TABLOUL 45
IOSIF: La început a mai fost cum a mai fost: emoţionat (nu în fiecare zi eşti mire, nu-i aşa?), i-am primit pe toţi cu bucurie. Îi consideram prieteni, veniţi să se bucure, alături de mine, de bucuria mea. Căci de prieteni avem nevoie şi la bucurie, nu numai la necaz, aşa cum s-ar putea crede. Veniseră mulţi, peste două sute; multe feţe îmi erau necunoscute sau vag cunoscute; femeile îndeosebi. Pe multe din ele nu le revăzusem din copilărie şi cred că femeile se schimbă sub timp mai mult decât bărbaţii. Poate de aceea se şi împotrivesc ele cu atâta îndârjire timpului, amăgindu-l cu sulimanuri. Roşul buzelor, negreaţa genelor, albastrul sau vioriul pleoapelor, nu sunt pentru bărbat, aşa cum o crede el adesea, orgolios şi mărginit, ci sunt liniile unei măşti, făcute să ascundă timpului, adevăratul chip. Nici dacă eşti mire nu poţi cunoaşte pe toată lumea care îţi vine la nuntă. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de rudele miresei (în cazul de faţă venise la nunta nevestei mele doar un frate de-al ei); sunt mulţi care vin neinvitaţi, din curiozitate sau dintr-o solidaritate al cărei înţeles îmi e destul de obscur. Trebuia să ciocnesc cu fiecare cîte un pahar de vin; mireasa trebuia să se lase sărutată (e drept: pe obraz – rar; pe frunte – numai de rudele cele mai apropiate). Veniseră şi muzicanţii – un taraf tocmit de unul din naşi – şi lăutarii, cocoţaţi pe un soi de podium, să-i vadă toată lumea, încercau un potpuriu (ei îi spuneau „purpuriu” – poate o aluzie la vinul care avea să le fie în curând adus în căni aşezate cuminţi, lângă cutiile negre ale instrumentelor); mai mult o încercare timidă, stângace, de a-i convinge pe toţi că, uite, ei nu sunt nişte „urechişti” oarecare, ci au muzica „la degetul cel mic”. Fragmente celebre de muzicieni iluştri deveneau de nerecunoscut, adaptate fiind într-un concert care aducea, în cel mai fericit caz, cu miorlăitul a sute de pisici surprinse de un incendiu devastator într-un castel. Miorlăitului pisicilor i se adăuga grotesc grohăitul contrabasului şi jalnicul ţipăt, de pasăre de baltă, al violoncelului. Cât despre tobă, aceasta semăna cu respiraţia regulată, sacadată, a unui monstru marin imens. Aş fi vrut să fiu singur cu Maria, ce-mi trebuia mie nuntă – şi încă una cu lăutari?!? – pentru ce era toată această risipă de mâncare şi de băutură, doar pentru ca toată lumea să se simtă bine; eu unul nu mă simţeam deloc bine; Maria – la fel, tremura (de frig sau de enervare); prin bluza transparentă îi vedeam braţele subţiri, acoperite de „piele de găină”, iar degetele, aproape sidefii, deveniseră acum albe, îngropate în căuşul palmei. Totuşi Maria zâmbea, întâmpinându-i pe toţi cu egală bunăvoinţă. În fond, toţi îi erau necunoscuţi; erau însă cu toţii prietenii mei: rudele mele, consătenii mei, invitaţii mirelui adică. Mărturisesc că privind-o aşa, mi-a fost şi mai dragă şi m-am apropiat să-i şoptesc ceva drăgăstos la ureche, dar privirea a întâlnit rozul curat, nevinovat, al lobului şi atunci am renunţat la primul gând, sărutându-i uşor tâmpla albă, străbătută de o vinişoară subţire, albastră; „La ce te gândeşti acum?”
FATA: La faptul că aş fi de o mie de ori mai fericită, dacă aş fugi acum cu tine şi i-am lăsa pe toţi să petreacă în legea lor.
IOSIF: „Fii liniştită… plecăm în curând.” O babă ştirbă, rămasă într-un singur dinte, imens, de un amestec ciudat de culori, pe jumătate roşu-gălbui, pe jumătate gri-negru, ţinea cu noi „legătura”. Femeia la care trebuia să ne ducem nu locuia decât la două case depărtare de noi şi s-a întâmplat să ştim, chiar înainte de venirea babei, momentul când trebuia să plecăm, după ţipetele sfâşietoare care sfredeleau întunericul, înroşindu-l parcă. Femeia era lac de sudoare şi cu privirea rătăcită. Şi-a revenit pentru o clipă, văzându-ne, a încercat chiar să-şi schimbe în pat poziţia, dar a renunţat imediat, cuprinsă din nou de dureri mari. Ne-a zâmbit totuşi.