Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 37
TABLOUL 37
FRATELE MORT: Mama mă născuse greu. Nu că nu m-ar fi iubit. De iubit, m-a iubit: nici mai mult, nici mai puţin decât pe ceilalţi. Oasele mele se răzvrătiseră încă de la naştere. „Bolovanul” – îmi ziceau fraţii şi eu nu mă supăram. Aveau dreptate. Şi pentru că aveau dreptate, trebuia să tac. Adevărul nu supără pe nimeni, dacă e adevăr. Eram mai greu decât ceilalţi fraţi, decât ceilalţi copii de vârsta mea. Poate de asta m-a atras de la început pământul. Dormeam bine, fără vise. Ca un bolovan. şi totuşi era să mor, când împlinisem abia paisprezece ani. M-am înţepat cu un spin. Nu i-am dat nici o importanţă. Am scos spinul şi m-am spălat cu apă rece. Credeam că ajunge. Câteva zile m-a durut degetul. Apoi s-a făcut pământiu, cenuşiu-vânăt. Mă durea acum toată palma. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat şi nimeni n-a observat ce e cu mâna mea. Apoi mâna a început să se umfle. Dospea ca un aluat. Mâna începuse să mă doară până la cot. Aveam fierbinţeli, noaptea n-am dormit aproape deloc. A doua zi tata mi-a privit mâna; a dat nemulţumit din cap. Apoi mi-a picurat ceară fierbinte pe degetul bolnav. M-a frecat cu oţet, cu spirt, cu zeamă de ceapă. Noaptea mi-am pierdut, de câteva ori, cunoştinţa. Toţi se pregăteau de moartea mea şi când am murit, nimeni n-a plâns. Murisem eu, dar aveam acum un frate foarte mic, de câteva săptămâni, pe care îl chema ca pe mine. Mama mi-a spus că aş fi chiar eu, că celălalt murise şi, drept pedeapsă pentru că nu vorbisem nimănui de boala mea, devenisem mai mic. Nu mi-a trecut prin cap s-o întreb atunci: „Bine, dar atunci eu cine sunt?“. şi nici nu ştiu dacă mama mi-ar fi răspuns. Mă uitaseră de tot, ca şi cum eu nici nu mai existam şi toată lumea se învârtea în jurul copilului cel mic. Se vede că era foarte bolnav şi se gândeau că avea să moară. L-au cântărit pe pragul casei, luându-se cumpăna lui cu un bolovan, pe care l-au îngropat ca pe un mort. Copilul se simţea tot mai rău, căpătase culoarea braţului meu şi atunci l-au vândut de două ori, o dată pe fereastră şi a doua oară prin gura primului trecător de pe uliţă, în zori de zi, şi i s-a schimbat de două ori numele pe care îl avusese cu numele pe care i-l dăduse trecătorul, apoi i-au dat trecătorului banii înapoi şi încă ceva pe deasupra. Apoi lucrurile s-au învălmăşit, îi vedeam pe toţi ca pe nişte umbre prelungi printr-o ceaţă deasă, vineţie, aproape neagră. Când ceaţa s-a mai limpezit (m-am întrebat totuşi „ceaţă în casă, cine a mai văzut?“), s-au repezit cu toţii la mine şi m-au întins pe o masă goală, cât eram de lung. Mă strângeau puternic, ca în cleşti de fier: mă durea şi eu plângeam şi încercam să mă zbat, dar, de mişcat, nu puteam să mă mişc. Nu mi-au făcut altceva decât mi-au dat măsura şi apoi m-au lăsat în pace, aproape gol, pe masă. Eram sfârşit de oboseală, îi uram, aş fi vrut să plâng, dar plânsul nu pornea, se oprise undeva în piept şi atunci mi-am dorit să mor.