DONATORII DE SUFLETE (84)

Ștefan ajunsese „la bălți”,  nu pentru a-i ajuta pe oameni să se însănătoșească, să se înzdrăvenească, ci pentru a-i ajuta cu slujba de înmormântare.

A stat acolo mai bine de trei săptămâni și a participat la îngroparea a sute de morți.

A ținut mai multe slujbe de înmormântare decât în tot cursul vieții sale de până atunci. Era atât de obosit, încât ajunsese să țină slujba și în somn.

Nu a uitat niciodată că oamenii erau înspăimântați nu atât de moarte, de murit se moare mereu, în fiecare zi, fiecare moare odată și odată, cât de Apocalipsă.

DONATORII DE SUFLETE (83)

Așa a fost la început și la Tichilești, tot satul răsuna de clopote și de pârâituri, pocnitori, dar apoi cineva a remarcat că aici toți erau bolnavi și atunci, cine și de la cine să ia boala și așa au renunțat la aceste avertizări.

Totuși Ștefan întâlni pe stradă un moșneag cu mustățile răsucite în sus, cu plete lungi și cenușii pe care o căciulă mare nu reușea să le acopere. Omul purta opinci și, ca un fel de broderie și bordură, opincile aveau pe margini clopoței mici.

Ștefan îl întrebă de ce mai poartă clopoței. Omul ridică spre el doi ochi verzi, plini de uimire:

– Port clopoțeii ca să le spun furnicilor să se ferească, să nu le calc și să le strivesc.. Căci și ele sunt făpturi ale Domnului. Numai că ele sunt harnice, aleargă tot timpul și nu privesc în sus. Și atunci nu pot să se ferească de mine. Așa că le feresc eu.

DONATORII DE SUFLETE (82)

Dar istoria e uneori nedreaptă.

În 1462 Biserica Sfântului Eugeniu a fost transformată în geamie, atunci când a avut loc cucerirea Trapezuntului de către Mohammed Cuceritorul.

Printre minunile sfântului Eugeniu se numără vindecări miraculoase de lepră, holeră, ciumă, tifos și boli ale mlaștinilor, probabil malarie, apoi învieri, mai ales ale celor înecați în mare.

În urmă cu un secol, a fost descoperit într-o peșteră, unde s-ar fi adăpostit Sfântul, un pergament în care Sfântul își mărturisește o tulburătoare poveste de dragoste pentru o frumoasă a locului, pe numele ei Maria.

DONATORII DE SUFLETE (81)

Nimeni nu mai văzuse un om tatuat așa până atunci, nici nu ştiau că există astfel de oameni care să-şi deseneze pe trup atâtea semne şi de ce să fi făcut asta, dacă ar fi fost un nume de fată, o inimă străpunsă de o săgeată, ar mai fi înţeles, mai văzuseră asemenea semne, e drept, pe copaci, dar aşa…; aşa că îl acoperiră din nou cu hainele care, ciudat, nu se rupseseră.

Când s-au hotărât să-l îngroape, trecuse şi el, ca o umbră, se oprise şi cântase la groapă ceva trist, incredibil de trist, cu sunete prelungi, prea lungi, oamenii înţeleseră că era un cântec pentru mort, aşa că, după ce plecă el, se închinaseră, de data asta şi bărbaţii.

Unii mai bătrâni îşi aminteau însă că se mai oprise o dată, atunci când murise învăţătorul cel bătrân, se oprise și atunci câteva clipe, cât pentru un cântec, la fereastra casei, tot cântec de jale.

DONATORII DE SUFLETE (80)

LEGENDA PELICANULUI

Se spune că pe aceste meleaguri domnea un împărat puternic și nu avea decât o fată la care ținea ca la ochii din cap. Voia să o mărite cu un împărat pe măsură. Dar fata s-a îndrăgostit de un pescar chipeș și s-a drăgostit cu el. Când a fost să nască, nu s-a găsit nicio barză care să aibă curajul să aducă în zbor copilul. Până la urmă s-a milostivit de prințesă o barză mai bătrână și mai miloasă și a adus la castel copilul. Dar pentru asta a trebuit să-și întindă mult pielea pliscului, să poată ascunde acolo copilul. Atunci, împăratul a blestemat pasărea să rămână cu pliscul atârnând ca o gușă și să nu aibă dreptul să aleagă alte ținuturi, decât cel al Deltei. Berzei i s-a spus pelincanul, de la pelincile în care era înfășat pruncul, și apoi pelicanul.

 

LEGENDA STURIONULUI

Pe aceste meleaguri domneau doi frați, împărați puternici. Înainte de moarte tatăl lor a hotărât să împartă împărăția în două, pentru fiecare frate – o jumătate: jumătate de împărăție era a apelor, adică a fluviului, iar cealaltă jumătate era a pământului. Împăratul Pământului avea o fată frumoasă, cum nu era alta pe lume, iar celălalt împărat un flăcău, cel mai mândru chip de sub soare. Atât de puternică era dragostea între cei doi tineri, încât au trecut peste orice opreliști. Împăratul Apelor a furat prințesa pentru fiul său și a ascuns-o sub ape. S-a înfuriat Împăratul

DONATORII DE SUFLETE (79)

LEGENDELE TULCII ȘI DUNĂRII (I)

Pe malul Mării celei Mari sălășluia un balaur cu trei capete. Era uriaș și nu lăsa pe nimeni să se apropie de mare sau vasele de pe mare să se apropie de țărm. De aceea oamenii i-au spus mării Marea Neagră.

Dar tot în acele ținuturi de la malul mării, trăia și un voinic căruia oamenii  i-au spus Gheorghe. Într-o zi balaurul i-a ucis voinicului – ce pe atunci era doar copil – părinții aflați pe faleză.

Iar Gheorghe s-a hotărât atunci să se răzbune și să-i apere și pe ceilalți oameni de groaznicul balaur.

Așa că și-a făurit arme nemaivăzute: o chivără de oțel, ce strălucea ca o oglindă când o priveai, și o suliță ce părea mai fierbinte decât cea mai fierbinte rază de soare și mai dreaptă decât cel mai drept gând al bunului Dumnezeu.

DONATORII DE SUFLETE (78)

Copiii nu se mai jucau pe afară, animalele păreau și ele triste și tăcute. Și totuși, în ciuda tuturor măsurilor, se murea din ce în ce mai mult, de parcă măsurile luate nu făceau altceva decât să mărească rata mortalității.

Oamenii deveneau lucruri, dar chiar și așa, se murea mult și nimeni nu putea ști de ce.

Oamenii credeau tot mai mult că e vorba de o apocalipsă, că omenirea trebuia să dispară toată, oamenii trebuia să fie înlocuiți de alți oameni, cu alte ființe. S-a vorbit de scenarii, de conspirații, de trădări, de manipulare, de încercarea de a subjuga toată omenirea, de Ocultă, de Noua Ordine Mondială.

DONATORII DE SUFLETE (77)

…Oamenii veneau încet-încet la slujbă. Cu teamă parcă. Parcă s-ar fi temut unul de celălalt. Ca și cum s-ar fi temut să nu se murdărească.

Dealul și valea păreau și ele ciudate, pestrițe, tocmai din cauza faptului că oamenii nu mai veneau în pâlcuri strânse spre biserică. Și, iarăși ciudat, se temeau să intre în biserică, de parcă s-ar fi întâlnit acolo cu un duh rău.

Asta se lega de visul său și atunci se hotărî să-l povestească și oamenilor veniți să-l asculte. Visul aducea a poveste, dar și a istorie reală și noi, oamenii, suntem doritori de povești și de istorii.

DONATORII DE SUFLETE (76)

Sufletul nu se împarte, nu se desparte. El se prelungește, se divide, se multiplică. Și apoi cedezi suflet, dar și primești suflet. Iubirea presupune dăruirea sufletului către cineva, dar și primirea de suflet de la acel cineva. Dar pentru a iubi, cei doi trebuie să aibă aceeași rezonanță, să fie pe aceeași lungime de undă.

Toți oamenii primesc suflet. Numai că uneori primesc prea puțin de la alții, sau nu pot primi ei mai mult. E ca și cum ai turna apă într-o căldare spartă. Și atunci trupul suferă…

– Dar de ce unii oameni nu vor să-și dea sufletul pentru ceilalți?

– Pentru că sunt egoiști, pentru că le este teamă să nu rămână ei cu prea puțin suflet, pentru că sunt convinși că sufletul e ceva ce se termină, se epuizează și atunci e bine să păstrezi din el cât mai mult. Sau sunt oameni care nu cred în suflet, în iubire, în puterea sufletului de a ne apăra. Sunt oameni care nu cred în pace. Ei cred că războiul e singura soluție pentru toate problemele.

DONATORII DE SUFLETE (75)

Totuși nu se aștepta ca la întâlnirea de la biserică ei să vină atât de bine pregătiți. Mai întâi Ștefan îi întinse în tăcere o foaie de hârtie în care ei trecuseră tot ce aleseseră ca expresii despre suflet. Lucraseră în echipă.

Scrisul fetei era mai frumos, mai rotund, al lui Ștefan mai neglijent, mai ascuțit, totuși și el ușor de descifrat. Citi: a arde la suflet a fi un suflet în două trupuri sau o mână și un suflet a aștepta cu sufletul la gură a i se lua de pe suflet a avea ceva pe sufletul său a intra în sufletul cuiva a mai prinde suflet a avea sufletul în oase a-i scoate cuiva sufletul  a avea șapte (nouă) suflete a avea suflet cu crăci a căuta de sufletul cuiva a cere ceva de sufletul cuivaa i se rupe sufletul de mila cuiva a cere în sufletul cuiva a da ceva de sufletul cuiva a-și vinde sufletul  pentru ceva a da de suflet un copil a se băga în sufletul cuiva  a da sau a lăsa drept suflet a-i ieși cuiva sufletul a da sufletul din oase a fi, a da, a împărți, a căuta, a face de sufletul cuiva a fi trup și suflet  cu cineva a fi suflet călător a i se bate sufletul în tindă  a-i arde sufletul de ceva a nu avea pe cineva la suflet a-i arde sufletul de sete a-i merge cuiva la suflet a-i pofti cuiva sufletul ceva a i se lua dinspre suflet a-i sta cuiva pe suflet   a-i veni sufletul la loc a intra în sufletul cuiva a împărți, a cânta, a face ceva de sufletul cuiva a-l durea sau a i se rupe sufletul a lua de suflet pe cineva a lua sufletul a prinde suflet a se umple de suflet a rămâne cu sufletul în oase a scăpa numai cu sufletul a strânge pe cineva la suflet a-și da sufletul a-și stupi sufletul a da sufletul din el a-și încărca sufletul a-și lua ceva pe suflet a pune tot sufletul a-și scoate sufletul  a-și trage sufletul a-și scuipa sufletul cu cineva a-și vărsa sufletul a-și vinde sufletul diavolului copil de suflet cu, fără suflet cu sufletul în palmă cu sufletul la gură cu sufletul pe buze cu trup și suflet a-i merge la suflet într-un suflet jur pe sufletul meu pe sufletul meu să fie de sufletul cuiva suflet de om sufletu’! om fără suflet sufletu’ lui Avram Iancu! sufletul meu vai de sufletul tăua-și da duhul  cu duh, plin de duh cu duhul blândeții sărac cu duhul…