Mă întorceam din nou acasă după exact zece ani. De fapt erau zece ani şi trei zile. Plecasem din oraş cu zece ani în urmă, într-un mai ploios, semănând cu un octombrie plumburiu, umed şi friguros, cu soarele plecat spre alte meleaguri, mai calde.

Eram acum aşadar în mai şi mă întorceam acasă să-mi înmormântez tatăl. Eram trist şi asta din mai multe motive. Întâi poate, dintr-un egoism inconştient, există şi aşa ceva?, realizam faptul că, de acum înainte, între moarte şi mine nu mai era nimeni. Până acum umbra tatei mă apăra, protectoare, uriaşă, suverană. De acum înainte eram singur, chiar dacă, alături de mine, tremura, de frig şi de emoţii, soţia mea. Dar era altceva. Soţiile stabilesc cu tine alte genealogii, se dezvoltă alte ramuri. Juridic, soţia nu ţi-e măcar rudă, ceea ce, din punctul meu de vedere, rămâne o prostie. Să conteze atât de mult sângele, glasul lui, ereditatea?

Dacă e aşa, atunci contează mai mult faptul că suntem un animal şi mult mai puţin un zoon politikon, un animal social adică. Nu ştiu, nu sunt medic, nici jurist, aşa că nu am dreptul să mă pronunţ. Constat însă.

Îmi părea rău că nu ajunsesem la timp, adică înainte de deces.

E drept că şi tata avea aici partea sa de vină.

Paştele căzuse anul acesta târziu, cel mai târziu cu putinţă şi îmi spusese la telefon, când mă oferisem să vin pe la ei, să văd ce mai fac, vino de Paşti, atunci vom avea mai mult timp să stăm de vorbă, să stăm pe îndelete de vorbă, niciodată nu am avut timp să stăm de vorbă liniştiţi, ca doi bărbaţi aşezaţi, cu familiile şi casele lor, să ne spunem lucruri care nu se ştiu, pentru că nu le-am trăit împreună, unele, petrecute înainte de naşterea mea, altele, pentru că fuseserăm despărţiţi aproape cincisprezece ani, dacă luăm în calcul şi timpul cât fusesem student în capitală.

Îmi părea rău acum că îl ascultasem, ştiam că e bolnav, nu credeam însă că e atât de grav bolnav, poate că şi subiectiv, refuzam să accept că ar fi foarte grav bolnav, mai fusese internat prin spitale, credeam că e un luptător, un învingător, că avea să trăiască peste optzeci de ani, cât bunica, cu bunicul fusese altceva, murise de tânăr, dar într-un accident, am primit noaptea pe la două telefonul, dacă poţi, vino, că tata s-a prăpădit, a murit acum două ore, vin, mâine dimineaţă plec spre tine, erau între noi aproape opt sute de kilometri pe calea ferată, nu era recomandabil să plec cu maşina, cu trenul era mai sigur, trebuia să fac şi ceva cumpărături, deşi fusesem asigurat că totul e pregătit, groapa, coşciugul, hainele de înmormântare, fanfara, era acum depus în biserică, aşa cum se obişnuia pe acolo, atâta doar, să vin, vin sigur, vin şi cu Elena, ştii ce mult a iubit-o tata, vino, vă aşteptăm.

Se spune că pielea este o hartă a sănătăţii corpului omenesc.

La asta mă gândeam atunci când am primit să traduc, la rugămintea unui prieten, un tratat al bolilor de piele. Era mai mult un Atlas, fiecare boală avea harta ei, zona, arealul, regiunea, toate precis delimitate, boala invadând pielea sănătoasă, inexorabil, ca un deşert invers. Multe planşe semănau cu fotografiile aeriene ale marilor oraşe. Unele boli produceau o coloraţie interesantă a pielii, ihtioza, de exemplu. Alte boli m-au îngrozit pur şi simplu: lepra, ciuma, psoriazisul. Din fericire aveam o piele sănătoasă, elastică, bine hidratată, ca de copil. Nu au atins-o nici schimbările hormonale ale adolescenţei, nici rănile ocazionale, nici operaţiile, nici firele de păr crescute rebel, nici aluniţele sau pistruii.

Fiecare om are ceva frumos, ceva deosebit. Pielea mea era perfectă. Pielea mea era cel mai frumos lucru din mine, al meu.

Accidentul m-a scos însă din minţi, mi-a schimbat complet viaţa.

Un accident stupid, n-am avut nicio vină, ştiu că fiecare şofer crede sau spune că el nu a avut nicio vină, vina, căci trebuie să fie o vină, altfel nu s-ar fi produs accidentul, logic, vina aparţine întotdeauna celuilalt, un dement a intrat brusc pe contrasens, n-am avut nicio şansă, nicio posibilitate de a evita accidentul, de a-l evita pe cel din faţă, în dreapta aveam o stâncă, am tras puţin, cât se putea, spre dreapta, în stânga era o prăpastie, oricum nu aveam cum să ajung pe stânga, curba era spre dreapta, nici acum nu îmi dau seama cum s-a întâmplat, ne-am ciocnit în plin, maşinile s-au îmbrăţişat, au dansat o clipă pe şosea, un balet mecanic, metalic, ce putea fi unul al morţii, maşinile s-au aprins, noroc că nu au explodat, motorul meu a explodat totuşi ceva mai târziu, ca şi cum s-ar fi produs un uriaş scurtcircuit, am văzut o flacără galbenă, un fulger galben, am leşinat, mă lovisem puternic la cap şi la picioare, când m-am trezit era noapte, cel puţin aşa credeam, de fapt, faţa îmi era acoperită de bandaje, tot capul, inclusiv ochii, nu pot să vă spun cum anume eram bandajată pentru că nu mai vedeam, medicii m-au liniştit, nu e afectată vederea, dar faţa, au tăcut, am înţeles că se întâmplase ceva grav, eram mutilată, îmi venea să plâng, dar n-am putut, aveam impresia că uitasem să plâng, adică nu mai ştiam cum se plânge, poate că plânsul m-ar fi eliberat, eram femeie şi, pentru o femeie, faţa e un lucru foarte important, dacă va trebui să port o mască toată viaţa, mi-a trecut prin minte un gând nebun, îmi venea să râd, uitasem şi să râd, dacă aş trece la mahomedanism, la o religie a islamului care să-mi permită să-mi port tot timpul faţa acoperită, medicii mă linişteau, era un medic ceva mai în vârstă, cu o voce formidabilă, dacă l-ai fi ascultat la telefon, te-ai fi îndrăgostit de el, avea o voce mângâietoare, puternică, fermă, sigură pe ea, dominatoare şi totuşi blândă, plină de iubire şi de înţelegere, tandră, răscolitoare, nu-l vedeam pe medic, dar i-am spus, ce voce aveţi, domnule doctor, nu mi-a cerut precizări, ştia că are o asemenea voce, i se mai spusese probabil de mai multe ori asta, da, fiecare om are ceva frumos, eu am o voce frumoasă, ciudat, dar şi eu avusesem acest gând, fiecare om are ceva frumos în el, eu avusesem pielea, numai că acum nu ştiam cum mai arăta pielea mea cea frumoasă, cea netedă, nu ştiam măcar cât la sută din piele era afectată şi ce grad avea arsura, mă chinuiam să-mi amintesc care dintre arsuri e mai gravă, cea de gradul I sau de gradul V, ţineam minte că, dacă e afectată mai mult de o treime din suprafaţa pielii, atunci mori, pielea nu mai poate elimina toxinele, otrava rămâne în tine, te poţi infecta extrem de uşor, imaginează-ţi o rană de câţiva metri pătraţi, nu, e monstruos.

–Domnul Preşedinte este supărat.

–Domnul Preşedinte este foarte supărat.

–Domnul Preşedinte este extrem de supărat.

Cuvintele se loveau de bolţi, de colţuri, treceau prin coridoarele largi, înalte, goale, sprijinite de coloane, ale Palatului Prezidenţial, se întorceau amplificate ca un ecou, cu uşoare modificări ale superlativului absolut, plecau ca un strigăt de mânie şi ajungeau şoapte, se risipeau în murmure îngrijorate.

-Domnul Preşedinte e astăzi foarte, extrem, foc de supărat.

Întrebarea, multiplicată de mii de ori, se îngrămădea sus, în nervurile gotice, ca o colonie de lilieci: de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce? de ce?

-Domnul Preşedinte e deranjat de forma norilor, de culoarea norilor, de existenţa norilor, e foarte supărat că cerul albastru al patriei e maculat, mânjit, pătat de nori.

-E foarte îngrijorat că nimeni nu ia nicio măsură.

Fraza se rupea nemilos, în alte ecouri: e îngrijorat, e îngrijorat, e îngrijorat, e îngrijorat, e îngrijorat… şi nicio măsură, nicio măsură, nicio măsură, nicio măsură, nicio măsură, nicio măsură.

-Cineva trebuie să răspundă pentru asta.

Acum reverbera totul, fiecare cuvânt: Cineva Cineva Cineva Cineva trebuie trebuie trebuie trebuie să răspundă să răspundă să răspundă să răspundă să răspundă pentru asta pentru asta pentru asta pentru asta pentru asta. Ca o lovitură de sabie, sfâşiind o pânză: asta, asta, asta.

Preşedintele avea dreptate: drapelul patriei era albastru, fără nicio pată. Drapelul patriei e sfânt, nimeni nu îl poate păta.

Nu-şi dădea seama că mai mult îi încurca, decât îi ajuta.

Nu-i spuneau însă nimic, zâmbeau, se gândeau poate la copiii lor rămaşi acasă, pe care îi vedeau doar duminica şi, şi atunci îi găseau adesea adormiţi, îi sărutau prin somn, se trezeau, deschideau pentru o clipă ochii, se frecau cu mânuţele la ochi, ar fi vrut să se trezească, dar adormeau instantaneu.

A doua zi trebuia să plece încă de cu noapte să ajungă la crăpatul zorilor aici, era multă treabă, o biserică nu e o casă oarecare şi nici biserica asta nu era o biserică oarecare, se vroia cea mai înaltă construcţie din lemn din lume şi se hotărâseră să nu folosească niciun cui de fier, nicio scoabă, totul trebuia să fie din lemn şi numai din lemn.

Tot de la lemn i s-a tras şi durerea lui, n-o simţea însă, ceilalţi credeau că e trist, pentru că şi-a pierdut amândoi părinţii în acel groaznic accident, aduceau buşteni pentru construcţie, cu căruţa, buştenii erau prea grei, plouase şi buştenii erau şi mai grei, drumul se desfundase şi el, s-a înfundat o roată în noroi, taică-su a coborât să vadă ce era de făcut, degeaba omorai caii, era prea greu şi pentru ei, osia s-a frânt şi Manole a fost prins de buşteni, căruţa s-a înclinat într-o parte, câţiva buşteni s-au rostogolit peste el, sărise din căruţă, să oprească animalele speriate, a sărit pe partea unde s-a înclinat căruţa, poate că s-a gândit s-o îndrepte într-un fel, a sărit şi nevastă-sa, să-l ajute şi atunci alţi buşteni s-au prăbuşit şi peste ea, ea a murit imediat, Manole a mai trăit câteva ceasuri, cu pieptul zdrobit, ceilalţi au sărit şi ei în ajutor, era însă prea târziu, n-au apucat să-l ducă pe Manole până la spital, la înmormântare a venit tot satul, dar el a rămas singur, aşa că meşterii s-au hotărât ca el să rămână cu ei, cel puţin până când era gata biserica, pe urmă aveau să facă ceva cu el, să-l dea la un orfelinat, să facă o şcoală, dacă avea să-i placă învăţătura, cartea, dacă nu, avea să muncească alături de ei la o altă construcţie, se construia mult, lemn şi piatră se găsea din belşug şi, dacă erau şi bani, atunci se putea ridica o casă şi într-o săptămână, nu înţelesese ce se întâmplase cu părinţii lui, nu era plângăreţ din fire, era senin, bun la inimă şi săritor, oamenii îl iubeau, îl iubeau şi pentru că fiecare se simţea într-un fel vinovat de moartea celor doi, deşi nimeni nu avea nicio vină, el se juca, dar îi şi ajuta, le aducea apă să se spele, sau mâncare, sau câte un cui de lemn, sau câte o scândură mai uşurică, cât o şindrilă, sau ţigări, sau câte o sticlă de rachiu, era sprinten, parcă nu avea splină, alerga mereu, părea că se joacă, că totul era o joacă pentru el, meşterii îi făceau, când erau în pauza de masă, câte o pasăre de lemn, un porumbel sau un vultur, câte un vapor, un fluier, o casă, un câine, un urs, chiar şi o căruţă, le mulţumea atunci şoptit, cu un glas subţire, de copil, ochii i se aprindeau pentru o clipă, de mulţumire; sâmbăta, când plecau spre casă, îl lua câte unul la el, nu era nicio problemă, ce mâncau copiii lui avea să mănânce şi el, nu era deloc mofturos, nu era nici lacom, nici năzuros, dormea împreună cu ceilalţi copii, luni dimineaţa se întorcea la lucru, se amesteca printre lucrători, ştia ce are de făcut, oamenii aveau întotdeauna apă proaspătă, oamenii glumeau, spuneau că apa e mai dulce, atunci când era adusă de el, părea mulţumit, nu-l durea încă despărţirea de părinţi, nu întreba de ei, durerea avea să vină mai târziu, poate cu alte dureri, nu-şi dădea seama că îi pierduse definitiv, că nu aveau să se întoarcă niciodată la el, să-l întrebe dacă vrea ceva, dacă îl doare ceva, să-l mângâie sau chiar să îl certe.

De câte ori m-am întâlnit cu oglinzile am avut acelaşi început de coşmar, le evitam cât puteam şi ironia sorţii a făcut ca tocmai eu să-mi petrec o parte din viaţă, nu e nicio exagerare, în faţa oglinzii; numai că acum era altceva, nu mai aveam acel coşmar, acea reacţie pură şi primară, ci un coşmar mai subtil, dacă pot spune astfel, un coşmar metafizic, legat de capacitatea monstruoasă a oglinzii de a multiplica imagini, de a le prelucra şi manipula, de a oferi o irealitate la fel de credibilă ca realitatea care mă înconjura în mod obişnuit, de a înghiţi fără împotrivire totul, ca o subtilă gaură neagră, de a copula instantaneu, oglinda rămâne un act sexual perfect, efectul şi cauza fiind simultane.

Imaginaţi-vă un act sexual având ca rezultat un copil care să vă fie copia fidelă, având aceeaşi vârstă, acelaşi decupaj psihosomatic, un act sexual pur, neimplicând niciun partener, niciun efort fizic, rezolvat doar cu privirea şi abia atunci veţi înţelege ceva din misterul oglinzii.

Mă machiez nu pentru a sublinia anumite trăsături care trebuie să fie văzute de la o distanţă mai mare decât cea obişnuită, ci pentru a-mi ascunde spaima. Prin machiaj eu ofer privirii mele un personaj, diferit de mine, altul decât dublul meu perfect, aşa cum procedează un pictor care, propunând vizitatorilor un autoportret, nu se oferă pe sine (deşi el va susţine contrariul), ci un personaj oarecare, pentru care trebuie să depui un oarecare efort imaginativ pentru a putea susţine că în tabloul respectiv s-ar găsi X sau măcar imaginea sa fidelă.

Mă machiez pentru a deveni un personaj ciudat, altul decât eu sau dublul meu, altul decât personajul imaginat de autorul textului (putea să-şi imagineze Shakespeare un Hamlet jucat, interpretat, oferit de către un actor român, în secolul XX?), un soi de hibrid (totuşi) între imaginea mea reală şi imaginea imaginată de fiecare spectator în legătură cu un personaj despre care şi el ştie câte ceva.

Începusem să scriu o nuvelă. Subiectul era relativ simplu: un scriitor vrea să scrie o nuvelă. În acea nuvelă un scriitor scria o nuvelă despre complexele coincidenţe.

De obicei port în mine un subiect câteva luni de zile, până când ajunge de nesuportat, ca un corp străin pe care trebuie să îl dau, dureros, afară, aşa cum ai elimina un calcul biliar sau renal.

Atunci, adică acum, scrisul devine pentru mine o eliberare, scriu continuu, nu şterg aproape nimic, urmăresc doar fluxul imaginarului, totul se concentrează în jurul meu, până când ajunge la dimensiunile unei pagini sau ale unui ecran de monitor al unui computer.

Scriu până la zece pagini, fără să fac vreo pauză, încerc, pe parcursul scrierii, să ajung la un ritm care să fie ritmul propriu al povestirii, un fel de voce interioară, de multe ori începutul e ezitant, altădată mă preocupa acest aspect, acum îl consider de o importanţă minimă, folosesc cuvintele cele mai simple, uzuale, făcând însă parte din fondul principal de cuvinte, termin povestirea, nuvela, capitolul, actul, eseul, articolul, recitesc totul, fac corecturi, elimin pe cât posibil sinonimele, cuvintele neaoşe, preţiozităţile, neologismele prea comode, scrisul se limpezeşte brusc, apoi dispare, cred că cel mai bun stil e cel care nu se vede, stilul trebuie să fie perfect adaptat subiectului, evit moralităţile prea evidente, folosesc câteva trucuri, încercând să măresc ambiguitatea, să ţin cont de o lege de fier care spune că realitatea este întotdeauna fermă, precisă în contururi, ca o gravură în alb-negru, spre deosebire de memorie care trebuie să fie ezitantă, plină de ambiguităţi, imprecisă şi uşor metaforizantă, să permită infinite nuanţe şi irizaţii, să modifice datele certe ale lucrurilor atât de bine ştiute de tine şi de cititor, să propună un univers din care halucinaţia, visul, coşmarul, metamorfoza, basmul, fantasticul să nu lipsească, aşa cum pentru univers este esenţială prezenţa haosului alături de cosmos.

De data asta mă opresc din scris fără vreun motiv anume, am eliminat toţi stimulii negativi, am rupt orice contact cu exteriorul, am închis telefonul, nu răspund dacă cineva sună la uşă, prietenii îmi cunosc programul şi evită să mă deranjeze în orele când scriu, ceva mă nelinişteşte, nu ştiu ce anume, sunt în biroul meu, înconjurat de biblioteci, de mii de cărţi adică, iau o carte la întâmplare, o deschid, o răsfoiesc cu un aer indiferent, ştiu că de fapt nu e aşa, caut ceva, vreau să evadez din propria mea cuşcă, vreau să mă reîntorc în cotidian, constat cu stupoare că rândurile care îmi cad sub ochi din cartea pe care am deschis-o coincid cu cele pe care le scrisesem în urmă cu zece minute.