Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (5)

CORNEL PAIU: Care ar fi, după dvs., cei mai cromatici, mai bine zis, picturali, poeţi de la noi?

LUCIAN STROCHI: Bacovia, Arghezi, Eminescu… Bacovia chiar a comentat valoarea culorilor. Arghezi era acuzat de Ion Barbu că scrie o  poezia „ca o sorcovă”, adică bălţată, cu prea multe culori. Eminescu poate fi memorabil în/cu doar două versuri, folosind nu culori, ci metale (în sens heraldic):   „codrii de aramă”,  „pădure de argint”.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (4)

CORNEL PAIU: În poezie, credeţi că funcţia simbolică a culorii este mai mult dinamică sau mai mult statică. Sau, poate după caz, statică sau dinamică, sau ambele?

LUCIAN STROCHI: Materialul poeziei nu este culoarea, ci cuvântul, care este străveziu. Dar tot atât de adevărat e că vorbim mereu de imagini artistice, de epitete cromatice (câmp verde, cer albastru), de oximoron (cântec roşu), de metafore („Pământule albastru ca o portocală”), de repetiţie (albul şi negrul la Bacovia). Desigur putem vorbi de valorile simbolice ale culorilor şi în poezie, în literatură în general. Staticul şi dinamicul îl stabileşte Emiţătorul şi/sau Receptorul.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (3)

CORNEL PAIU: Funcţia lor simbolică şi plastică este evidentă, în plastică, dar şi în poezie. Vă rog să exemplificaţi şi totodată să arătaţi şi rolul „demiurgic” avut de pictorul inovator Vasili Kandinski. Compoziţiile sale abstracte, unele intitulate simplu, dar extrem de cromatic, „Reţeaua neagră” (1922), „Galben Roşu Albastru” (1925), „Pustiul verde” (1930), „Albastrul cerului” (1940), sunt sugestive în privinţa aceasta.

LUCIAN STROCHI:N-aş vrea să neîndreptăţesc pe alţi pictori. Avem un verde Veroneze, un roşu Şirato. Picasso a avuat o perioadă albastră. Fiecare pictor este un demiurg, foloseşte inedit, surprinzător culorile şi formele. Rembrandt a descoperit valoare luminii de contrast, Chardin a descoperit că albul întăreşte alte culori. Şi dacă vorbim de Kandinski, nu trebuie să-l uităm pe Malevici sau pe Piet Mondrian. Iconarii au descoperit valoarea „aureolei”.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (2)

CORNEL PAIU: Ce funcţii atribuiţi dvs. culorilor?

LUCIAN STROCHI: Funcţiile atribuite de mine culorilor sunt dintre cele mai diverse: simbolică, etică, estetică, terapeutică, demiurgică, iniţiatică. Negrul este culoarea doliului, roşul a sângelui, car şi a fructului copt, deci al vieţii. Verdele înseamnă speranţă, albastru infinit, galbenul otravă. Şi aşa mai departe… Epic, e simplu: nu te duci la o înmormântare îmbrăcat în haine ţipătoare. Armonia obţinută din nuntirea culorilor ţine de estetic şi arta plastică se bazează mult pe aceste „combinaţii” de culori. Funcţiile terapeutice ale culorilor încep să fie folosite tot mai mult în spitale şi în alte instituţii publice. Albul poate deprima, de aici şi spaima de gol.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (1)

CORNEL PAIU: Dacă ar fi să susţineţi un discurs despre culori, cum ar începe acesta?

LUCIAN STROCHI: Cu un elogiu adus luminii. Lumina este suma culorilor, mama lor. Albul şi negrul nu sunt culori. Obţinem albul prin rotirea culorilor (de pildă un disc cu culorile galben şi negru dispuse alternativ), iar negrul se obţine prin suprapunerea culorilor una peste alta. În rest, toate celelalte culori se găsesc în spectrul ROGVAIV…

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 4 iulie 2017 (10)

CORNEL PAIU: Să fie adevărată constatarea generalizantă a unui poet nemţean: „păcat/ că arătăm lumii/ doar putreziciunea/ din astre” (Vasile Checheriţă, „păcat”, din vol. „Mireasmă de lume – Versuri şi nu numai”, Ed. Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016, prefaţat de Calistrat Costin şi ilustrat de Ştefan Potop)?

LUCIAN STROCHI: Nu. Dar nici nu putem arăta lumii doar splendorile ei. Ne plac dulciurile, dar într-o cantitate prea mare ele devin toxice. Trebuie să păstrăm un echilibru „indiferent” între abjecţie şi splendoare, între viaţă şi putreziciune. Lumea e frumoasă tocmai prin contrastele ei. Albul e pus în valoare de negru şi invers.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 4 iulie 2017 (8)

CORNEL PAIU: Şi cumva pe aceeaşi lungime de undă… Ce sentimente aveţi faţă de cele patru elemente fundamentale: apa, pământul, focul, aerul?

LUCIAN STROCHI: Mi-am propus să-ţi răspund la orice întrebare, dar mărturisesc că acum sunt pus în dificultate. Cred că răspunsul meu complet ar fi  o carte cu peste o mie de pagini. Să încerc totuşi: cele patru elemente sunt substanţe, imuabile, eterne şi indestructibile care nu pot trece unul într-altul, dar se pot combina, dând naştere materiei. Aceasta este concepţia lui Empedocle (490-430 î.h.) care a identificat primul toate cele patru elemente.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 4 iulie 2017 (7)

CORNEL PAIU: Există o literatură ezoterică, evident, la noi şi peste tot. În poezie cum   s-a manifestat sau cum se manifestă? Care ar fi cei mai notabili reprezentanţi?

LUCIAN STROCHI: Literatura ezoterică încă nu e prea bine cunoscută la noi, deşi Vasile Lovinescu devine tot mai mult o autoritate incontestabilă. Îl citesc cu interes şi pe Radu Cernătescu şi bineînţeles pe ezotericii europeni. Orice scriitor mare este şi ezoteric. Eminescu, Creangă, Sadoveanu au o operă ezoterică de o importanţă uriaşă. Dar, pentru că întrebarea se referă doar la poeţi şi poezie, cred că „cei mai notabili reprezentanţi” ar fi Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Dimitrie Bolintineanu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Radu Stanca, Ion Barbu, Nichita Stănescu…

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 4 iulie 2017 (6)

CORNEL PAIU: Şi ce afinităţi aveţi cu lirica niponă?

LUCIAN STROCHI: Lirica niponă e diferită de tot ce ştiam eu despre poezie: ritm, rimă, epic, eu liric, imagini artistice, figuri de stil etc. Dar pentru a înţelege această lirică a trebuit să trec întâi prin epic, să cunosc proza unor scriitori precum Ryonosuke Acutagawa, Yasunari Kawabata sau Kobo Abe, pentru a ajunge la poezia  poeţilor autori de haikuuri Basho, Buson, Issa sau Shiki. Dar pentru a ne reîntoarce la proză, să reţinem cărţile semnate de Yukio Mishuna (După banchet), Kazuo Ishiguro (Un artist al lumii trecătoare), Yasushi Inoue (Nobila doamnă din Yodo, Puşca de vânătoare), Akira Yoshimura (Naufragii), Taichi Yamada (N-am mai visat demult să zbor), Haruki Murakami (Pădurea norvegiană), alături de O mie de cocori, Fosta capitală imperială, Ţara zăpezilor (Yasunari Kawabata), Rashomon (Ryonosuke Akutagawa), Femeia nisipurilor (Kobo Abe). Şi toată această literatură pensulând între tăişul sabiei şi strălucirea lacrimei.