Foileton: Funia de nisip (43)

carti-cartiSe scria mult, se publica mult, se citea mult. Ne învăţase cineva, un învăţător care venise o dată în locul doamnei Munteanu care era bolnavă, să ne facem „fişe la tot ce citim”.

Am notat de-a valma autori şi cărţi şi, mult mai târziu, am încercat să fac printre acele fişe o oarecare ordine, punându-le alfabetic, pe autori.

Titlurile mă ameţeau, semănau între ele, ca şi poeziile citite. Păreau toate scrise de aceeaşi mână şi de aceeaşi minte. Iată ce am citit în această perioadă, conform fişelor mele, pe care le-am păstrat până foarte târziu, după vremea studenţiei, cu tot soiul de adnotări, unele evident naive: Felix Aderca- Amiralul oceanului Cristofor Columb; Dumitru Almaş- Neculai Milescu Spătarul; Alexandru Andriţoiu- În Ţara Moţilor se face ziuă, Dragoste şi ură, Porţile de aur; Tudor Arghezi- 1907. Peizaje, Stihuri pestriţe, Cartea mea frumoasă, Versuri alese, Lume veche, lume nouă; Arthur Maria Arsene- Oamenii nu vor să moară; A.E. Baconsky- Poezii, Cântece de zi şi cântece de noapte, Fluxul memoriei, Dincolo de iarnă; Maria banuş- Versuri alese, Despre pământ, Ţie-ţi vorbesc, Americă!, La porţile raiului, Torentul; Eugen Barbu- Gloaba, Balonul e rotund, Tripleta de aur, Unsprezece, Groapa, Oaie şi a săi, Şoseaua Nordului; Vlaicu Bârna- Tulnice în munţi; Mihai Beniuc- Steaguri, În frunte comuniştii, Partidul m-a-nvăţat, Mărul de lângă drum, Trăinicie, Azimă, Poezii, Călător prin constelaţii, Inima bătrânului Vezuv, Cu un ceas mai devreme, Pe muchie de cuţit; Geo Bogza- Porţile Măreţiei, Şantierul de la Cumpăna apelor, Vestitoarea furtunii, Trei călătorii în inima ţării, Anii împotrivirii, Meridiane sovietice, Pagini contemporane 1944-1956; Ion Brad- Cincisutistul, Balada împuşcaţilor, Cântecele pământului natal, Orele cântatului cu copiii satului, Cu timpul meu; Marcel breslaşu- Cântec de leagăn al Doncăi, În târg la Iaşi 1917, Poezii; Teofil Buşecan- Mina din Vale; Eusebiu Camilar- Temelia, Pe drumurile belşugului, Povestiri de la focuri de tabără, Râpa Oarbei, Secerişul, Împărăţia soarelui, Poarta furtunilor, Stejarul din borzeşti, Cartea poreclelor, Valea Albă, Cărţile săgetătorului, Cel din urmă apostol; Nina Cassian- Nică fără frică, Vârstele anului, Dialogul vântului cu marea; Otilia Cazimir- Baba Iarna intr-n sat, Versuri; G. Călinescu- Bietul Ioanide; Ion Călugăru- Oţel şi pâine; Constantin Chiriţă- Cireşarii: Teroarea neagră, Castelul fetei în alb, Roata norocului, Aripi de zăpadă, Drum bun, cireşari! Întâlnirea;

Foileton: Funia de nisip (42)

Acvariul-din-Constanta-2O întâmplare incredibilă se petrecuse tot pe atunci cu un ţigan din Petroşani care se internase la un spital rezervat nomenclaturiştilor, nu ştiu cum reuşise asta, declarându-se… „văr cu tovarăşul Gheorghiu-Dej!” Cum-necum, povestea a ţinut, ţiganul a fost îngrijit de parcă ar fi fost nu vărul, ci fratele lui Dej, era să fie deconspirat de nevastă-sa, evident, tot ţigancă şi care îi aducea ceva de ale gurii, ţiganul, bun de gură a spus că nu e nevastă-sa, ci o femeie cu minţile rătăcite, care făcuse o fixaţie faţă de el, de fapt era slujnica lor din casă, îşi pierduse bărbatul într-un accident şi de atunci se dilise, am aflat toată povestea ceva mai târziu, ţiganul râdea de prostia celorlalţi, „şi doar erau oameni deştepţi, profesori mari şi m-au crezut”, nevastă-sa îl făcea cum îi venea la gură, „auzi, cioara, s-a suit în par şi s-a crezut împărat, să mă facă el pe mine servitoarea lui şi să spună că-s nebună, apoi o să fiu nebună şi-o să-i dau o pisică s-o strângă până n-o mai putea, noaptea, în braţe, nu pe mine…”

Peştii m-au fascinat dintotdeauna. Mi se părea că între peşti şi oameni există un dialog straniu, purtat prin intermediul strunei, adică omul de pe mal şi peştele din apă discutau la telefon, un telefon ciudat în care băţul de undiţă juca rolul antenei, cârligul era microfonul.

Credeam că şi peştii vorbesc, numai că o fac atât de încet, încât noi nu-i putem auzi.

Ştiam cum se numesc peştii şi le găseam numele curioase şi, la rândul meu, mă jucam şi ei cu numele lor: ştiuca ştiu că era o nălucă uitucă, nisetrul era nisipul lui Sân Petru, păstruga păstra ruga, cega era peşte prins pe Bega, când spuneam crap credeam că peştele crapă, zvârluga era zvârlunga, plătica plăti Ica, carasul cară sul, morunul mor unul, linul era lin, somnul era somn, ţiparul ţipă parul, guvidul era cu vidul, rechinul venea cu chinul, calcanul călca anul, delfinul defila cu finul, cât despre balene, ele veneau alene.

Foileton: Funia de nisip (41)

Santierul-Bumbesti-LivezeniTata iubea mult fotbalul, curios, îmi vorbea cu mult respect şi despre alte sporturi, voleiul de exemplu, îl considera un sport elegant sau înotul, practic îţi dezvoltă toţi muşchii, dar, în primul rând cred că, datorită ochelarilor cu multe dioptrii, nu l-am văzut practicând alte sporturi în afara fotbalului.

În legătură cu miopia îmi povestea ceva destul de încâlcit, că se îmbolnăvise de Zona Zoster şi boala asta îi afectase vederea la un ochi, a trebuit să poarte ochelari din copilărie şi a trebuit să poarte minus şi la celălalt ochi, nu e voie să ai o prea mare diferenţă între dioptrii, eu cred că mai degrabă era vorba de o moştenire, de ceva congenital, bunica Vera, Larisa, Gugu şi tata au purtat ochelari, numai Victor nu, iar despre Jorj nu aveam nicio informaţie de acest gen.

Tata juca fotbal fără ochelari, eu l-am prins jucând la C.F.R. Petroşani, unde era şi antrenor, echipa juca destul de bine, ajunsese să joace nu ştiu ce finală pe stadionul Jiul cu Ştiinţa Petroşani, băieţii lui pierduseră greu, cu 2 la 1, dar după un meci foarte frumos.

Ţin minte însă bine un meci cu CFR Simeria, de fapt un meci dublu, câştigat de petroşeneni cu 2 la 1. S-a jucat şi revanşa, la Simeria, atunci a fost 4 la 4, se pusese problema să joc şi eu, măcar câteva minute, dar eram prea crud şi, în primul rând, nu se găsea echipament pe măsura mea.

Foileton: Funia de nisip (40)

ochi-de-paunÎntrasem în august, mâine urma să plecăm la Parfenoaia, la Tecuci, mă bucuram de schimbare, dar seara am fost totuşi trist. Aveam presentimentul că nu mă voi mai întoarce niciodată pe aceste locuri, mai exact la Fruntişeni. De fapt şi la Bârlad aveam să revin abia peste mai bine de cincizeci de ani.

De la Bârlad la Tecuci mergeam cu trenul, un automotor, un tren care era faima noastră prin 1936, scria chiar pe el viteza maximă 140 km/h, nu cred că mă înşel, pe peron am văzut însă o scenă care m-a tulburat mult, o femeia căzuse şi izbea cu călcâiele în dalele peronului, l-a început am crezut că a tăiat-o trenul, apoi mi-am dat seama că trebuia să aibă epilepsie, îi curgeau balele din gură, avea ochii daţi peste cap, au venit doi ceferişti şi au luat-o, ducând-o într-o sală de aşteptare, apoi a venit trenul, ne-am urcat în el, eram patru, mama Mitzi, Diana, eu şi Adrian.

Am ajuns destul de repede la Tecuci, oraşul, plin de verdeaţă, cu un parc imens chiar de la gară, îmi părea un sat, foarte mare, dar totuşi un sat.

Familia Parfene avea o casă aproape pe colţ, mai era doar o alimentară, o gospodărie frumoasă, cu vie, livadă, grădină de zarzavat, casa nefiind prea mare, dar încăpătoare şi cu un beci imens, aproape mai spaţios decât casa, în care se odihneau butoaie de vin, putini de brânză, harbuji şi pepeni galbeni.

Pe Parfene îl chema parcă Nicolae, altfel toţi de la copii la adulţi îi spuneau Nenea, se bucura de multă autoritate, în primul rând pentru că era un om foarte bun, apoi pentru că era şofer pe camion şi când se întorcea seara acasă, nu venea niciodată cu mâna goală.

Întotdeauna cobora din lada camionului câţiva harbuji, aducea o traistă cu ceva făină de mălai, câteva ouă, câte o bucată de caş.

Foileton: Funia de nisip (39)

fantana-vecheTot în acea vară, toridă, cu un cer colbuit, dar fără vreun nor, de care să se agaţe privirea ca de o speranţă, am mai făcut o poznă de care curios, nu mă prea simţeam vinovat. Fiindu-mi foarte cald, mi-a venit ideea să mă cobor în fântână.

Era o fântână bătrână, la marginea satului, o fântână cu o cumpănă din lemn de salcâm, cenuşiu de cât îl bătuse soarele şi ploile, cu un lanţ negru, ce nu apuca să ruginească totuşi, pentru că fântâna era folosită şi lanţul îşi freca mereu zalele, aşa cum îşi freacă solzii un balaur şi o găleată dintr-un lemn greu, mereu ud, cred că era de stejar, prinsă în cercuri de fier.

Lemnul era atât de vechi, încât se acoperise de un muşchi verde şi alunecos. Citisem Harap Alb şi povestea cu coborâtul Spânului şi a lui Harap Alb în fântână, despre răcoarea ce trebuie să fie acolo, în oglinda adâncă a apei.

Am privit cu atenţie înăuntru, după socoteala mea până la apă erau mai bine de trei metri, nu era nicio scară pe care să cobori ca în povestirea lui Creangă, doar pietre ce păreau înfipte în lut, m-am gândit bine, puteam coborî şi eu cu grijă piatră cu piatră, fântâna era destul de strâmtă, aşa că puteam să-mi folosesc la o adică şi mâinile şi chiar trupul, când aş fi vrut să mă odihneasc, sau chiar pentru a coborî mai uşor.

Foileton: Funia de nisip (38)

la-taraIonel Şerban, fratele Măndiţei trecea din când în când pe la noi. Devenise familist, se căsătorise cu o femeie frumoasă, Pia şi trecea pe la noi mai mult pentru a se obişnui cu ideea că va avea şi el un copil mic peste câtva timp. Diana avea doar doi ani, Ionel o privea puţin stânjenit, se juca cu ea şi ne dăruia, între altele, bani.

Sume mici, ce nu depăşeau preţul unei cărţi obişnuite. M-am hotărât s-o păcălesc pe Diana, oferindu-i câteva monede şi o bancnotă de o valoare foarte mică, de un leu, în schimbul unei bancnote mai mari de trei sau de cinci lei.

Câştigam, la fiecare „tranzacţie”, în jur de un leu şi jumătate. Ambele părţi erau mulţumite: eu că mă alegeam cu o bancnotă valoroasă, Diana că are mai multe bancnote şi bani decât mine.

Erau schimburi necinstite, desigur, dar tranzacţia a continuat vreme de aproape un an, până când Ionel a observat schimbul şi m-a declarat că sunt un măgar care profită de naivitatea unui copil.

Banii meu se duceau toţi pe cărţi, câştigam şi cu basmele spuse bunicii, ba chiar începusem, din clasa a doua, să fac meditaţii cu un elev din clasa a patra, cam tălâmb, care îşi făcea lecţiile cu mine, eu câştigând din asta treizeci de lei pe lună; pentru suma asta îi dictam compuneri, îi făceam exerciţiile la matematică şi îi povesteam lecţiile de geografie şi istorie.

Tot cam în acea vreme am fost fascinat de Tudoroaia, adică nevasta lui Tudor, un ardelean tăcut şi blând, căsătorit cu o olteancă aprigă, harnică, extrem de ageră.

Foileton: Funia de nisip (37)

Uneori cruzimea nu se răsfrângea asupra altora, ci te pedepseai singur, fără vreun motiv anume, din încăpăţânare, aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu încă doi copii, când ne-am pus sub ţurţurii care se topeau şi am stat acolo ca să vedem cine rezistă mai mult.

Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dar eu m-am ales cu o dublă pneumonie, cu o internare în spital de aproape o lună şi mai ţin minte îngrijorarea tatălui meu, când l-a întrebat pe doctor dacă nu rămân cumva cu pete şi doctorul i-a răspuns diplomatic, cu pete nu, dar cu o anumită sensibilitate, da şi tata, îngrijorat şi impresionat, a uitat atunci să mă mai certe, sau poate nici nu aflase adevăratul motiv al răcelii mele.

copil-citind

Multe mi s-au întâmplat pe atunci cu cărţi sau în legătură cu cărţile, adică cu scrisul şi cititul.

Într-o zi a intrat în clasa noastră un învăţător, roşu la faţă şi chel, care ne-a spus pe un ton răstit ca nu cumva să citim cărţi otrăvite.

Eu l-am întrebat atunci dacă acele cărţi otrăvite ne otrăvesc şi bărbatul s-a oprit din avânt, a vrut să vadă dacă îmi bat joc de el sau nu şi m-a întrebat cum adică otrăvită şi eu i-am amintit de povestea cu sultanul şi vizirul decapitat, care s-a răzbunat pe sultan, obligându-l să citească o carte otrăvită, la care învăţătorul s-a luminat o clipă, nu despre asta e vorba, ci de alte cărţi, care anume a întrebat cineva, şi iarăşi bărbatul a ezitat, aşa că ne-a spus că e vorba de cărţi vechi, îngălbenite, apărute înainte de regimul nostru democrat popular, adică pe timpul regimului burghezo-moşieresc, dar atunci nu avem voie să-i citim pe Creangă şi pe Eminescu, pe Caragiale şi pe Ispirescu, iar învăţătorul a început să se enerveze din nou, nu despre ei e vorba, ci de acei scriitori, care au sânge otrăvit, au cerneala otrăvită, au privirea şi inima otrăvită şi care au scris împotriva ţăranilor şi muncitorilor şi până la urmă n-am înţeles mai nimica, nici ce vroia învăţătorul, nici dacă există cărţi otrăvite, nici cum să ne ferim de ele, adică să le descoperim şi să nu le citim, adică să le lăsăm moarte.

Foileton: Funia de nisip (36)

Cu-cirese-la-urechiAveam momente de spaimă, uneori justificate, alteori nu. Nu suportam caietele cu pătrăţele, mă ameţeau, credeam că acel caroiaj e o pânză albastră de paianjen, cineva mă aştepta în dosul lor, degeaba încercam eu să acopăr pânza aceea subţire şi albastră de păianjen cu scrisul meu, spaima rămânea intactă, ba chiar se amplifica uneori.

Altă dată am tras o spaimă bună ducându-mă cu un prieten la furat de cireşe, la Casa Pionierului. Chiar lângă clădire era un cireş uriaş, cu nişte cireşe gustoase, mari, cărnoase, gălbui, bătând uşor în roz.

Într-o seară ne-am dus la furat. Ne luaserăm lanternele cu noi, să vedem mai bine pe unde să urcăm un copac. Cireşul nu e un pom prietenos, are coaja netedă, talpa piciorului alunecă uşor pe ea, crengile sunt nesigure, se pot frânge uşor, dar, dincolo de toate, cireşul e un arbore, uneori foarte înalt şi e greu să te sui în el chiar în plină zi, nu noaptea, cum încercam noi acum.

Ne-am suit noi în copac, dar chiar înainte de a culege primele cireşe, a ieşit afară paznicul, alertat de zgomote. Se vede că era un paznic bun, avea auz de paznic, pentru că noi nu făcuserăm prea mult zgomot şi totuşi omul ne auzise.

Omul a dat o raită în jurul clădirii, apoi s-a oprit chiar sub cireş.

Abia atunci ne-a venit, culmea, inima la loc.

Ceva mai jos de noi se afla în stâlp cu un bec puternic şi ne-am dat seama că omul nu avea cum să ne vadă, tocmai din cauza luminii.

Eram cu un prieten, Puiu, şi i-am făcut semn să nu scoată un sunet, ducându-mi degetul în dreptul buzelor adică ssttt!

Dar paznicul avea parcă urechi de pisică sau voia să afle câţi suntem, aşa că a început să ne ameninţe că dă drumul la câine, că leagă câinele cu lanţul de trunchiul copacului, că se duce să dea un telefon la miliţie, că să ne dăm jos, că nu ne face nimica.

Nu ne vedea, de asta eram siguri, stăteam nemişcaţi, ne gândeam doar la cine va ceda primul, era noapte, nu era frig, aşa că paznicul putea să stea noaptea întreagă sub cireş, n-a stat decât vreo jumătate de oră, poate că ar fi stat mai mult, dar a sunat telefonul, se făceau controale, nu, nu s-a întâmplat nimic deosebit, raportez, îmi făceam rondul, nu, totul e bine, mulţumesc.

Foileton: Funia de nisip (35)

la-circMama lucra şi ea la Recepţia de cărbuni.

Şeful ei era un om înalt, neobişnuit de înalt, care se numea Atanasiu. Era un om de treabă, inginer, preda şi la institut. Se spunea despre el că era un om cult, bucureştean, era căsătorit cu o femeie minionă, extrem de drăguţă şi de vorbăreaţă, compensând la petreceri tăcerile olimpiene ale soţului.

Un singur lucru i se reproşa lui Atanasiu: venea la Recepţie cu Jack, un câine uriaş, un dog german, care, din când în când, lătra foarte puternic, ori de câte ori auzea sirena unei locomotive.

Măndiţa nu-l suporta pentru că se temea de el, se temea în general de animale, fusese muşcată de un cal, când era mică şi de atunci se temea de orice animal mai mare, vedea în el un pericol potenţial, dar cel mai mult se temea de câini, pe stradă îi ocolea de departe, trecând pe trotuarul vecin când vedea un câine, oricât de paşnic părea acesta.

Veneam şi eu la recepţie, din când în când, mă fascina laboratorul, cu borcanele şi eprubetele de forme neobişnuite, cu substanţele uneori atât de viu colorate, albastre, roşii, portocalii sau verzi. Laborantele mă iubeau şi de multe ori îmi făceau experienţe, desigur foarte simple, dar spectaculoase.

Mă temeam şi eu de Jack, întrebam întotdeauna de el, Jack nu venea în fiecare zi la Recepţie, odată am uitat de el şi m-am trezit cu Jack în faţa mea, cu botul străjuit de colţi albi groaznici, câinele a scos o limbă uriaşă, aşa că i-am văzut bine colţii, botul câinelui era foarte aproape de obrazul meu, am avut cea mai proastă inspiraţie, am strigat, câinele s-a speriat şi el şi a lătrat puternic, de a răsunat întreaga clădire.

Mama a făcut un salt, m-a smuls din faţa lui Jack, pentru o clipă sentimentul matern a învins, mă iubea totuşi, a trântit uşa de a căzut tencuială, Jack a încercat s-o deschidă, zgrepţănind cu ghearele lemnul uşii, Măndiţa a început să urle, a ieşit şi inginerul Atanasiu din biroul lui, Jack lătra şi el şi atunci mama s-a răstit la inginer să-şi ia javra care îi terorizează pe toţi, că era să omoare un copil, că ea e cu nervii la pământ din cauza lui Jack, inginerul făcea ochii din ce în ce mai mari, încerca să zică şi el ceva, dar Măntiţa îl domina, îl acoperea, nu mai ţinea cont de nicio ierarhie, nu se poate, domnule inginer, să ne faceţi asta, ce, noi trebuie să fim păziţi de câini, unde s-a mai auzit asta, inginerul şi-a luat câinele şi a plecat, l-a dus acasă probabil, de atunci nu l-a mai adus niciodată la serviciu, culmea nu i-a purtat pică mamei, dimpotrivă şi-a cerut el scuze a doua zi, nu m-am gândit că răspândeşte atâta teroare, eu l-am crescut de când era foarte mic, l-am hrănit cu biberonul, Jack nu muşcă, n-a muşcat pe nimeni niciodată, dar Măndiţa nu se lasă înduplecată, domnule inginer, fiara e fiară, odată şi odată va muşca pe cineva, şi ursul când e tânăr nu se dă la carne, dar, după ce a simţit gustul cărnii, se dă şi la om, îmi pare rău de Jack, ar fi bine să-l daţi cuiva la curte, în apartament îl chinuiţi, aveţi dreptate şi se pare că l-a dat cuiva, de atunci nu am mai auzit deloc de Jack.

Foileton: Funia de nisip (34)

Tabara-NavodariAveam şapte ani şi nu văzusem marea. Ştiam de Marea Neagră şi mă întrebam dacă e cu adevărat atât de neagră, încât să-şi merite numele. Adică neagră ca o călimară cu cerneală neagră.

Am ajuns la mare cu trenul, noaptea. Am fost cazaţi câte patru în cameră. Era bine, fiecare avea patul lui.

La ora şapte dimineaţa era deşteptarea. Făceam gimnastica de înviorare pe plajă, mişcându-ne caraghios braţele, ce păreau nişte tentacule, nişte funii, căci muşchii abia se ghiceau. Un-doi, un-doi şi… sau unu-doi-trei-patru – mişcările nu erau grele dar noi nu eram obişnuiţi cu ele şi greşeam ordinea lor.

Luam apoi micul dejun într-o cantină ce se numea pretenţios restaurant, care avea, e drept, un bar într-un colţ, unde găseai sucuri, pe care nu le cumpăra nimeni, aşa că barmanul era mai mult plecat.

Când revenea la bar, singura lui preocupare era să nu stricăm mobilierul, adică mesele sau scaunele şi să nu spargem carafele cu apă, o carafă la o masă, o masă pentru patru copii.

Marea mă speria, mă înfiora. De fiecare dată era alta. Era un monstru care se preschimba permanent.

Îl auzeam de departe: mugea, se zbătea ca într-o capcană.

Când ajungeam pe plajă, descopeream marea liniştită, supusă, abia mişcându-şi valurile.

Era verde, alunecoasă, sărată, plină de alge sau de meduze. Meduzele mă fascinau, credeam că sunt nişte ochi ai mării, marea era deci un monstru cu mii de ochi, tulburi, gelatinoşi, imenşi.

Nu-i vedeam capătul. Credeam că undeva, departe, marea se întărea, căpăta duritatea ţărmului, fără să fie totuşi un ţărm.