Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul muntelui zeu (XXII – englez)

Lucian Strochi - Sonetul muntelui zeuSonetul muntelui zeu1 (XXII – ENGLEZ)

Pe culmi2 vin oameni, zeii să-i înfrunte3,
Şi, obosiţi4, ei, zeii-ar vrea să scape5,
Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,
În şipot stins, târziu, de-argint de ape6.

Olimpu-i o cetate-n vârf de munte7,
Dar oamenii au început să sape8,
De jos şi până la creneluri crunte,
Sătui de crime, certuri şi agape9.

Cu-eroi destoinici puşi, făţiş, în frunte10,
Sfârşitul lumii pare mai aproape11.
Vezi zei buimaci, înghesuiţi pe punte12,
Insecte incolore-n negre mape13.

Un singur zeu, în ţară şi în vatră14,
Păzit de-oşteni cu straiele de piatră15

Sonetul muntelui zeu1 (XXII – ENGLEZ) – Acest sonet e unul dintre cele mai dificile. Muntele înseamnă natură (poate cea mai semnificativă reprezentare a ei), înseamnă cuvânt, înseamnă relaţie om – natură împinsă la extrem. Simbolistica muntelui este extraordinară şi în acest comentariu nu ne putem opri decât la câteva semnificaţii; în caz contrar, dimensiunile textului ar distruge sonetul, prin sufocare.

culmi2 – culmea este şi nu este un vârf. Culmea este un vârf tocit, domolit, aplatizat. Dar tocmai această suprafaţă mărită permite culmii să fie terenul unor miracole. E folosit pluralul pentru că muntele apare nu singuratic, ci ca masiv.

vin oameni, zeii să-i înfrunte3 – oamenii îşi dispută cu zeii proprietatea asupra sacralităţii vârfului, culmii, care este centru şi înălţime. Oamenii vor să alunge zeii din acest teritoriu fost sacru, desacralizat chiar de zei, prin comportamentul lor uman şi chiar subuman

Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 1)

Lucian Strochi - RezervatiaSoarele dansa. Nu era obosit, nu avea vedenii, aerul nu se ridica, tremurător şi clar, fierbinte. Soarele dansa, într-adevăr.

Astăzi aşa trebuie să fie. Ajunsese în vârf. Greu, foarte greu, pentru că nu se putea ajuta de mâini.

Ştia că îl priveau cu mirare, cu îngăduinţă, aşa cum îl priveşti pe un om sărac cu duhul. Nu am mâini, dar am aripi – le-ar fi răspuns. Dar ei nu îl întrebau nimic, îl urmăreau doar cu privirea, pieziş, cum te priveşte o pasăre. Adică avea mâini, dar ele îi erau pline. Ţinea în stânga arcuşul, în dreapta vioara. Nu se temea de fiare, îl urmăreau, vrăjite sau doar curioase. Căprioare, vulpi, lupi, mistreţi, mai rar râşi şi urşi. Şi păsări. Numai că ele zburau ceva mai departe, din copac în copac, zburau în linişte, mai departe de el, să nu-l supere fâlfâirea aripilor grele. Pe unde trecea, rămâneau în urmă poteci. Înguste, mărunte, cât să treacă un om sau un animal.

Nu-l învăţase nimeni să cânte; sau poate că nici nu cânta. Sunetele semănau cu vântul, cu susurul izvoarelor, cu unele triluri de păsări. Se strecurau şi zgomote, înfundate, seci, alteori cu ecou, cum e în pădure. Numai când ajungea sus, deschidea larg braţele a îmbrăţişare, pentru toţi munţii ce se îngrămădeau la picioarele lui. Ca un artist care îşi îmbrăţişează publicul: nu strângând braţele, ci, dimpotrivă,   deschizându-le larg, cât putea de larg, prelungindu-şi braţul cu lungimea arcuşului şi a trupului viorii.

Încercă să numere culmile. Avea privirea bună. Şi timpul era frumos, cerul limpede, incredibil de albastru. Numără pe rând: unu, doi…, trei…, doisprezece…, exact douăzeci şi patru. Aşa şi trebuie să fie. Cel puţin astăzi. Ştia că numai astăzi soarele dansează. Numai astăzi şi încă într-o zi, tot de solstiţiu, cerul se deschide. Culmile se arcuiau domol, ca nişte dealuri, numai culorile lor – erau roşietice, vineţii, albe, cenuşii, sinilii – arătau că nu sunt dealuri, ci munţi. Nici vârful  nu era vârf, ci o pajişte, o păşune a raiului. Ca o cetate, numai că meterezele erau, ciudat, mai jos şi zidurile se înfruntau acolo, la cel mult zece metri sub tine; acolo urcuşul erau cu adevărat greu. Jur împrejur văile erau adânci, verzi-albăstrii, verzi de la brazi şi albăstrii de la aerul rece, tare, care coborâse şi cerul până în văi. Soarele dansa, aruncând lumini şi umbre în poiană, părea că încearcă  mişcări grele, un dans complicat, o frântură dintr-o horă sau altceva; îşi puse hotărât sub bărbie vioara şi trecu energic peste strunele ei arcuşul. Sunetele ieşeau curios, când sincopate, de parcă ar fi pus prea mult sacâz pe arcuş, când ample, mai lungi decât o vale.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul naturii (XXI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul naturiiSONETUL NATURII1 (XXI – ENGLEZ)

Puternică şi peste toţi stăpână2,
Apare cerşetoare3 sau mireasă4,
Prea tânără5, adesea prea bătrână6,
Când câmpuri sterpe7, când pădure deasă8.

Învinsă-n văi9, în munţi biruitoare10,
Când leneşă11, când prea grăbită este12;
Iubeşte tainic, verde,13 mândrul soare14,
Iubirea lor e demnă de-o poveste15.

Adesea se ascunde-n crengi şi muguri16,
Şi toamna – în fructele aflate-n pârg17,
Pe dealuri ard târziu, albastru, ruguri18,
Speriate, casele se ascund în târg19.

E întuneric pur şi e lumină20,
Femeie măritată21 şi virgină22.

Sonetul naturii1 (XXI – ENGLEZ)  – Acest sonet urmează firesc logic sonetelor dedicate luminii, întunericului (nopţii) şi iernii. Aşa cum se va observa sonetul e construit pe antonime, antiteza fiind procedeul artistic uzitat. Am găsit că doar în acest mod pot surprinde natura, o pot înţelege şi eventual descrie. În acelaşi timp, natura este şi cuvânt. De fapt doar ea, în complexitatea ei imensă, supremă, se poate opune cuvântului tiranic, cel care dă nume şi se lipeşte de orice obiect.

Puternică şi peste toţi stăpână2 – nu e vorba de panism, ci de o recunoaştere a forţei naturii. Cutremurele, vulcanii, dar şi inundaţiile sau alte cataclisme dau măsura forţei impresionante, unice a naturii.

cerşetoare3 – natura ne cerşeşte dragostea, implicarea, coabitarea.

mireasă4 – natura este, în oferta ei, în frumuseţea ei, imposibil de descris, o mireasă perpetuă.

tânără5 – natura reînvie mereu. Pare a se naşte în urma noastră, lăstarii mugurii, pui nou-născuţi, formarea norilor pe cer, roua, deschiderea unui boboc în floare, fructul sunt atribute ale tinereţii

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul iernii (XX – englez)

Lucian Strochi - Sonetul ierniiSONETUL IERNII1 (XX – ENGLEZ)

Iarna coboară în suflet, decisă2;
Eu cad în somn, o scurtă hibernare3;
De vis4, culoarea e-n fine ucisă5
Şi gândul meu, întors,6 n-are hotare7.

În inocenţa ei, poate să curme
Vieţi prăbuşite noaptea în zăpadă8.
Cruzimea ei nu lasă roşii urme9,
Căci nu e suflet, dramele să vadă.

E prefăcută: fulgii par păpădie10,
Sau puf de pasăre albă, măiastră11
Şi cântec toarce blândă monodie12
Cu cerul se confundă, e albastră13.

Chiar moartea de aduce, pare vis14,
Şi mori, zâmbind la floarea de cais15.

SONETUL IERNII1 (XX – ENGLEZ) – Sonetul iernii se bazează pe o personificare, dar şi pe un raport interesant Om-Natură.

Iarna coboară în suflet, decisă2  – iarna descrisă este o iarnă interioară, contând mai mult resorturile intime, psihologice. Iarna e văzută ca fiind o stare de spirit.

scurtă hibernare3  – comportamentul fiinţelor vii se schimbă, hibernarea fiind o cauză-efect al acestei schimbări. Iarna înseamnă somn şi uitare.

vis4 – visul este o consecinţă directă a somnului.

culoarea e-n fine ucisă5   – visul sănătos este incolor; doar coşmarurile, visele bolnave sunt colorate.

gândul meu, întors 6 – în vis, gândul nu are nicio restricţie. Pentru mulţi visul este o retrăire, deci şi o regândire a faptelor trăite în cursul zilei.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul nopţii magice (XIX – englez)

Lucian Strochi - Sonetul nopţii magiceSONETUL NOPŢII MAGICE1 (XIX – ENGLEZ)

Sunt stele ugere pline de lapte2,
Iar luna nară-adâncă, de jivină3.
Planetele par mere roşii, coapte,4
Murate-n siderala lor lumină5.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii6,
În care locuiesc silvani7 şi iele8,
Ca ochi de pradă parcă, licuricii9
Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele10.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm11,
Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte12.
Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,
Un negru pur, lucid, muiat în noapte13.

E noaptea dealurilor, ogoarelor14:
Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor15.

SONETUL NOPŢII magice1 (XIX – ENGLEZ) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte2 – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină3 – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte 4 – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonet despre taina luminii (XVIII – englez)

Lucian Strochi - Sonet despre taina luminiiSonet despre taina luminii1 (XVIII – ENGLEZ)

Murind, poetul a cerut lumină2,
Să poată să străbată întuneric,3
Spre calea-n cer4, senină şi divină5,
Spre un tărâm târziu, de vis feeric6.

Lumina din lumină oare naşte?7
Din sori, din pulbere de stele…8
Lumina naşte, ca în nopţi de paşte,9
Ca val uşor sau ca mătăsuri grele.10

Ca negre, strălucesc albele rânduri;11
De ea, nimic nu poate să se-ascundă:
Tâlhar12 sau fiară13, inimă14 sau gânduri15.
Dar eu mă-ntreb: corpuscul e sau undă?16

 

E blândă, caldă, rece sau văpaie:17
Doar inima curată o îndoaie.18

 

Sonet despre taina luminii1 (XVIII – ENGLEZ) – Aventura cuvântului continuă prin ipostaza sa sub formă de lumină. Lumina e cuvânt, cuvântul e lumină. Atât lumina cât şi cuvântul luminează şi iluminează: Atât cuvântul , cât şi lumina cuvântează.

Murind, poetul a cerut lumină2 – e vorba desigur de celebrele cuvinte Licht, mehr Licht (lumină, mai multă lumină) pe care le-ar fi spus Goethe, puţin înainte de a muri. Evident cuvintele sale au mai multe decodări. Puţin înainte de moarte poetul nu mai vedea, întunecându-i-se totul şi a cerut lumină. Într-o altă interpretare, oarecum apoteotică, în ipostază de poeta vates, Goethe cerea mai multă lumină pentru viitorime. Nu trebuie uitat şi că Goethe a scris un tratat despre lumină, mai exact despre culori. Cuvintele sale pot fi un îndemn pentru a căuta esenţa lucrurilor, lumina, aura lor.

Să poată să străbată întuneric 3 – rostul primordial al luminii este acela de a străbate şi învinge întunericul, luminându-l, făcându-l vizibil.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul heraldic (XV – englez)

Lucian Strochi - Sonetul heraldicSONETUL HERALDIC 1 (XV – ENGLEZ)

Mai râd şi-acum în scuturi sfâşiate2,
Culori vestite2 şi regeşti metale4,
Bătrâne fiare îmbrăcate-n zale5,
Creneluri vechi, de piatră, de cetate6.

Trist cavaler din vremuri triumfale,7
Eşti însetat de luptă şi dreptate8
Ce vălmăşag de arme e în spate:9
Un inorog10 semeţ îţi iese-cale,

O acvilă11, din zămisliri alpine,
Şi urşi măreţi12, cu nume vechi de burguri13,
Lei afrontaţi14, privesc viclean spre tine,
Vin să-şi devore15 prada, în amurguri.

Oştean, orfan de mamă şi de tată,16
Ţi-e inima străpunsă de-o săgeată.17

SONETUL HERALDIC 1 (XV – ENGLEZ)  Acest sonet dezvoltă un limbaj paralel: mimează descrierea heraldică, tehnică, extrem de precisă şi de restrictivă şi în acelaşi timp dă frâu liber imaginarului, fiind text literar, cuvânt şi sintagmă.

scuturi sfâşiate2   -„termenul de „sfâşiat” atât de dramatic în literar, defineşte în heraldică un scut „despicat” şi „tăiat”, adică un scut împărţit în patru câmpuri (cartiere). Un scut despicat este un scut despărţit în două câmpuri în urma unei linii verticale; un scut tăiat are două câmpuri tăiate de o linie orizontală.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul gândului (XVII – ENGLEZ)

Lucian Strochi - Sonetul ganduluiSonetul gândului1 (XVII – ENGLEZ)

Unii cred că sunt scânteie2, femeie3,
Alţii că-s fulger4, vorbă5, veste6 sau nerv7,
Sau că vin din tării8, ca o idee9,
Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv10.

Mă caută mulţi, căci mă cred panaceu11,
Că-mpart tuturor bucurie divină12;
Alţii coboară în mituri13, mă cred un zeu14
Ce s-a născut, negreşit, din lumină.15

Unii mă cred negru16 şi-aprins tăciune17
Sau şarpe rătăcit într-o otavă18,
Fiu al satanei19, ce-n inimă pune
Pentru fiecare, un spin şi otravă.

Sunt peste toate, tandru echilibru20,
Şi pentru om, o pată pe un tigru21.

Sonetul gândului1 (XVII – ENGLEZ) – Sonet dedicat unei „replici” a cuvântului care este gândul. imposibil de definit, gândul a fost perceput în mii de forme, formule, imagini. Bazat pe enumerări, sonetul gândului rămâne o laudatio adusă unei cuvânt care a făcut istorie, cu o familie de cuvinte impresionantă şi cu un câmp semantic unic.

Unii cred că sunt scânteie2 – una din definiţiile gândului: gândul este o scânteie: o descărcare energetică, o sinapsă la nivelul terminaţiei unui axon. Definiţia pare bună, descrie traseul gândului dar nu îl defineşte.

femeie3 – aluzie la muze, la inspiraţie. Spiritul gânditor, de esenţă masculină are nevoie de element contrar, pentru a crea o tensiune, adică o diferenţă de potenţial, în cazul nostru cuplul Bărbat – Femeie.

fulger4 – fulgerul e invocat de multe ori atunci când e vorba de gând. Este luminos, extrem de rapid, împrăştiat, adică imprevizibil ca formă şi în plus conţine energie, ceea ce îl apropie direct de gând.

vorbă5 – adică un „cuvânt”; legătura e şi aici directă, gândul şi cuvântul trăind în „simbioză”.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul bibliotecarului nebun (XVI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul bibliotecatului nebunSONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN1 (XVI – ENGLEZ)

Ascuns în umbra albă2a-unei biblioteci3,
Te crezi în sumbru peisaj din Dante4,
Sau într-o peşteră de diamante,
Dar tu ai vrea să scoţi cuvinte din teci5

Şi vrei lumina, ca pe pisoi s-o-neci6,
S-asculţi din muzici, note doar andante7,
Să ai silabe pure ca amante8,
Sau versul sterp, calp, să îţi trăiască-n veci9.

Pe lumea toată ţi-ai vărsat veninul10,
În colţ tocit de frază, stai la pândă11;
Ai pune vers, poemul la osândă12:
Prin inimă-ţi cutreieră doar spinul13.

Nu-mparţi o dragoste ce se împarte14
Şi arzi nebun, în taină, sfântă carte15.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN1 (XVI – ENGLEZ) – De data aceasta personajul este bibliotecarul, personaj tradiţional pentru Evul Mediu. Astrolog, vrăjitor, poet – bibliotecarul are un renume malefic tocmai datorită puterilor conferite de cărţile din bibliotecă la rândul lor vrăjite şi de cele mai multe ori malefice.

umbra albă2 –oximoron puternic, folosit şi de Eminescu. Are câteva decodări: dacă ne aflăm într-o lume de vis, lucrurile ne apar ca negativul lor, negrul devenind alb. Într-o altă accepţie biblioteca este tihnită, liniştită, ca o umbră în calea soarelui, a diurnului. Este albă din cauza cărţilor care iluminează fosforescent, aproape spectral o bibliotecă, un spaţiu limită.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul dansului (XIV – englez)

Lucian Strochi - Sonetul dansuluiSONETUL DANSULUI1 (ENGLEZ) XIV

Sinucigaşa sete de simetrie
Sau tandră amintire androgină3,
Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie,4
Şi două trupuri ce îşi cer virgină

Unirea5, cea dintâi şi de pe urmă.6
Cu mâini pierdute, în păgână rugă,7
Mişcări ce liniile ştiute scurmă8,
Foc alb şi solzi de şarpe9, de păstrugă,10

Ca picuri de sudoare şi mistere11,
Dezlănţuiri de fiară12, pas de înger13,
Tămâie, mosc, lămâie, floare, miere,14
Ne luminăm: te-nalţi uşor, mă sânger.15

Un singur vis, un gând, un sens, o floare,16
Ce face hâda moarte să se înfioare. 17

SONETUL DANSULUI1 (XIV – ENGLEZ)  Acest sonet este un elogiu adus dansului. Dacă ar fi să credem în limbaje, dansul este antonimul perfect al cuvântului, fiind limbaj pur nonverbal, gestual şi eventual, rar, paraverbal.

Sinucigaşa sete de simetrie2  – o imagine care mă obsedează de multă vreme. Asimetriile dansului se tind în perfecta simetrie pe care tot el, dansul  o reclamă.

amintire androgină3 – aluzie la mitul platonician al androginului; dansul în doi este imaginea dinamică a androginului.

Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie 4 –dansul este expresia aproape paroxistică a unui visceral pur.

două trupuri ce îşi cer virgină /Unirea5 – dansul este un act sexual, dar şi expresia unei dragoste platonice.

cea dintâi şi de pe urmă6 – dansul este cea mai pură imagine a bucuriei şi a vieţii, dar poate fi şi o moarte anunţată, aşa cum se întâmpla în triburi primitive

păgână rugă7  – mâinile, palmele se întâlnesc ca într-o rugă a trupurilor, nu a sufletelor