Foileton: Funia de nisip (22)

MomarlaniDeasupra oraşului era satul momârlanilor.

Îi spunea Slătioara, de la slatină, adică sare, deşi curios, apa care dăduse numele satului nu era deloc sărată, dimpotrivă, momârlanii cumpărau bulgări de sare, pentru ei şi pentru animale, de la oraş.

Momârlanii erau oameni vechi, se spunea chiar că sunt urmaşii adevăraţi şi singuri, ai dacilor, căci Sarmisegetuza nu era prea departe, la nici zece de ore de mers pe jos şi momârlanii luaseră de la daci nu doar portul, ci şi o încăpăţânare anume, o rezistenţă la tot ce era nou, refuzând binefacerile civilizaţiei moderne, aveau încredere doar în focul de lemn, nu şi în cel de cărbune sau de gaz metan, în lumina lumânărilor şi a opaiţelor, nu în cea venită, drăceşte, pe fire subţiri. Nu se încurcau cu orăşenii, nu se spurcau luându-le sau dându-le fetele şi flăcăii. Aveau mai mare încredere în răboj decât în tabla înmulţirii şi preferau să facă kilometri întregi pe jos decât să anunţe prin telefonul de la cabană vreo urgenţă.

Altfel erau credincioşi, veseli şi nu se luau de trecători decât dacă aceştia se abăteau de la potecă. Spuneau că pe unde calcă omul nu mai paşte vita, aşa că îţi cereau să ţii înainte poteca, altfel ai fi avut de a face cu zăvozii cu cerul gurii negru, mai răi ca lupii.

Şi totuşi momârlanii se înfrăţeau cu orăşenii prin lapte, erau fraţi de lapte, veneau momârlăncile şi ne aduceau lapte bun pe care îl cărau în doniţe grele de lemn, cu capac tot de lemn, pe care îl fixau pe margini cu mămăligă.

Nouă ne aducea laptele Nana Lina, o femeie cu părul uşor încărunţit, între două vârste, cu ochi mari şi căprui, cu buze semeţe.

Era totuşi foarte blândă, mai ales când vorbea cu copiii, îmi spusese odată, răspunzându-mi la o întrebare, că nu are copii, că nu poate avea copii şi lucrul mă mirase mult, pentru că era femeie încă frumoasă şi trupeşă.

Foileton: Funia de nisip (21)

PetruDiaconu-BufniteNe jucam multe jocuri, mai mult fetele, pentru că băieţii se risipeau repede, se plictiseau, mai ales atunci când nu câştigau, preferau fotbalul, războaiele, cocoţatul pe stânci, mersul prin pădure, aşa că nu prea stăteau să se joace cu fetele. Eu eram însă mai mic ca majoritatea băieţilor cu doi sau trei ani, aşa că stăteam mai mult cu fetele.

Cântecele copiilor mă fascinau, în primul rând pentru că aveau multe versuri absurde, surprinzătoare, enigmatice, ezoterice: „tiri / biri / turcaza / prinde musca/ n-o lăsa / dacă-i vie / dă-mi-o mie / dacă-i moartă / mânc-o coaptă / cu untură de purcel / şi cu coadă de căţel” (sau invers schimbând purcelul cu căţelul).

Eram student la Filologie când am găsit într-un studiu serios, despre folclorul copiilor decodarea primelor versuri. În „traducere” ar însemna: ţine-te bine vin turcii şi cazacii. Şi muscalii – aş adăuga, pentru că auzisem de ei şi credeam că muscal e un fel de muscă mai mare, aşa cât un bondar. Pe capul nostru trece un tramvai. La ce staţie se opreşte acest tramvai? (Număram silabele, un cap – o silabă şi cel care avea ultima silabă pierdea sau câştiga, după cum era jocul. Jucam apoi Telefonul fără fir şi Fazan, încercând să-i derutăm pe ceilalţi, schimbând cuvintele, mototolindu-le, schingiuindu-le, stâlcindu-le şi apoi râzând de bazaconiile care ieşeau la urmă.

Unele versuri păreau copiate de prin albumele unor domnişoare de pension: „Eşti o floare eşti un crin / Eşti parfumul cel mai fin / Şi ca semn că te iubesc / Colo jos mă iscălesc” şi semnai cu talpa pantofului sau a sandalei numele tău sau al altui copil.

Eram în mintea mea multe nedumeriri. De unde ştiau copiii din Calvaria de tramvai, de parfum, chiar de telefon sau fazan? Sunt convins că nimeni nu văzuse aşa ceva, credeam că tramvaiul e un tren numai pentru bucureşteni, telefonul mi-l imaginam ca pe o cutie uriaşă, cu sute de găuri în care introduceai fise, văzusem aşa ceva la mama la serviciu, fazanul înţelesesem că era o pasăre frumoasă, un fel de păun fără coadă, dar proastă, iar parfum nu folosea nimeni, era un articol prea de lux şi numai burghezia şi moşierimea sau, în cel mai bun caz, femeile uşoare, îl foloseau.

Oamenii din Calvaria foloseau doar odecolonul, care era altceva, mai puţin pretenţios, dar mai sincer şi mai muncitoresc. Şi încă ceva: noi eram în Ardeal, nu prea ne călcaseră turcii, cazacii sau muscalii, aşa că, de unde până unde, în versurile copiilor, acea spaimă atavică?

Cu băieţii jucam doar Ţările, un joc destul de uşor, dar destul de imperialist până la urmă. Jocul era simplu. Luam un cuţit, un briceag, o daltă sau o şurubelniţă, trasam apoi un teritoriu în formă de pătrat, îl împărţeam în două părţi egale, apoi încercam să câştigăm cât mai mult teritoriu de la celălalt, aruncând cuţitul în lutul moale, anume ales.

Foileton: Funia de nisip (20)

paraverbalÎn pod am descoperit un caiet cu scrisul tatei.

Tata avea un scris inconfundabil, frumos, ordonat, aproape pedant. Am descoperit că era un caiet de teatru.

Erau strânse în el observaţii personale cu privire la unele spectacole pe care le văzuse, câteva schiţe de decor şi de costume, replici din unele piese celebre, un început de caiet de regie.

Am fost atât de uimit, încât nu l-am mai întrebat pe tata despre ce era vorba.

Apoi, într-o valiză de carton, dar care se păstrase extrem de bine, am găsit zeci de caiete asemănătoare şi am înţeles că teatrul fusese marea pasiune, pentru mine secretă, nu ştiu de ce, a tatei.

Mama îmi confirmase: „Eu l-am cunoscut pe scenă. El interpreta rolul unui soldat rănit, atât de bine, că toate femeile din sală plângeau. Eu eram în cor şi îl priveam din culise. Era foarte, foarte bun. Devenea altul. Era foarte bun şi în comedie. Sala râdea în hohote doar când apărea el pe scenă, nu trebuia să spună nimic şi izbucneau aplauzele.”

Tata, actor? Mi se părea imposibil, în ciuda dovezilor pe care le aveam în faţă. Tata părea un om atât de echilibrat, neatins de emoţii, prea calm şi prea serios, aşa că pur şi simplu nu mi-l imaginam că putea să joace un rol, oricât de modest, pe o scenă.

Bunica îmi confirmase spusele mamei: „Era un excelent recitator. Cel mai bun. Şi asta de mic copil. Ştia unde şi când să pună pauzele, atât de expresive şi de necesare unei recitări. Ştia să se folosească foarte bine de mâini, de corp, îşi calcula efectele, adăuga limbajului verbal limbajul gestual şi pe cel paraverbal.”

Cu ultimul cuvânt, bunica mă dăduse gata. Ce înseamnă limbaj paraverbal? Bunica mi-a explicat totul cu răbdare: „Limbajul verbal este cel al vorbelor, aşa cum vorbim noi acum. Limbajul gestual sau nonverbal este limbajul gesturilor, al mimicii, al poziţiei corpului. Limbajul paraverbal se referă la accente, mai exact la modul cum accentuezi cuvintele. Mai ales în poezie. Când vorbim, nu vorbim egal, ci punem accente pe unele cuvinte care ni se par mai importante, mai expresive. Facem acest lucru aproape automat. Din această împletire de limbaje se naşte expresivitatea unei persoane. Şi tatăl tău e o persoană foarte expresivă, foarte convingătoare.”

Treceam dintr-o uluială în alta. Niciodată până atunci bunica nu îmi vorbise atât de mult şi atât de bine de tata.

I-am mărturisit că am găsit multe caiete în pod. „Da, vroia să le arunce, dar eu l-am oprit. Eram unele observaţii personale interesante. Vroia să facă regie de teatru, dar până la urmă s-a hotărât pentru matematici.”

La grădiniţă se organizau serbări. Eram basme dramatizate, cu Feţi-Frumoşi şi prinţese, fiecare vroia să fie Prinţesă sau Făt-Frumos, nimeni nu vroia să fie Zmeul, rol pe care îl acceptam cu entuziasm, din două motive: găseam rolul zmeului mult mai interesant, zmeul lupta cu toţi, cu regina furnicilor, cu regina albinelor, cu calul lui Făt-Frumos, cu însuşi Făt-Frumos, cu corbul care îi aducea apă lui Făt-Frumos să-l răcorească după o luptă încinsă, zmeul pierdea lupta în cele din urmă, dar o pierdea eroic, era singur, nu-l ajuta nimeni şi asta era trist şi frumos şi apoi nu aveam nicio concurenţă, băieţii acceptau uşor până şi rolul episodic al corbului, acceptau să fie chiar calul lui Făt-Frumos, numai zmeul nu, lucru pe care nu-l înţelegeam şi pace.

Foileton: Funia de nisip (19)

Viata-pe-cartelaVremurile erau grele. Auzesem de puncte, dar nu ştiam despre ce era vorba. Ţin minte însă cartelele de pâine. Fiecare membru al familiei primea câte un asemenea tichet. Tichetul avea o literă şi o culoare anume, nu mai ţin minte care culoare era mai valoroasă, dar mai ştiu că tata primea cea mai mare bucată de pâine, pentru că muncea şi pentru că era cap de familie, apoi mama, muncea şi ea, dar primea ceva mai puţin, nu ştiu dacă pentru că era femeie sau pentru că nu era cap de familie, adică femeile mănâncă mai puţină pâine, să nu se îngraşe.

Cel mai puţin primeam eu şi bunica. Ţin minte că pe spatele tichetului se găsea repetat de sute de ori inscripţia T.P.Pâine, adică Tichet de Pâine. Pâine. Dacă te duceai să cumperi o pâine, vânzătoarea te aştepta cu o foarfecă uriaşă, de parcă ai fi intrat într-o croitorie, dar nu, vânzătoarea decupa cu atenţie dreptunghiul de hârtie pentru ziua aceea, din câteva mişcări energice, rotind uşor tichetul şi foarfeca, harnică, tăia bucăţica de hârtie perfect, exact atât cât trebuia, apoi îţi primea banii şi primeai şi tu o pâine întreagă, albă, intermediară (integrală) sau neagră.

De la o vreme însă, nimeni nu mai cumpăra pâine, ci făină. Pentru trei tichete întregi, adică pe o lună, puteai cumpăra un sac plin cu făină albă, din care să faci patru pâini mari, uriaşe, pe care să le mânânci, pe fiecare, într-o săptămână întreagă.

Toţi coceau pâine, dar cel mai bun brutar era Dobre, vecinul nostru, el era brutar peste câteva străzi, căci îi mersese vestea de cât de bun brutar este, pâinea lui era mai pufoasă, se rupea în fâşii precum cozonacul, binecuvânta pâinea, crestând o cruce cu cuţitul pe faţa pâinii, pâinea avea o coajă aurie, de parcă era dată cu ou.

A murit un profesor ungur ducându-şi acasă sacul cu făină. A pus sacul pe bicicletă, a coborât strada cam abruptă, a vrut să frâneze la întâlnirea cu strada principală, dar, prea greu, sacul i-a luat-o înainte, dezechilibrându-l şi omul a nimerit chiar sub roţile din spate ale unui camion, acestea strivindu-i complet capul. S-a spart şi sacul de făina, aceasta amestecându-se cu creierii omului, cu sângele său.

Foileton: Funia de nisip (18)

bobocul-de-rataFusesem de câteva ori în intimitatea morţii, dar nu văzusem pe nimeni murind, mai exact, nu simţisem, nu văzusem, nu auzisem, nu percepusem acel moment unic când viaţa se scurge dintr-un corp, momentul morţii adică.

Văzusem porci şi găini murind, dar până în momentul morţii animalele erau pline de viaţă, aveau înainte de moarte chiar prea multă viaţă, se zbăteau pentru a mai trăi, nu reuşeam niciodată să surprind acel unic moment al morţii, căci trebuia să existe un astfel de moment, o linie, până aici e viaţa, dincolo de linie e moartea, aici nu-mi mai puteam imagina nimic, mă dezamăgiseră şi cărţile, nu găsisem în nicio carte descris momentul morţii sau nu găsisem eu o asemenea carte, şi ce era dincolo de moarte, ce mai simţi după ce ai murit, dacă mai simţi ceva, mai vezi ceva, mai gândeşti ceva.

Eram într-o zi la casa nouă, în construcţie însă a lui Nedokapa, lângă groapa cu var şi atunci cineva a avut ideea să vedem dacă se îneacă un boboc de gâscă.

Prinseseră un boboc de gâscă, încă neacoperit de pene, ci de un puf cenuşiu, bătând uşor în albăstriu, cu labe mari şi galbene şi un plisc la fel de mare. Bobocul se tânguia, poate pentru că fusese prins, nu ştia cred ce îi pregătiseră băieţii, am văzut cum două mâini puternice se coboară în apă, ca pentru un botez, bobocul încercând să se zbată, dar nereuşind, apoi după o vreme, după ce nu a mai scos nici bule de aer, s-a destins, labele s-au lungit parcă şi mai mult, avea ochii semideschişi, traversaţi de o pleoapă alburie pe jumătate.

I-au dat drumul şi bobocul a plutit mai departe pe apă, senin, ca o corabie minusculă, totuşi corabie.

Murise sau nu, nu ştiam ce să cred, bobocul acela plăpând mi se părea totuşi un învingător, trecând senin peste bezmeticele noastre experienţe.

Foileton: Funia de nisip (17)

Începeam să simt mirosul aproape imperceptibil al morţii, să-mi dau seama că există şi moarte.

Mai întâi a fost moartea prin spânzurătoare a unui băiat al unei femei de serviciu de la şcoală, şcoala era chiar în capătul străzii, am aflat că s-a spânzurat băiatul lui Rezi sau Reli, nu auzisem prea bine şi am alergat şi eu să-l văd.

Curios, mama băiatului nu s-a opus valului neobişnuit de curioşi, nu şi-a închis poarta sau uşa, aşa că am putut intra nestingherit, baiatul era întins pe pat, era înveşmântat în alb, chiar şi capul îi era bandajat în alb, eram puţin dezamăgit, auzisem şi chiar văzusem în unele cărţi cu gravuri vechi că spânzuraţii mor cu limba scoasă; aşa cum era, mortul era cu totul impersonal, nu ştiai dacă e tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, vânăt sau normal, aşa cum e un om care doarme.

Femeia avea ochii roşii de plâns, seci, îi pronunţa din când în când numele într-un oftat, în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu îl trezească.

Băiatul se spânzurase din dragoste.

M-am gândit atunci cât de primejdioasă e dragostea, mi se părea o boală, o boală urâtă, care te urâţea, care te mutila, aşa cum e lepra şi atunci singura ta scăpare era spânzurătoarea.

Pe urmă lucrurile s-au complicat: băiatul – sărac, fata de care era îndrăgostit – bogată; el – catolic, ea – fata unui preot ortodox; el era ungur, ea – româncă.

La înmormântare au venit şi mulţi miliţieni, temându-se de posibile tulburări.

Foileton: Funia de nisip (16)

CopilarieTata avea multă încredere în mine, mă credea curajos, mă vroia pesemne viteaz, nu-i plăceau smiorcăiţii, mămăligile, un copil trebuie să fie călit, aşa ca oţelul ? – am întrebat şi tata s-a uitat pieziş la mine, să vadă dacă nu cumva îl ironizasem, nici vorbă, nu făcusem altceva decât să citez un roman sovietic, la modă.

Tata încerca să mă lecuiască de spaimă, nu trebuie să-ţi fie niciodată frică, îmi repeta mereu şi toate erau bune până când trebuia să mă duc în beci, luam un cogeamite cuţit, aproape cât un iatagan, ajungeam la trepte, coboram spre beci, tata nu mă lăsa să iau cu mine o lumânare, ce să faci cu ea, mai dai foc pe acolo, în beci toate erau reci, nu avea ce să se aprindă, pentru ce să iei cu tine o lumânare, doar nu ţi-e frică, nu-mi era frică, eram aproape paralizat de groază, cum ajungeam în faţa uşii beciului, începeau spaimele, se adunau toate fantomele, strigoii, piraţii, demonii, vampirii, toţi monştrii pe care îi văzusem prin cărţi şi care torturau, schingiuiau, beau sânge omenesc, omorau oameni, eu duelam îngrozit cu întunericul, înaintând cu paşi de spadasin până la crucea atârnată de tavan acolo unde se găsea pâinea uriaşă, din care trebuie să tai o bucată, nici prea mare, să nu se usuce, nici prea mică, să ajungă pentru o masă, tăiam un codru de pâine, aruncam câteva fârâmituri pe jos, pentru monştri mei, într-un fel îmi era milă de acei monştri, permanent însetaţi şi înfometaţi şi care erau puternici numai în întuneric, luam pâinea sub braţ şi cu stânga continuam să mă lupt cu monştrii nevăzuţi, dar care cu siguranţă că erau acolo şi care m-ar fi prins de mână, poate chiar m-ar fi sfâşiat, dacă nu s-ar fi temut de tăişul cuţitului meu viteaz.

Închideam uşa beciului cu lacătul mare şi ruginit, în groaza mea mi se părea că lacătul şi chiar uşa scârţâie, nu se întâmpla aşa, dar spaima mea era întreagă, urcam cu grijă scările, pe jumătate întors, să nu mă atace vreun demon din spate şi ajungeam în sfârşit la lumină, răsuflam de câteva ori, reglându-mi respiraţia şi potolindu-mi inima ce se zbătea înnebunită, gata să-mi sară din piept şi intram calm, aproape indiferent în casă, cu pâinea adusă ca un trofeu.

Ziua eram curajos, m-aş fi bătut cu oricine, chiar dacă părea mai puternic decât mine, dar noaptea spaimele se adunau în valuri, în suluri lungi, precum ceaţa în văi.

Nu mă temeam de Dumnezeu, chiar atunci când greşeam, eram convins că va înţelege greşeala mea, mă rugam e drept în fiecare seară: „şi ne iartă greşalele noastre / aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri / şi ne izbăveşte de cel rău…”

Foileton: Funia de nisip (15)

caramidarie-1963Natura era elementară în Calvaria: strada, casele, deasupra străzii –dealul, în dreapta cimitirul, în stânga, ceva mai îndepărtat alt deal, o pădure, iar mult în spate, trei piramide, de fiecare dată de altă culoare, un joc între verde, albastru, violet, culori bine îmbibate în griuri.

Dealul era rânjit, spunea Virgil, căci la baza lui se aciuaseră nişte ţigani cărămidari, noi le spuneam lutărari, care făceau toată ziua cărămizi.

Nouă ni se părea că ei se joacă, mestecau lutul galben care venea din deal, de aia dealul parcă rânjea, galben, de departe credeai că lutul e nisip, îl puneau apoi în forme, cred că îl amestecau şi cu ceva nisip, apoi ridicau formele şi rămânea cărămida, întreagă, încă din lut; era ridicată apoi cu grijă şi pusă la uscat, la soare şi apoi arsă.

Aveau un cuptor primitiv, furau desigur lemne, dar lumea îi îngăduia, ce să facă şi ei, trebuiau să trăiască şi ei, în fond munceau, câştigau puţin, dacă ar fi trebuit să plătească şi lemnele nu le-ar fi rămas lor mai nimic, de fapt făceau o treabă bună, curăţau pădurea de crăcile uscate, rupte din copaci la vreo furtună.

Le vindeau repede şi făceau altele, ţiganii erau iuţi, gălăgioşi, vorbind prea repede şi prea tare, erau prea patetici, mi se părea că joacă mereu teatru, se puiau repede, nici nu ştii când făceau asta, probabil noaptea, când alţii oameni dorm, copiii umblau mai mult goi, până prin octombrie, iar când purtau haine, acestea erau întotdeauna prea mari pentru ei, se vedeau că purtau hainele celor mari, erau murdari, permanent mânjiţi de lut, doar dinţii le străluceau albi, şi ochii, erau veseli, dacă se aprindeau repede, tot atât de repede se potoleau.

Foileton: Funia de nisip (14)

taierea_porculuiNu ştiu de ce oamenii dispreţuiesc porcul.

E un fel de a spune, pentru că altfel carnea de porc era extrem de preţuită.

Dar oamenii nu au în general o părere prea bună despre porc. Te-ai murdărit ca un porc, mănânci ca un porc, grohăi ca un porc.

Dar porcul avea şi el o zi sfântă, când toţi i se închinau. Numai că e ultima lui zi.

Pe la noi, se tăia porcul în orice familie, oricât de săracă.

Dis-de-dimineaţă începea febra. Femeile încălzeau cazanele cu apă, bărbaţii ascuţeau cuţitele, pregăteau paiele sau aparatul de pârlit, se căuta o uşă mai veche, se pregăteau oale uriaşe, pe care nu le mai vedeai în restul anului, sforile cu care trebuia să legi picioarele porcului.

Cuţitul de înjunghiat mă înspăimânta, poate că scria pe el moarte, era făcut de obicei artizanal, dintr-o fostă baionetă.

De obicei prindeau porcul trei sau patru bărbaţi, încercau să nu-l scape prin curte, îl pândeau, încercau să-l culce pe o parte, apoi îi legau repede-repede picioarele dinapoi cu sfoară, apoi cele din faţă.

Urma lovitura de cuţit, necruţătoare, drept în inimă, undeva mai jos din piciorul din faţă. Oamenii se pricepeau, când desfăceai porcul, întotdeauna se vedea că inima îi fusese străpunsă de cuţit. Afară era frig, aşa că porcul îşi ridica ultimele sunete de pe această lume în aburi groşi ce ieşeau din el, odată cu sufletul.

Urma apoi rolul meu, încălecam porcul, eram mândru de parcă încălecam un bidiviu, de parcă eu aş fi învins porcul, lovindu-l de moarte în inimă.

Foileton: Funia de nisip (13)

Cocosul - ilustratie de George Romila

Cocosul – ilustratie de George Romila

Învăţam multe de la animale, mă împăcam bine cu ele, erau tăcute, blânde, se supuneau în general liniştite experimentelor noastre.

Aveam câteva găini şi doi cocoşi. Unul era uriaş, cu pene multicolore şi cu o călcătură atât de grea, încât tata spusese râzând într-o zi, cu admiraţie: „Ăsta, dacă te calcă pe picior, îţi face sigur o entorsă!”; celălalt, aproape negru, mic, cât o puicuţă, părea doar un pui, doar cu ceva galben în jurul crestei, era spirt. Extrem de agil, de sprintem, domina întregul alai al găinilor.

Într-o zi tata s-a hotărât să taie o puicuţă. Fiecare pasăre din curte avea un nume şi, de câte ori se hotăra să se taie o pasăre, se forma un consiliu de familie care să hotărască cine scapă şi cine nu.

Scăpa porumbaca, pentru că era ouătoare, roşcata, pentru că era o cloşcă foarte bună, cele două albe pentru că erau şi ele ouătoare.

De fapt erau sacrificate puicuţele, cu celelalte ne obişnuiserăm, făceau parte într-un fel din familie.

Tata a ieşit în curte, s-a dus lângă o capră de lemn, acolo sacrifica el animalele, l-am urmat şi eu curios, tata a retezat gâtul păsării, pasărea s-a zbătut aruncându-şi trupul prin curte, urmând traiectorii doar de moarte ştiute, capul îşi închidea şi el ochii, acoperiţi de o pleoapă alburie, aproape transparentă.

Pe neaşteptate, cocoşul cel negru a sărit până la pieptul tatei, brăzdându-i mâinile cu sânge.

La început tata a înjurat bine, apoi a început să râdă: „Ei, flăcăule, ţi-ai salvat viaţa. Aşa, da!”

Vroise să taie unul dintre cocoşi, dar nu se hotăra pe care anume.

Cocoşul uriaş, cu pene multicolore, îl văzuse şi el pe tata, dar nu schiţase niciun gest de împotrivire, nu cârâise măcar.