DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă din lumea vie.

La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute.

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de  „s-a născut”,  ar fi trebuit spus  și scris „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță.

Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți:

„Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…”

Și  m-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuiau numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și prea cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește de obicei un preot:

„Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să mai creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă:

„M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna:

„Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei:

„Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Lucian Strochi

Foileton: Emisferele de Brandenburg (28)

emisfere-28M-am înspăimântat de cât de multe lucruri reţinusem despre el. Nu-i nimic, fetiţă, somn uşor şi mâine e o zi şi vorba poetului: „Noaptea e un sfeşnic bun !” (Că sfetnic nu avea să-mi fie, eram sigură de asta…)

Am continuat, după amiezi în şir, timp de vreo două luni, plimbările. Mai exact, rătăcirile. Dimineţile ni le petreceam la cursuri, apoi luam masa la cantină (îşi luase şi el o cartelă, numai „prânz”), apoi urmau plimbările. Parcul Operei, Grădina botanică, Cişmigiu, Parcul Circului, Herăstrău. Şi străzile: Dr. Lister, Dr. Staicovici, Uranus, Ştefan cel Mare, Labirint, Vintilă, Mântuleasa, Calea Moşilor, Sfânta Vineri, Magheru, Ana Ipătescu, Calea Victoriei. Descopeream Bucureştiul. Aşa cum  mi-l imaginasem dintotdeauna: misterios, poetic, întortocheat, când un sat mai mare, când un oraş modern, sever, cu clădiri reci, îndepărtate, imense, din timpul lui Carol I: CEC-ul, Poşta (apoi Muzeul Naţional de Istorie), Casa Centrală a Armatei.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (27)

Emisferele-de-Brandenburg(27)Aşa mi se întâmpla şi mie acum: acceptasem uşor, prea uşor dialogul cu mine însumi, întrebările şi răspunsurile se despicau, când tăioase, când tandre, când „telefonate”, când    pline de neprevăzut.

Poate că uneori eşti depăşit de realitate şi atunci mintea ta caută, cu înfrigurare, soluţii.

-Ce s-a întâmplat de fapt cu mine?

-Asta aş vrea s-o ştiu şi eu!

-De cât timp sunt  aici ?

-De câteva zile bune, sigur.

-Dar unde sunt acum?

Foileton: Emisferele de Brandenburg (26)

Emisferele-de-Brandenburg(26)E clar: trebuie să vorbesc cu colegii lui din teatru. Sunt  sigur că îl vor ajuta…

…În fond, sunt un timid. Şi, ca orice timid, incapabil de nuanţe. Există, pentru timizi, un prag de suportabilitate, cam ceea ce ar reprezenta zona de siguranţă la animale. Odată depăşit acest prag, timidul devine violent, brutal, în realitate nesigur. Deci, imprevizibil. Curios, această timiditate e una relativă. Inexistentă în spaţiile cunoscute, pe care timidul le stăpâneşte, prin cultură, prin proprie experienţă, prin repetiţie, timiditatea devine absolută în acele relaţii pe care timidul nu le poate domina: în armată, în relaţia cu justiţia, cu poliţia, cu medicii, cu vânzătoarele, cu mulţimile neorganizate (spontane).

Foileton: Emisferele de Brandenburg (25)

Emisferele-de-Brandenburg(25)Pagini de Jurnal

(Adăugat cu cerneală albastră: posibil bruion”, crochiu dintr-un discurs-monolog)

…În această seară, stimaţi spectatori, aveţi o şansă unică.  Un om, adică eu, va încerca să intre în dialog cu Dumneavoastră, monologând. Fireşte că mă simt emoţionat. E, şi pentru mine, ca şi pentru Domniile Voastre, extrem de dificil.

Ne-am obişnuit să ne ascundem gândurile în dosul cuvintelor. Cineva spunea că limbajul a fost inventat tocmai pentru a ne ascunde mai bine gândurile. Cine are nevoie atunci de sinceritate, de adevăr ? Preferăm aluziile, jumătăţile de măsură, jumătăţile de minciună sau de adevăr. Preferăm şoapta unei voci sincere, directe, clare. Nu ştiu a cui e vina, dacă e vorba de o vină colectivă sau nu, dacă e vorba propriu-zis de o vină a cuiva.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (24)

Emisferele-de-Brandenburg(24)Încerc să-mi aduc aminte ce mai ştiu despre respiraţie, despre igiena coardelor vocale, lucruri învăţate pedant în facultate. Poate îmi trece, dacă n-o bag în seamă. Aşadar, pe puncte (sau pe litere):

Reguli obligatorii:

  1. a) vindecarea oricărei răguşeli, guturai, faringite, laringite sau traheite trebuie să înceapă cu un regim de repaus vocal.

(Ceea ce şi fac, acum apelez la …monologul interior);

  1. b) tusea, dregerile de glas obturează aparatul fonator şi corzile. Se impun măsuri medicamentoase.

(Conform butadei: dacă o răceală e netratată, se vindecă în 14 zile. Dacă e tratată, în doar 2 săptămâni);

Foileton: Emisferele de Brandenburg (23)

Emisferele-de-Brandenburg(23)Internaţionalismul proletar al Verei funcţiona ireproşabil: avusese la pat, fără prejudecăţi, elevi români, doctoranzi chinezi, lectori americani, studenţi arabi, antrenori canadieni, doctori vietnamezi, ziarişti chilieni, funcţionari ruşi de la ambasadă.

Am fost şi eu cu ea de vreo câteva ori şi mărturisesc că sentimentul pe care îl încercam era acela al imensităţii.

Vera era unică, avea peste un metru şi optzeci, un trup de voleibalistă (sau de baschetbalistă), cu sâni frumoşi, cam mari pentru o sportivă de performanţă, dar perfecţi „pentru o muritoare” – cum se exprimase un prieten de-al meu, cuceritor şi el al nurilor formidabilei.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (22)

Emisferele-de-Brandenburg(22)Am privit-o cu atâta intensitate, de parcă aş fi văzut-o pentru prima dată şi cu toate astea aş fi încercat să-mi aduc aminte  unde o  mai văzusem cândva; sau cu credinţa că dacă n-aş privi-o aşa, s-ar risipi în azur.

Şi atunci, fără voia mea, am murmurat cuvintele ce s-ar fi putut închega într-un vers: „Mă vrei iubire? Iată-mă cuvânt…”

…Visez, ca toţi oamenii,  fără să ştiu, când mă trezesc, ce anume am visat.

Totuşi îmi amintesc acum perfect de un vis pe care l-am avut recent.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (21)

Emisferele-de-Brandenburg(21)Se grăbea să ningă: fulgi mari, cât nişte labe de pisică, alergau spre pământ, căutându-şi parcă un loc pe solul negru, îngheţat şi tare. Ningea învrăjbit şi, când întunericul s-a lăsat cu adevărat, jos zăpada era de un lat de palmă.

Ne-am grăbit şi noi să înălţăm focul în poiană. Focul se ridicase, brusc, vesel, încercând parcă să se strecoare în întuneric prin ploaia de fulgi, nevrând parcă să atingă nici unul. Ningea însă atât de tare, încât era pericol să ni se stingă focul şi, odată stins, nu văd cum l-am fi putut reaprinde. Ne cuprinse o uşoară nelinişte.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (20)

Emisferele-de-Brandenburg(20)Am privit-o mai atent. Acum era fericită, nu se mai temea de ea sau de mine.  Parcă şi sânii se măriseră şi erau mai obraznici. Un şarpe vineţiu, mai mult ca o umbră, se ascunsese între ei. Şi coapsele ei erau mai pline. Se aplecase uşor peste mine, a luptă sau a joacă şi sânii păreau grei, copţi de dragoste şi de lapte. M-am prăbuşit la picioarele ei şi când ea s-a aplecat, sânii păreau clopote ciudate, întoarse.

Ne-am iubit din nou, ne-am rostogolit prin iarba care înviase sub ploaie, ploua peste noi şi trupul ei devenise mai mat, crescuse parcă, avea în el un soi de triumf: „iată-mă: sunt tânăr, plin de iubire, sănătos şi puternic”;  şi eu eram altfel acum, cea cu care mă iubeam era o femeie care îmi dădea şi îmi cerea dragoste.