Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: La ţigănci

la-tiganciPovestirea La ţigănci este prima capodoperă din seria nuvelelor fantastice. Cu această apreciere au fost, sunt de acord toţi comentatorii.

Până şi Ion Rotaru, reticent în ceea ce priveşte analiza nuvelelor, dedică două pagini din O Istorie a literaturii române (vol. 4), comentariului nuvelei, obligat fiind de valoarea ei intrinsecă:

Dintre numeroasele-i nuvele, fantasticele îndeosebi sunt demne de toată atenţia, fără însă necesitatea expresă de a intra în amănunte analitice, din moment ce ne-am ocupat mai îndeaproape de cele două mari romane. Ele rămân oarecum în planul al doilea al beletristicii eliadeşti. În afară, poate, de una dintre ele, La ţigănci, intrată în timpul din urmă şi în manualele şcolare, dascălii noştri desfăcînd în mici fărâme jucăreaua” (împrumutăm cuvântul de la I. Budai Deleanu), spre probabil, minunarea şcolarilor care nu prea înţeleg bine excesele de zel, oportuniste în fond, cum oportuniste, cu siguranţă, fuseseră şi freneziile interpretative la un Lazăr de la Rusca, Minerii din Maramureş sau Oţel şi pâine, pe vremuri.” 1

Observaţiile profesorului sunt inedite şi nu o dată excesive, în sensul bun al cuvântului, altele decât ale celorlalţi comentatori. Iată câteva dintre ele:

Viaţa ne este aleatorie, orbecăim prin ea ca într-un labirint. (…) Dar şi bordeiul” (cuvântul bordei – poate nu întâmplător folosit aici – are o îndepărtată rădăcină comună cu neologismul de origine franceză bordel, cu o etimologie în vechea franconă, însemnând locuinţă rudimentară, în chip pe gaură în pământ”, se poate recunoaşte, şi colo şi colo, rădăcina, probabil thracică, bor, de unde, iarăşi probabil, moldovenescul bortă ), descris cu ochii lui Gavrilescu, plin de fel de fel de boccele, de dulapuri, cufere şi draperii în loc de pereţi, este un …labirint.” 2

(În legătură cu cuvântul în discuţie, pot fi aduse unele precizări: cuvântul borde însemnând cabană de scânduri, există în limba francă, încă din 1138 şi are ca rădăcină pe bord, scândură. Bordel însemna în secolul al XII-lea cabană mică (căbănuţă), iar către anul 1200 J. Bodel îl foloseşte cu sensul casă de prostituţie, sens care se impune în secolul al XVI-lea, când este întărit de italianul bordello, înlocuindu-l pe bourdeau, derivat şi el de la borde. Interesant este şi cuvântul borne, folosit încă de la 1160 de către Benoît sub forma bodne şi care însemna ce înseamnă şi astăzi, bornă, dar numai pentru frontieră sau chiar borgne, intrat în franceză tîrziu, în 1835 cu sensul de casă rustică). 3

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Fata căpitanului

Împrumutând titlul unui roman celebru a lui Puşkin şi având un subiect cumva asemănator cu povestirea După Bal a lui Lev Tolstoi, povestirea Fata căpitanului este una din lucrările mai puţin izbutite ale lui Eliade.

Firul narativ este simplu: un băiat de doisprezece ani, Vasile Brânduş, este pus să boxeze cu Valentin, fiul căpitanului Lopată. Se lasă bătut de acesta, dar îi spune în final că sora sa Agripina a rămas repetentă. Afirmaţia, adevărată, scandalizează pe căpitan şi apoi pe însăşi Agripina, care, s-ar vrea iubită de acest băiat misterios. Ambele personaje au ambiţii mari, secrete mai mult sau mai puţin camuflate, se iluzionează (Brânduş se vrea un nou „Alexandru Macedon”, iar Agripina se crede „zâna zânelor, minunea minunilor”).

Există şi o poveste cu motanul Vasile, tizul lui Brânduş care face minunăţii. Băiatul o părăseşte pe Agripina, intrând în labirint (pădure).

Agripina vorbeşte „radical”, ales, e o grafomană … orală:

-Am scris deja un ciclu întreg, zeci şi zeci de romane şi nuvele. Ciclul Fata căpitanului. Le-am scris în fel de fel de stiluri. În fiecare nuvelă sau roman sunt alta, nu mai seamăn cu cea dinainte. Mă schimb şi totuşi rămân aceeaşi: Agripina. Prima nuvelă am scris-o în stil romantic, gen Puşkin. Începea aşa: „În urbea X, pe strada Principalele Unite chiar lângă Grădina Publică, se mutase prin anii 193… o familie ciudată şi care a devenit curând de pomină: familia căpitanului Lopată…”

Agripina ar vrea să transforme realitatea într-o ficţiune:

Dar cu tine am să scriu altfel. Am să scriu o poveste fantastică. Pentru că, recunoaşte, ni se întâmplă ceva fantastic, trăim amândoi o aventură extraordinară. Tu aveai, şi mai ai încă, un secret, şi eu mă dădeam de ceasul morţii să-l descifrez; şi deodată, tu, băieţel de la ţară, desculţ în espadrilele tale murdare, ne descoperi nouă, familia căpitan Lopată, cel mai sinistru secret familial. Dar am să mă răzbun, Brânduş! În nuvela mea am să te chinui, am să te sperii.”

Despre Eliade: O fotografie veche de 14 ani…

Mircea-EliadeCu O fotografie veche de 14 ani…, intrăm în alte zone şi dimensiuni ale fantasticului. Pentru prima oară avem un obiect fantastic atât de clar exprimat, fotografia fiind media aritmetică, imagistic şi fantastic vorbind, între tablou şi oglindă.

Fotografia fixează” prezentul, fiind în viitor un martor al trecutului.

Oglinda nu are viitor, ea funcţionează doar la prezent, atâta timp cât durează oglindirea.

Tabloul, prin durata execuţiei, presupune mai multe timpuri, între altele şi timpul execuţiei şi, oricum, înseamnă şi o abatere de la model, o interpretare, aşa încât orice tablou este, tocmai datorită personalităţii artistice a pictorului, un fals, o abatere de la real.

Dimpotrivă, fotografia e însuşi realul, surprins la un moment dat.

Abia când e vorba de fotograme, când e vorba de film, de mişcare, fotografia înseamnă şi iluzie.

Datorită capacităţii sale extraordinare de a surprinde realul aşa cum e, fotografia e martor şi probă într-un proces.

Toate aceste lucruri au fost luate în calcul de Eliade atunci când s-a decis să atace o problemă atât de spinoasă şi de delicată cum ar fi dispariţia lui Dumnezeu, idee fantastică în sine. De fapt, în povestire e vorba de mai mult: de apariţia unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt, de o intruziune, de data aceasta brutală, nu insidioasă sau osmotică, a sacrului în profan.

E vorba şi aici de mai multe labirinturi.

În primul rând de unul temporal: Dumitru, protagonistul povestirii vine după 4 ani să mulţumească unui dr. Martin pentru un miracol. Prezentul este trimis în trecut, prin povestire:

Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greşeală…”

Dumitru se află în labirint, greşind mereu:

Credeam că are să fie un festival al asociaţiilor culturale baltice. (…) Festivalul avusese loc cu o săptămână mai înainte şi eu nu ştiusem. Mă înşelasem cu o săptămână. Citisem afişul şi nu observasem data.”

Uşierul (scena aminteşte de o celebră parabolă a lui Kafka – În faţa legii ) e şi el confuz, încurcând timpurile şi întâmplările:

-Îmi aduc foarte bine aminte, reluă uşierul. Coruri şi grupuri de copii cu clopoţei… Ba nu, mă înşel. Copiii ăştia cu clopoţei, despre care vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot un festival…”

Căutarea şi găsirea dr. Martin e o rătăcire în labirint, numai că acum e vorba de confuzia dintre nume, persoane, atribuţii, scena devenind pe jumătate absurdă, pe jumătate fantastică. Birocraţia are şi un compartiment pentru miracole. Dialogul şi scena sunt kafkiene şi orwelliene:

-Şi acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gândit să trec să-l văd şi să-i mulţumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun…

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Un om mare

Dimensiuni-ale-fantasticului-in proza-lui-Mircea-Eliade-Un-om-mareScurta povestire Un om mare este semnificativă pentru propunerea de definiţie a fantasticului pe care am făcut-o.

Aşa cum afirmam în definiţie, e suficientă o singură adjectivare fantastică (om uriaş) pentru ca fantasticul să se manifeste iremediabil, plenar,  violentând elementele realului.

Eugen Cucoaneş, eroul povestirii, intră în opoziţie, pe rând, cu el însuşi, cu Leonora, cu naratorul, cu medicii, cu ziariştii, cu muncitorii, cu oraşul, integrându-se în final în natură. Există un explicabil şi un inexplicabil pentru „boala” sa.

Explicabilul constă în numele bolii, macranthropie, cauza fiind „o glandă dispărută în pleistocen, o glandă pe care mamiferele doar ar fi încercat-o şi apoi ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca”.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Nopţi la Serampore

dimensiuni-ale-fantasticului-nopti-la-seramporeCu adevărat indiană, începând chiar cu titlul, este povestirea Nopţi la Serampore.

Exotică şi senzaţională, cu destule valenţe detectivistice, povestirea impresionează prin autenticitatea culorii locale, a cadrului natural apt să absoarbă misterul şi să provoace fantasticul.

Apar din nou triadele, triunghiurile dinamice de personaje: naratorul – Bogdanof şi Van Manen, Budge – Suren Bose – naratorul, Nilamvara Dasa – Lila – Swami Shivananda, Suren Bose – Chatterjî –Swami Shivananda, ca chiar şi triadele spaţiale: localităţile (Calcutta – Serampore – Titagarh) şi labirinturile (spaţial, temporal, sapienţial).

Fantasticul se realizează în pădure, semn şi simbol al labirintului:

„Aveam mereu impresia că maşina apucase pe un drum greşit şi că ar fi trebuit de mult să ieşim în şoseaua cea mare. Nu-mi dădeam bine seama ce se întâmplă, dar mi se părea că nu mai recunosc peisajul. Impresia aceasta că rătăcisem drumul n-am primit-o brusc, ci se precizase în etape.”

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Domnişoara Christina

Dimensiuni-ale-fantasticului-in-proza-lui-Mircea-Eliade-Domnisoara-ChristinaDomnişoara  Christina  este un roman fantastic în care se îmbină livrescul explicit (Luceafărul lui Eminescu-îndeosebi) cu credinţa populară în strigoi (vampiri, vârcolaci). Fisura fantastică e asigurată de un tablou al pictorului Mirea.

Originalitatea textului e asigurată prin apariţia strigoiului (şi a erosului) în triadă: Sanda, Simina şi Christina, surori, acestei primei triade opunându-i-se, pentru echilibru compoziţional şi simetric, o a doua: Egor (pictorul), Nazarie (savantul, arheologul) şi Doctorul Panaitescu.