatura română şi cea universală care astăzi nu mai apar. Singurele opere devastate de comunişti au fost statuile (topite, ascunse privirilor, dosite). Deranjau, erau prea la vedere. Nu puteau fi puse la secret. Cum să ai o statuie a lui Carol I în Bucureşti, în plin  centru, chiar dacă era creaţia lui Mestrovici? În rest, picturile se refugiau în depozite, cărţile de valoare intrau într-un regim de strict secret, icoanele se ascunseseră doar în biserici. Am văzut statuile lui Coşbuc şi Goga martelate. Aş lupta pentru libertatea statuilor, dacă ar fi cazul.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (15)

După părerea dvs. ce drepturi au operele de artă?

LUCIAN STROCHI: Operele de artă au dreptul de a fi iubite, protejate, interpretate. În plus ele nu au un proprietar. Sunt prea orgolioase pentru a fi sclave. Operele au dreptul de a circula, de a fi expuse. Un nud nu stârneşte neapărat indignarea puritanilor. Operele de artă au dreptul de a fi „unicate”, deşi, recunosc, şi falsurile fac uneori bine.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (14)

Dar, poate, detestabil?

LUCIAN STROCHI: Singurul lucru detestabil în artă este trădarea. Trădarea sensibilităţii, a gândului. A trăda înseamnă a ieşi din sublimul artei pentru a intra în mocirla cotidianului vulgar.

Cuvintele, cred, au o materialitate a lor. Mai bine zis sunetul are o greutate sau o „plutire” materială. Ce-mi puteţi spune despre materialitatea aceasta a cuvintelor, sunetelor?

LUCIAN STROCHI: Da, sunetele nu sânt egale. Vocalele sunt deosebite de consoane, pe care le (re)simt ca fiind mai grele. Dar nici vocalele nu sunt egale între ele. Gândeşte-te la triunghiul (întors) al vocalelor. A este cea mai deschisă vocală. Pentru că sunt uşoare, vocalele permit vocalize. Încearcă consonantize şi vei vedea cât e de greu. Cred că literele şi sunetele sunt precum clapele unui pian, mergând de la grave la înalte. Sunetul are o energie a sa, uneori formidabilă. Un savant român a descoperit sonicitatea. Vibraţia înseamnă materialitate. Efortul de a vorbi presupune un consum de energie.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (13)

Ce vi se pare neliniştitor şi înfricoşător în Arta contemporană şi nu numai?

LUCIAN STROCHI: Arta nu are doar rolul de a ne linişti, ci şi acela de a nelinişti. Grecii scriau tragedii pentru curăţarea, spălarea sufletului. Dar pentru asta se foloseau de cele mai sofisticate abjecţii umane, de la incest până la crimă, de la trădare la blasfemie. Dar se produceau hybrisul şi catharsisul. Prin urmare, nimic nou. Un afiş poate prezenta un monstru înfricoşător, dar un erou ne poate izbăvi de el. lupta dintre bine şi rău exemplară în basm, este esenţială pentru artă. Arta este oximoronică în esenţa ei. O culoare poate odihni spiritul, o alta îl poate îmbolnăvi. Dacă adăugăm şi simbolismul lor, lucrurile se complică. Roşul este prima culoare heraldică, este o culoare fundamentală, dar este şi culoarea sângelui. Iar sângele înseamnă e drept şi viaţă, dar cel mai adesea moarte. Cuvântul poate vindeca, dar poate şi ucide.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (12)

A fost şi Târgul Libris 2017. Ce secvenţe v-au rămas în minte şi-aţi dori să le rememoraţi aici, în arealul interviului nostru?

LUCIAN STROCHI: Voi reţine ceea ce a adus în plus această ediţie, faţă de cele anterioare. În primul rând, vizitele de lucru ale scriitorilor în câteva licee prestigioase din Piatra-Neamţ: Colegiul Naţional Petru Rareş, Colegiul Naţional Calistrat Hogaş, Colegiul de informatică. A fost un dialog viu, incitant, între generaţii. Al doilea lucru demn de a fi remarcat: prezenţa masivă a romaşcanilor în calitate de editori sau scriitori. În al treilea rând, au fost o serie de conferinţe, extrem de interesante care au ridicat considerabil nivelul Târgului, transformându-l într-un act cultural de aleasă ţinută.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (11)

CORNEL PAIU: „Adevărata încântare muzicală (a poeziei) constă dintr-o potrivire a sunetelor, dintr-o cantitate adecvată a silabelor şi dintr-o distribuţie variată a sensului în diferitele versuri”, afirmă poetul englez Milton, autorul „Paradisului pierdut” în care a „utilizat versul eroic englez fără rimă – după cum însuşi mărturiseşte – aidoma celui folosit de Homer în greceşte şi de Virgiliu în latineşte, socotind că rima nu e un auxiliar necesar, nici un ornament autentic al poeziei bune, mai cu seamă într-o operă vastă…”, „concepţie… servită de o prozodie complexă, de o rafinată ştiinţă a versului, înzestrată cu mijloace înrudite cu acelea ale muzicii”, menţionează autorul unei monografii care-i este dedicată, Petre Solomon („John Milton”, Colecţia „Oameni de seamă”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 270). Iată, glumind, cam de unde vine eroismul versului alb, pentru că eu cred că acesta a fost şi este eroic în manifestare, şi nu din modernitatea recentă, ci aş îndrăzni să spun dintr-o modernitate mult mai veche. Dvs. ce credeţi?

LUCIAN STROCHI: Poezia cu rimă este o cucerire târzie a literaturii, apărând întâi în Italia, prin secolul al XII-lea.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 21 decembrie 2017 (10)

CORNEL PAIU: „Un stâlp de lumină al Ardealului: Ava Mihail Goia”. Este titlul unei cărţi care vă aparţine, deja lansată la Piatra-Neamţ şi Topliţa, cam pe parcursul unei singure luni, dacă nu mă înşel. Vă rog să ne dezvăluiţi câte ceva din geneza acestei cărţi, curioase la prima vedere, dar absolut incitantă mai apoi.

LUCIAN STROCHI: E  o carte care a plecat de la un jurnal de doar 23 de pagini, scris în ultimii ani ai vieţii de arhimandritul Mihai Goia. Provocarea mea a fost că a trebuit să scriu despre un om extraordinar, cu o viaţă formidabilă, dar pe care nu îl cunoscusem direct. Aşa că am apelat la actele se stare civilă, la poze din diferite perioade, la mărturiile celor care l-au cunoscut. Apoi au fost şi contribuţiile a doi mitropoliţi şi un episcop, al unor arhimandriţi şi chiar laici. Cred că am reuşit să conturez în final un personaj complex.