Integrala prozei scurte: Ore suplimentare
Se prezentase la post într-o zi de august. Se aşteptase să-l găsească pe director, avea să-i înmâneze personal repartiţia şi adeverinţa ce ţinea, timp de un an, loc de diplomă. Aşa li se spusese la Secretariatul facultăţii. Diplomele se eliberează abia peste un an, trebuie semnătura Rectorului, a Decanului, a Preşedintelui de comisie, a Secretarului-şef, aplicat timbrul sec, trecut pe original şi pe cotor numărul de la minister şi numărul diplomei, nu te joci un un asemenea act, e un unicat, procedurile sunt greoaie, dar sigure, aşa e în administraţie, dar nu era nicio problemă, adeverinţa avea aceeaşi valoare cu originalul, atâta doar că nu are poza absolventului, secretara-şefă era gureşă, astăzi era bine-dispusă, de obicei era acră, monosilabică, acum însă se vede că i se întâmplase ceva plăcut, nimeni dintre studenţi nu aflase dacă era domnişoară bătrână sau doamnă, sau dacă era văduvă sau divorţată, se spunea că purtase cândva un alt nume, dar nimic nu era sigur.
Repartiţia se făcuse centralizat, avea medie mare, putea să aleagă un oraş închis, preferase un sat, e drept, destul de aproape de localitatea de baştină, un municipiu ca oricare altul, abia trecând de o sută de mii de locuitori, dar curat şi liniştit, cu o creştere naturală, nu cunoscuse revoluţia industrială ca alte oraşe mai mari, unele burguri medievale, dar care acum deveniseră oraşe muncitoreşti, cu platforme industriale, cu o populaţie migratoare, ţărani care fuseseră atraşi de mirajul unui salariu relativ sigur, de o casă la bloc, dezrădăcinaţi, buimaci, dezlănţuindu-se doar pe la nunţi, când dansau aşa cum ştiau ei de pe-acasă, doar atunci era mulţumiţi, obosiţi, dar fericiţi, ochii li se limpezeau ciudat, nu mai conta că a doua zi îi aştepta coloana la cinci şi jumătate, schimbul începea la şase, oraşul ei era într-adevăr liniştit, nu era totuşi un oraş de pensionari, îşi iubea oraşul şi se hotărâse să trăiască toată viaţa în el, curios, nu se gândise prea mult la o familie, nu era deloc o fată urâtă, poate puţin cam ştearsă, cam palidă, avea însă ochi frumoşi, expresivi, albaştri, îi plăcuse cartea, Bucureştiul îi oferise, prin biblioteci publice sau universitare, cărţile pe care le visase şi iată că acum avea şansa să le ţină în mână, mai mult, să le poată citi, citise mult, obţinuse uşor note bune şi foarte bune, era respectată în an, câţiva băieţi încercaseră să se apropie de ea, renunţaseră, nu pentru că fuseseră respinşi, ci se retrăseseră, pentru că simţiseră în ea cel mult o camaradă, nu o eventuală amantă, o aventură de o noapte sau de un semestru, sau o nevastă cu care să împarţi începuturile de drum, să înfrunţi cei trei ani grei ai repartiţiei, legarea de glie, oricum, băieţii erau destul de puţini şi, aceia care mai erau, alergau după juriste sau după mediciniste, nu după filoloage, aşa că timpul trecuse pe nesimţite, rămasese singură, fără să-şi fi propus neapărat acest lucru, nu o speriase intimitatea cu un bărbat, ştia că va veni o vreme când şi ei i se va întâmpla acel lucru de care se tem şi se bucură toate femeile, dar credea că toate vor veni la rândul lor, fără să le cauţi anume, aşa cum te naşti şi cum mori, adică fără să vrei anume să se întâmple un lucru, acel lucru.
Alesese satul Cotunghi, aflase dintr-o hartă veche a judeţului că era la vreo 12 kilometri de oraş, la vreo 2 kilometri de drumul naţional, asfaltat şi destul de frecventat, autobuzele erau şi ele destule, aproape din sfert în sfert de oră până la intersecţie, din oră în oră până la şcoală, acolo autobuzele întorceau, după o staţionare de vreo zece minute, mai exact până când autobuzul devenea neîncăpător, atunci soferul care se sprijinea invariabil de un tei din apropiere, se urca agil, grăbit, dintr-un singur salt, la volan, trântindu-se pe scaunul din muşama care imita vag pielea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut, bineînţeles că nu era vorba de aşa ceva.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.