Şi un ultim vis. Era o iarnă ciudată, cu o zăpadă fierbinte şi roz. Noaptea bătuse crivăţul şi pământul se descoperise pe alocuri.

Eram într-o vale între două dealuri, cu vârfuri dezgolite, de stînci roşietice, aproape simetrice.

Zăpada era îngheţată, alunecai pe ea, totuşi afară era cald, nefiresc de cald, de parcă am fi fost în plină vară. Nu vedeam totuşi soarele, poate se ascunsese după unul dintre cele două dealuri.

Încercam să urc pe dealul din stânga, eram mai aproape de el, vroiam să văd până în depărtare, de la înălţimea lui.

Nu puteam urca, dealul era gheaţă sau poate sticlă.

Încercam mereu, dar nu reuşeam deloc să urc panta aceea.

M-am descălţat, era atât de cald, încât nu purtam pe mine decât o pânză destul de largă, aşa cum poartă dervişii.

M-am gândit să înconjur dealul, poate că voi găsi o pantă mai puţin abruptă.

Nu ştiu de ce, înconjurat de atâta alb şi roz, mi se părea că sunt mic, cât o furnică, pierdut în acea imensitate. Ca şi cum aş fi fost pe o banchiză imensă sau în plin deşert.

Vroiam să ajung în vârf. Acolo stâncile roşii păreau să-mi aducă liniştea.

Dacă îmi încordam privirea vedeam chiar un şuvoi alb, o cascadă minusculă, practic un izvor care pleca chiar din vârful acelui deal; părea un vulcan, dar care nu revărsa lavă, ci apă de izvor, limpede fără îndoială, dar care devenea alb din cauza căderii, aşa cum se întâmplă cu orice cascadă.

Tălpile mele se lipeau acum altfel de acea zăpadă neobişnuită, dacă era zăpadă, ca şi cum ar fi fost ventuze, zăpada era fierbinte, poroasă, semăna şi nu semăna cu nisipul, îmi învelea laba piciorului, dar nu era formată din milioane de particule, ci omogenă, rezistentă, elastică.

Dintre toate artele, cel mai mult m-a înspăimântat muzica. Era prea copleşitoare, împresurându-te din toate părţile, nelăsându-ţi nicio şansă pentru a face pasul înapoi, pentru a te retrage.

Îmi plăcea muzica şi nu o dată improvizam, din gură, din fluier, din muzicuţă, mai rar la pian.

Melodiile mele, întotdeauna altele, trădau bine starea mea de spirit: erau în general melancolice, mai rar vesele, vioaie.

Habar nu aveam că muzica însemna rigoare, note, portative, chei, teme, dezvoltări, „accidente”.

Pentru mine muzica însemna atunci o succesiune de sunte, unele mai grave, altele mai acute, unele prelungi, altele grăbite, repezi.

Îmi plăcea muzica însoţită de cuvinte, cântam şi eu cum mă priceam, învăţătoarea m-a pus şi în cor, la vocea a doua, nu falsam, vocea era destul de plăcută.

Îmi plăceau mult colindele şi mulţi ani mi-am impresionat auditoriul cu Trei păstori se întâlniră.

Îmi plăcea şi muzica lui Haendel, îndeosebi Muzica Apelor şi Muzica focurilor de artificii, Vivaldi, Ceaikovski, tangourile şi valsurile, ba chiar şi Gershwin, mai ales Rapsodia albastră.

Beethoven mi se părea măreţ şi neguros, Mozart solar şi sprinten, Verdi complex şi totuşi accesibil.

Memoria mi-a jucat deseori feste: îmi aminteam bine anumite lucruri, dar numai miezul lor, centrul lor, adică îmi aminteam o întâmplare, dar uitam ce anume o generase, uitam deci cauza, reţinând numai efectul şi nici pe acela întreg, căci de multe ori uitam sau mai exact nu mai ştiam exact sfârşitul, finalul.

Reţineam fidel imagini şi cifre, mult mai puţin cuvinte, poate şi pentru că simţeam cuvintele vii, în permanentă mişcare, capabile oricând să-şi schimbe forma şi mai ales înţelesurile, de aici şi o neîncredere în cuvânt, dar şi voluptatea asociaţiilor, eram un adevărat maestru al paronimeler devenite omonime, al etimologiilor populare sau false, dar găsind, e drept foarte rar, şi insolite anologii.

Cât despre imagini aveam impresia că imaginile văzute de mine se comportau aidoma unor fotografii: la început întregi, apoi tot mai roase şi arse de timp pe margini. Ţin minte o fotografie dintr-un ziar central, Scânteia sau România liberă, înfăţişând un grup de oameni aliniaţi într-un şir, ca la paradă sau inspecţie, legaţi la ochi.

Fotografia se afla pe prima pagină a ziarului, în dreapta sus şi nu mai ştiu dacă avea sau nu legenda „Condamnaţi la moarte” sau asta îmi spunsese cineva despre acei oameni din fotografie, comentând-o, îmi pusesem zeci de întrebări de ce sunt legaţi la ochi oamenii înainte de execuţie, dacă banda sau fâşia de pânză cu care erau legaţi trebuia să fie albă sau neagră (nu mă gândeam la alte culori posibile), cine îi condamnase la moarte pe acei oameni şi de ce, dacă cineva are dreptul să condamne pe altcineva la moarte, aici întrebarea se extindea şi asupra celor care declanşau războaie, dacă războaiele în care mor atâţia oameni sunt absolut necesare, îmi puneam şi întrebări mai curioase, dacă a fi rănit în război e mai eroic şi mai meritoriu decât a nu fi rănit, dacă un mare mutilat de război era un titlu de glorie, toate aceste întrebări se zbăteau ca muştele înfuriate la geam, atâta doar că zgomotul lor era doar în mintea mea, nu şi în exterior.

Mă gândeam uneori o vreme la o persoană, de exemplu la dr. Petru Groza. Încercam să-mi adun în minte şi în amintire tot ce ştiam, tot ce citisem, auzisem, aflasem despre acea persoană.

Când am fost întrebat pentru prima oară cum e oraşul în care locuiesc şi cum sunt împrejurimile, întrebarea mi-o pusese o fată, atunci când fusesem pentru prima dată la mare, o fată din Oltenia, din lunca Dunării, dintr-un sat din apropiere de Bechet, acolo unde Jiul se întâlneşte cu Dunărea, am realizat că îmi pregătisem îndelung răspunsul, adică aşteptasem ca odată şi odată să mă întrebe asta cineva, că ştiam destul de munte despre zona noastră, Valea Jiului, Valea Plângerii, Valea Bucuriei, cum încercase stângaci cineva, vreun reporter frenetic şi interesat să schimbe vechea denumire, ce venea dintr-o realitate tragică, repetată aproape anual, cu mineri captivi în subteran, cu morţi în explozii; în Vale orice copil poate să-ţi vorbească de gazul de mină ucigaş, amestec de praf de cărbune şi gaz metan care într-o proporţie anume devine un amestec exploziv, i-am spus fetei cu ochi de mure şi cu codiţe strâns şi elegant împletite în jurul capului ca o cunună, negre şi cosiţele, că Valea Jiului e cel mai frumos loc din lume sau, mai exact, din câte văzusem eu până atunci.

I-am vorbit despre munţi, îi urmăream figura uimită, buzele i se umeziseră, la fel şi ochii, şi-ar fi dorit să facă o excursie în Vale, să vadă măcar o dată munţii, pe care îi desenam în mintea ei, pedant, sigur, în cuvinte care nu admiteau replică, îi vorbeam de Parâng şi de cele trei vârfuri pe care le vedeai din oraş, Mândra, Cârja, Parângul Mare, munţii semănau uimitor cu cele trei piramide de la Gizeh, numai că aveau mereu alte culori, de la alb la vânăt, de la verde la albastru, de la cenuşiu la brun roşcat, fata mă asculta cu înfrigurare, de parcă i-aş fi spus un basm despre Celălalt Tărâm, eram de aceeaşi vârstă, dar, pentru că eu eram povestitorul, păream mult mai bătrân decât ea, ar fi vrut să mă întrebe ceva, dar nu îndrăznea să mă întrerupă, deschisese uşor gura, graţios, aşa cum numai copiii ştiu să o facă, iar eu îi vorbeam grăbit despre Parângul Mic-2074 m, Cârja-2405 m, Stoieniţa-2421 m, Gemănarea-2426 m, Parângul Mare-2519 m, Gruiul-2345 m, Pâcleşa-2335 m, Ieşul-2375 m, Coasta lui Rus-2301 m, Setea Mică-2278 m, Setea Mare-2365 m, Pleşcoaia-2250 m, Urdele-2228 m, Dengherul-2069 m, Mândra-2360 m, Păpuşa-2136 m, Cioara-2123 m, Galbenul-2137 m, Muşetoaia-2058 m, Mioara-2170 m, aveam o memorie fabuloasă, citisem undeva despre înălţimile astea şi i le recitam fetei ca pe o poezie prea bine ştiută şi recitată de zeci de ori, recitarea mea era şi una analitică, îi spuneam: vezi, sunt douăzeci de vârfuri de peste două mii de metri, din care unul de peste două mii cinci sute de metri, spuneam asta cu o mândrie neobişnuită, de parcă i-aş fi prezentat lista proprietăţilor mele, averile mele, contabil, pedant, trei vârfuri de peste două mii patru sute de metri, şase de peste două mii trei sute de metri, trei de peste două mii două sute, patru de peste două mii o sută de metri şi trei de peste două mii de metri, adică exact douăzeci, spuneam asta cu mândria unui funcţionar cu cotiere şi cu mânecuţe, cu precizia cu care i-aş fi prezentat Cotele apelor Dunării, numai că acolo era vorba de centimetri şi, în plus, acele cote se schimbau permanent, dar munţii rămâneau mereu la aceeaşi înălţime!

Trecuseră mai bine de trei ani de când ne părăsise mama şi nu mai ştiam nimic de ea. Am găsit în noptieră o hârtie gălbuie, care mi s-a părut mai veche decât era de fapt. Iată ce era scris:

Republica Populară Română

Sfatul Popular al Oraşului Petroşani

Starea Civilă

Certificat de despărţenie

Seria Db nr. 144411

Căsătoria dintre Strochi Boris fiul lui Ion şi al Vera în vârstă de 29 ani şi Strochi Alexandra fiica lui Petru şi al Evdochia în vârstă de 32 ani, este desfăcută, conform înregistrării nr. 51 din registrul de despărţenii al Stării Civile din localitatea Petroşani raionul Petroşani din anul 1954 luna octombrie ziua 8

Numele după despărţenie:

Bărbatul: Strochi

Femeia: Litvinov

Eliberat astăzi 8 octombrie 1954 cu Nr. 1594/1954

Nu era o surpriză totală pentru mine, dar recunosc că am pălit.

Aşadar, oficial nu mai aveam mamă. Acum îmi dădeam seama de multe lucruri petrecute înainte de căsătoria tatei cu Măndiţa Şerban.

Încet încet am aflat câte ceva.

Mama plecase la Reşiţa, la sora ei, Maria. De acolo îi scisese sau spusese tatei că dacă vine după ea, ea e dispusă să se întoarcă acasă.

Tata a refuzat, tu ai plecat de acasă singură, singură să te întorci.

Apoi mama s-a mutat cu serviciul la Sibiu, locuind pe strada Nikos Beloiannis nr. 8, undeva într-o mansardă.

Mândru haiduc rămânea doar Stelică, poştaşul, despre care se spuneau atâtea legende, că nu le-ai fi putut cuprinde într-o singură carte. Figura lui m-a urmărit multă vreme şi mult mai târziu, gândindu-mă la vremurile de acum, am scris despre Stelică o povestire. Inutil să vă spun că nimic din ce am scris nu este adevărat; adevărată e doar imaginea lui Stelică şi închipuirea mea:

„Nu toţi cei care poartă uniformă sunt soldaţi. Tata spunea că cei de la Căile Ferate sunt o a doua armată. Purtau, e drept, şi ei uniforme. Bleumarin. Cu linii, cu petliţe roşii, cu stele argintii. Impiegaţi, şefi de tren, simpli acari, şefi de gară. Purtau uniforme şi poliţiştii. Dar cea mai frumoasă uniformă mi se părea cea a lui Stelică, poştaşul. Trecea zilnic pe la noi, aducându-i tatei ziarele. Aveam, la poartă, o cutie verde, cu o fantă prin care intrau foarte bine ziarele. Stelică le introducea cu grijă prin deschizătură, apoi striga, scurt şi ferm, ca un sergent major, o singură dată: „Pooştaaa!” şi pleca mai departe. Era mereu grăbit, răspundea de câteva străzi, încăleca pe bicicletă îndemnatic, ca un adevărat cavalerist şi pedala energic câteva zeci de metri, până la următoarea adresă.

Din nou comanda-strigăt „pooştaaa”, din nou descălecatul şi încălecatul bicicletei, apoi, mult mai departe şi mai stins „poştaa”, până când, la a cincea sau a şasea casă, nu-l mai auzeam.

Strada noastră era liniştită: în afară de Stelică îl mai auzeai pe Mutu (cine îi pusese porecla?) strigînd cât îl ţinea gura „Lapteleee!” şi, mult mai rar, cam o dată la două săptămâni, „Geaamuri” -pe care un geamgiu saşiu îl cânta inimitabil.

Mai trecea, şi mai rar, poate o dată pe lună şi un tocilar, ce ascuţea cuţite şi foarfeci, care însă nu striga, ci trecea o bucată de fier peste piatra de polizor, stârnind un geamăt metalic, de gater şi scântei care produceau un freamăt neobişnuit printre puşti şi printre gospodine.