Prima zi de şcoală a rămas în mintea mea prin două întâmplări. Prima e legată de bunica. Am mers la şcoală însoţit de bunica. M-a ţinut tot timpul de mână, de parcă s-ar fi temut să nu mă piardă.

Şcoala era chiar în capul străzii noastre, era cea mai bună şcoală din oraş, poate că nu întâmplător purta numărul 1, nu era în cine ştie ce cartier mărginaş al oraşului. Bunica a ţinut să asiste la prima mea zi de şcoală. De fapt Măndiţa plecase la Fruntişeni, cu Diana care abia împlinise un an şi aproape două luni, tata era la serviciu, 15 septembrie căzuse într-o zi de lucru, aşa că bunica nu a avut concurenţă.

Mă uitam în jur, erau destui copii care veneau pentru prima dată la şcoală, erau mai multe clase I, mă mira mult faptul că majoritatea erau speriaţi, unii chiar plângeau, deşi erau cu mamele sau taţii lor.

Directorul şcolii ţinea o cuvântare lungă, dar destul de interesantă şi de înflăcărată se vede, pentru că era întrerupt des de aplauze, lucru care îl făcea să se înroşească de plăcere.

Apoi a citit numele claselor, a învăţătorilor şi a diriginţilor şi am pornit-o cu toţii spre clasele noastre.

Pentru că eram mai înalt, doamna învăţătoare m-a pus în ultima bancă de la geam.

Când eşti copil, nu prea îi vezi pe oamenii mari. Şi asta din mai multe motive: te interesează copiii, în primul rând copiii de vârsta ta, apoi ceilalţi copii, animalele de casă, prietenoase, sigur nu zăvozii, caii sau alte animale prea mari sau prea periculoase, nu observi oamenii mari, pentru că ei sunt prea înalţi, nu prea ajungi la ei, şi ei trebuie să se aplece bine ca să ajungă la tine şi apoi oamenii mari au o lume a lor, preocupările lor, secretele lor, spun şi fac multe lucruri neînţelese de către copii, chiar dacă e vorba de copiii lor.

Oamenii mari şi copacii –asta nu-i interesează pe copii pentru simplul motiv că sunt prea înalţi.

Aşa că nu prea reţin multe despre oamenii mari de pe strada mea.

Bărbaţii erau tot timpul la lucru, la şut, la serviciu – după locul unde lucra fiecare.

Îi vedeai întorcându-se pe înserat de la slujbă, uneori pe mai multe cărări, războindu-se atunci cu toată lumea, dar răspunzându-le doar câinii de prin curţile vecinilor, câini care îşi împrumutau parcă unul altuia lătratul, însoţindu-l pe viteazul sonor de-a lungul întregii uliţe.

Îi mai vedeam pe bărbaţi şi duminica, făcând piaţa cu căruţul, atunci ieşea în oraş toată familia şi era o zi fericită, nu prea mergeau la biserică, dar la piaţă, da, cumpărând alimente pentru o săptămână întreagă.

Îi mai vedeai şi în zori, dar pentru asta trebuia să te scoli tu foarte devreme.

Bunica era la Bucureşti, la familia Ianopol, aşa spuneam când eram supărat, nu mai erau Corina, Larisa sau Gen, ci familia Ianopol, nediferenţiat şi oarecum străin; Vica plecase şi ea la Caracal, cineva din familie avea ceva probleme, probleme grave, altfel Vica nu m-ar fi lăsat singur, tata era la serviciu, aşa că rămâneam mai mult singur.

Ziua mai era cum mai era, mă mai luam cu joaca, cu ceilalţi copii, seara până la venirea tatei era mai greu, ascultam povestea de la radio, dar apoi mă plictiseam repede, tata venea destul de târziu, ne puneam de mâncare, tata nu era prea îndemnatic, dar se descurca de voie de nevoie, două ochiuri poate să facă oricine, aducea mâncare cu sufertaşul de la restaurant sau de la vreo cantină, n-am ştiut niciodată de unde, dacă nu cumva de la vreo vecină mai miloasă, nu cred, tata era prea mândru, nu vroia să fie compătimit, eu nu eram mofturos, mâncam orice, aşa că nu erau prea multe probleme din această cauză.

De la un timp tata întârzia, nu mult până în două ore, mi-a spus, fără să-l întreb, că acum sunt mai multe lucrări la birou, de fapt trebuia să fie altceva, tata îşi dădea părul cu briantină, nu cred că lucrările de la birou cereu acest lucru.

Într-o seară, stând cu lumina stinsă şi ascultându-mi povestea, rămânea numai o lumină slabă, de ochi magic, verde, a radioului, tata a intrat în casă cu o femeie.

Femeia era foarte tânără, am crezut chiar că era o elevă, tata a luat-o de mână şi i-a spus cu multă căldură în glas: „Mitzy, ţi-l prezint pe fiul meu, pe Lucian!”

Tânăra femeie a înclinat uşor capul, puţin intimidată, a salut, iar eu am făcut un gest neaşteptat şi pentru mine: am făcut o tumbă, dându-mă peste cap, aşa cum fac uneori, maimuţele.

Femeia a deschis uşor gura, surprinsă, speriată poate, dar tata a intervenit, ei, dragă, nu-i nimic, arată şi el ce ştie.

Era pentru prima dată când după Lora intra în casa noastră o femeie şi Mitzy nu se simţea în largul ei.

Tata a pus trei tacâmuri, pentru trei persoane, şi am luat cina într-o linişte nefirească, de se auzea musca, chiar se auzea musca, era deja cald şi muştele înviaseră, iar una dintre ele, un muscoi albastru se agita în jurul sobei.

După masă au plecat împreună, după ce au insistat să mă culc. Bineînţeles că nu m-am culcat, l-am aşteptat pe tata, a venit târziu, după miezul nopţii.

Într-o zi, nu ştiu de ce, tata m-a luat cu el să-mi arate unde lucrează. Îşi schimbase într-un fel serviciul, nu mai era la Recepţia de cărbuni, ci la Preparaţia de cărbuni, în Vale totul se termină în cărbune, aşa că m-a luat pe bicicletă şi m-a dus la Petrila, primul oraş după Petroşani, dacă o iei spre nord, de fapt o prelungire a oraşului, nu-ţi dădeai seama că e un alt oraş.

Ne-am dus la birou, tata a dispărut, pentru a-mi aranja vizita sau pentru a semna nişte documente, nu ştiu, a revenit şi am început vizita.

Mergeam printre maşini uriaşe, roţi cum nu mai văzusem până atunci şi tata a început să-mi explice, uite, aici e cântarul, aici se cântăreşte cărbunele care vine de la mină, apoi cărbunele se descarcă, se spală, aici e spălătoria, apoi cărbunele se concasează, se obţin sorturile de cărbune, aici e laboratorul, trebuie să ştim câtă cenuşă avem în cărbune şi câtă apă, câtă substanţă activă, carbon adică, cărbunele se împărţea apoi pe dimensiuni 0-10, 0-80, 0-10 special, ovoide şi apoi era încărcat în vagoane, pentru termocentrala de la Işalniţa, pentru termocentrala de la Paroşeni, de la Mintia, practic vindem cărbune în toată ţara, cui, am întrebat, cui are nevoie de cărbune şi cine nu are nevoie de cărbune, inclusiv C.F.R.-ului, pentru locomotivele de manevră din triaje; îmi plăceau ovoidele, erau nişte ouă mari de cărbune, semănau cu nişte ouă de raţă sau chiar de gâscă, numai că erau negre, nu le vedeam pentru prima oară, am înţeles că erau făcute din praf de cărbune amestecat cu smoală sau cam aşa ceva, nu era prea bun pentru sobele de teracotă, avea putere calorică prea mare, îţi putea distruge soba, altfel erau foarte bune, puneai câteva ouă şi rezolvai problema căldurii, înlocuiau două-trei braţe de lemne de fag.

Mă impresiona praful gros negru şi fin care îşi trecea de talpa piciorului ajungând uneori până la gleznă, apoi feţele oamenilor, negre, de parcă s-ar fi mânjit intenţionat cu cărbune, să pară ca nişte draci, am înţeles că funcţia tatei era una importantă, el trebuia să negocieze între C.F.R., minele de cărbuni şi Preparaţia, era vorba de cărbune, de vagoane şi de timp.

Îi auzeam pe oameni vorbind despre război: vorbeau de bombe, de front, de avioane, de prizonieri, de răniţi, de morţi, de sărăcie. Toate erau cuvinte prea grele pentru mine, nu le puteam înţelege. Şi apoi, oamenii nu vorbeau cu mine şi nici nu cred că i-ar fi interesat ce cred eu despre astea.

Am găsit apoi un timbru de un roşu spălăcit, cu un fel de soare, cu câteva raze peste un câmp şi parcă cu o femeie ţinând ceva în braţe, poate un copil, poate o bocceluţă.

Timbrul conţinea şi o chemare: „Ajutaţi I.O.V…”

L-am întrebat pe tata ce înseamnă IOV. Şi tata mi-a spus că era odată un om care fusese bogat şi care apoi nu mai era şi care trăia prin gunoaie şi spunea:

„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat”.

„Şi atunci de ce să-l ajutăm noi? Să fie iarăşi bogat?”

„Dar cine îţi cere asta?”– m-a privit uimit şi sever tata.

„Aşa scrie aici”, i-am spus şi i-am arătat timbrul.

A râs pentru o clipă şi apoi s-a întunecat: „Aici e o prescurtare. Vezi, după fiecare literă e un punct, ca să arate că urmează o prescurtare. I înseamnă invalizi, O înseamnă orfani, V înseamnă văduve, iar R, care lipseşte, pentru că în dreptul lui e rupt timbrul, de Război. ”

Ştiam că „orfan” înseamnă copil fără tată sau fără mamă sau fără amândoi părinţii, că „văduvă” e o femeie care şi-a pierdut bărbatul. Nu ştiam ce înseamnă „invalid”, era la fel ca „individ” şi ca „livid”, despre care aflasem că e acelaşi lucru cu „alb la faţă”.

Am întrebat totuşi.

„Invalidul e un om care şi-a pierdut o mână sau un picior sau nu-şi mai poate folosi cum trebuie mâna, piciorul, ochii, auzul, vorbirea.”

Una dintre cele mai ciudate amintiri e legată de un copil de pe strada noastră, lovit de una dintre cele mai misterioase boli, mai ceva decât maladia albastră de care suferise Lala, o boală a timpului. Am fost atât de impresionat de boala acelui copil, încât am început să scriu o povestire când abia împlinisem şapte ani; am revenit mereu asupra acelei povestiri, ani de-a rândul, până când a ajuns la această formă (nu ştiu dacă e şi ultima):

„Nu era un copil frumos: vânăt, cianozat, cu faţa cutată în zeci de riduri subţiri. Un puf alb, doar uşor gălbui, îi acoperea în întregime faţa; de parcă o plasă subţire, abia ghicită, aproape transparentă, i-ar fi fost pusă pe faţă. S-o ocrotescă probabil. Copilul era liniştit: nu plângea aproape deloc.

„Parcă ar fi un bătrânel. Înţelept”– se grăbise să adauge mătuşa.

„Mulţi copii se nasc aşa, o liniştise pe mamă moaşa. Numai eu câţi am văzut… Cei mai mulţi se fac apoi copii frumoşi; nu-i mai recunoşti după aceea.”

Moaşa nu avusese dreptate; copilul rămăsese cu aceeaşi faţă brăzdată de zeci, sute de zbârcituri; cu un aer bătrânicios, chiar dacă ochii erau vii, inteligenţi, extrem de mobili pentru vârsta lui.

A vorbit la şase luni.

„Semn bun! Un copil care vorbeşte repede va fi deştept. Ne-am speriat degeaba.”

A început să meargă la un an, ca toţi copiii. Îi rămăsese imprimat pe faţă acelaşi aer trist. Nu plângea, nu se alinta, cum o fac toţi copiii, nu întreba nimic.

„Aş vrea să învăţ să citesc.”

Şi un alt vis, în care eram când copil, trăind emoţia întâlnirii cu Moş Crăciun, când un actor care se machia, văzusem asta cu totul întâmplător, făcusem o vizită în teatru, însoţit de o prietenă de la grădiniţă, tatăl ei era actor şi ştia de acum că actorii se machiază înainte de un spectacol, eram un copil de cinci, poate şase ani, şi, în acelaşi timp, un adult, furasem vârsta şi personalitatea unui actor, poate chiar a tatălui prietenei mele.

Visul începea cu exerciţiile din faţa oglinzii. Torturantele, necruţătoarele ore trăite în faţa oglinzii.

Dacă urăsc cu adevărat ceva, atunci pot spune că urăsc oglinzile.

Prima întâlnire cu oglinda a fost (nu se putea altfel) dramatică. Ştiam că trebuia să vină Moş Crăciun.

Dormeam (dormeam întotdeauna după prânz) şi m-a trezit mirosul de brad. Pentru a nu ştiu câta oară, Moşul mă păcălise. Venise pe neaşteptate şi plecase la fel, fără să-l văd.

M-am repezit în cealaltă încăpere. Era întuneric, am aprins lumina şi am văzut doi brazi şi un băieţel privind năuc. M-am apropiat foarte mult de oglindă.

Oglinda unduia abia vizibil, era o apă extrem de clară, mai clară decât orice apă şi decât aerul; lucrurile din încăpere păreau că alunecă în ea, ca şi cum ar fi alunecat într-o pâlnie uriaşă.

Mă înclinam şi eu spre apa aceea nemaivăzută, verticală şi atunci m-am tras înspăimântat înapoi, ca din faţa unei prăpăstii. Am căzut pe spate, leşinând.

Probabil că bufnitura a fost auzită şi de ceilalţi, pentru că au intrat cu toţii în încăpere. „Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?”

Nu ştiam ce să le spun şi ce să le explic, nu ştiam nici cum se numeşte oglinda, o priveam cu groază, tata a clătinat din cap, zâmbind ironic şi subţire „ce sensibil e băiatul ăsta” şi s-a retras, mama s-a liniştit, văzând că nu am nimic, au crezut probabil că mă emoţionasem la vederea bradului de Crăciun şi că mă împiedicasem de covor; nu ştiam nici eu cum să le explic şi ce să le explic, nu vedeam pentru prima oară o oglindă, avea o oglindă şi tata, o oglindă rotundă pe care o folosea când se bărberea, atunci oglinda nu mă înspăimânta, o priveam amuzat, priveam în oglindă faţa tatei care ţâşnea proaspătă, uşor bronzată de sub clăbucul de săpun, lama îşi făcea conştincios datoria, aveam senzaţia că oglinda era aceea care îi schimba faţa tatei, că de fapt era vorba de doi oameni, cel din oglindă, mai tânăr şi tata; tata îl mângâia grijuliu pe obraz pe celălalt, cu un uşor aer de mulţumire şi de superioritate, cu o singură mână, pornind de sub pomeţi şi până sub barbă, apoi oglinda dispărea, ascunsă cu grijă pentru o altă întâlnire; numai că eu nu ştiam pe atunci că oglinda se numeşte oglindă şi că e atât de puternică, că trebuie să te temi de ea, că oglinda avea să-mi devină cel mai aprig şi mai constant duşman personal.

Tata mă trimisese la o vecină după o cană de ulei. Al nostru se terminase şi tata vroia să-şi facă două ochiuri.

În Calvaria nu se închid porţile şi nici uşile, mai ales vara. Cine să-ţi intre în casă în afară de prieteni? Nimeni. Hoţii nu călcau pe aici. Poate şi pentru că nu prea aveau ce lua. Oamenii erau cinstiţi, dar săraci, curaţi, dar fără lucruri de valoare, ici-colo câte o pendulă, câte o carpetă de catifea. În rest, mese, scaune, dulapuri, noptiere, paturi, ce să furi.

Am intrat pe poartă, apoi pe uşă. Înăuntru era femeia şi bărbatul. Smărăndeasa era răcită, nu se arătase pe afară câteva zile, aşa că bărbatul îi pusese ventuze. Nu ştiam ce sunt ventuzele, nu văzusem până atunci ventuze. Femeia era cu spatele la mine, iar bărbatul era în bucătărie. M-a întrebat peste umăr: cine eşti, i-am spus că sunt eu şi m-a întrebat ce vreau, stătea tot cu spatele la mine, se jena să nu-i văd sânii, dar eu eram speriat de vânătăile pe care i le vedeam pe stape, eram convins că Smărăndescu o bătuse zdravăn, nu-mi dădeam seama cu ce, era ceva rotund, a intrat Smărăndescu cu două borcănaşe rotunde, semănau cu nişte becuri, dar sticla era mai groasă şi nu aveau filet, le ţinea într-o mână, iar în cealaltă mână avea o flacără, adică o bucată de ziar aprins, a mormăit un răspuns la salutul meu, era atent să nu se ardă, mestecă focul în borcănaş şi apoi lipi borcănaşul pe spatele neveste-si. Aceasta mugi de durere, uitând că eram şi eu de faţă, bărbatul se scuză, iartă-mă, dacă e atât de fierbinte, dar vreau să te faci bine, o chinuia, mă albisem, nu mai ştiam pentru ce venisem, o cană cu…, o cană cu… nu orez, nu zahăr, a, da, ulei, mi-a dat o cană de ulei Smărăndescu, am mulţumit, i-am dat tatei uleiul şi am rămas tăcut toată seara, aşa că tata mă întrebă în cele din urmă ce mi s-a întâmplat, cred că Smărăndescu o chinuie pe Smărăndeasca, o arde de vie, tata m-a privit mirat, adică: cum adică o arde?!?, cu flacăra, am şoptit încă împresionat de spatele plin de vânătăi a femeii, cu flacăra de la un ziar şi cu sticla, ce tot bângui tu acolo, până la urmă a priceput că era vorbea de ventuza şi a izbucnit într-un râs zgomotos, nu se mai putea opri, auzi, o arde de vie, am să-i spun lui Smărăndescu, biata femeie, ha-ha-ha…

Aveam patru ani (tradiţionalul tort cu frişcă şi cu lumânărele) când am văzut-o pentru prima oară. Era colegă cu mama, lucra ca telefonistă, avea o voce unică, blândă, calmă, precisă, mângâietoare – „în meseria noastră ai nevoie de voce, aşa cum un actor are nevoie de voce pe scenă” – atunci am auzit pentru prima dată cuvântul „actor” -de pe buzele ei; spusese cuvântul visătoare, îngândurată, poate că era chiar îndrăgostită de un actor, asta n-am aflat-o niciodată, acum mă îndrăgostisem de ea, mi se părea cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci, era blondă cu ochii negri, mari, catifelaţi şi adânci şi foarte blânzi (dar nu o blândeţe tâmpă, ci una înţeleaptă, expresivă); era perfectă şi atunci am exclamat, de faţă cu toată lumea: „eşti cea mai frumoasă femeie din lume”.

Musafirii au reacţionat imediat, unii râzând în hohote, alţii abia zâmbind (cei cu neveste – mi-am reamintit scena mult mai târziu şi aşa era); doar vreo două-trei persoane (părinţii şi încă cineva) s-au făcut că n-au auzit ce am zis.

Ea a pălit puţin, a clipit repede-repede de două ori din pleoape, a zâmbit puţin trist şi mi-a spus: „E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată. De azi înainte tu eşti iubitul meu.”

Acum au râs cu toţii, atmosfera s-a destins imediat, cineva a afirmat, galant şi imprudent: „copiii rostesc întotdeauna adevărul”, s-a mai glumit, de data asta apropos de afirmaţia ei, apoi toată lumea s-a aşezat la masă, după ce mi-au fost înmânate cadourile.

Ea îmi adusese o cutie de culori în ulei -„am să te pictez” – i-am promis şi ea m-a strâns la piept şi m-a sărutat pe frunte şi pe obraji. După masă m-am culcat, trebuia obligatoriu să dorm două ore după amiaza; de obicei protestam, de data asta am acceptat imediat, spre mirarea mamei, „te-a uitat cam repede, colega”; „nu cred” – i-a răspuns ea şi ea avea dreptate şi nu mama.

Ultimii paşi spre pat i-am făcut cu ochii închişi, de teamă să nu se risipească minunata alcătuire care era chipul ei.

Am adormit zâmbind, cu cutia de culori la piept. Colţurile cutiei de carton, muchiile, destul de ascuţite, îmi intrau în carne; dar era o durere plăcută; sufletul meu era senin, luminos, înalt.

Laura – aşa o chema – plecase când m-am trezit eu şi prima întrebare pe care i-am pus-o mamei a fost: „…e măritată?” „Fii liniştit” – a râs mama – „…e încă nemăritată”.