Foileton: Funia de nisip (22)
Deasupra oraşului era satul momârlanilor.
Îi spunea Slătioara, de la slatină, adică sare, deşi curios, apa care dăduse numele satului nu era deloc sărată, dimpotrivă, momârlanii cumpărau bulgări de sare, pentru ei şi pentru animale, de la oraş.
Momârlanii erau oameni vechi, se spunea chiar că sunt urmaşii adevăraţi şi singuri, ai dacilor, căci Sarmisegetuza nu era prea departe, la nici zece de ore de mers pe jos şi momârlanii luaseră de la daci nu doar portul, ci şi o încăpăţânare anume, o rezistenţă la tot ce era nou, refuzând binefacerile civilizaţiei moderne, aveau încredere doar în focul de lemn, nu şi în cel de cărbune sau de gaz metan, în lumina lumânărilor şi a opaiţelor, nu în cea venită, drăceşte, pe fire subţiri. Nu se încurcau cu orăşenii, nu se spurcau luându-le sau dându-le fetele şi flăcăii. Aveau mai mare încredere în răboj decât în tabla înmulţirii şi preferau să facă kilometri întregi pe jos decât să anunţe prin telefonul de la cabană vreo urgenţă.
Altfel erau credincioşi, veseli şi nu se luau de trecători decât dacă aceştia se abăteau de la potecă. Spuneau că pe unde calcă omul nu mai paşte vita, aşa că îţi cereau să ţii înainte poteca, altfel ai fi avut de a face cu zăvozii cu cerul gurii negru, mai răi ca lupii.
Şi totuşi momârlanii se înfrăţeau cu orăşenii prin lapte, erau fraţi de lapte, veneau momârlăncile şi ne aduceau lapte bun pe care îl cărau în doniţe grele de lemn, cu capac tot de lemn, pe care îl fixau pe margini cu mămăligă.
Nouă ne aducea laptele Nana Lina, o femeie cu părul uşor încărunţit, între două vârste, cu ochi mari şi căprui, cu buze semeţe.
Era totuşi foarte blândă, mai ales când vorbea cu copiii, îmi spusese odată, răspunzându-mi la o întrebare, că nu are copii, că nu poate avea copii şi lucrul mă mirase mult, pentru că era femeie încă frumoasă şi trupeşă.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.