Plecarea lui Iosif și a Mariei din Nazaretul Galileei spre Betleemul Iudeii, s-a făcut pentru că acolo trebuiau să se înscrie pentru recensământ.

Mama m-a născut în iesle. Simt și acum mirosul de fân și de bălegar, dar și privirea blândă și bucuroasă a animalelor din grajd.

Am fost dus la Ierusalim pentru a fi circumcis, la opt zile de la naștere. Simeon m-a așteptat și m-a binecuvântat. Magii de la Răsărit, adică astrologi vestiți din Persia  au venit și ei la Ierusalim, călăuziți de o stea. I s-a spus Steaua de la Betleem.

Astronomii au spus mai târziu că steaua ar fi fost de fapt conjuncția planetelor Jupiter și Saturn din anul 7 î.e.n., o supernovă din Galaxia Andromedei, Răsărit heliacal, Steaua albă, Steaua regilor, cea care vestește nașterea unui rege.

Alții cred că a fost o cometă, numită mai târziu Cometa Halley…

Magii mi-au adus în dar Aur, Tămâie și Smirnă. Unii spuneau că se numeau Gaspar, Melchior  și Baltazar.

Și din nou Iosif a avut un vis în care Îngerul l-a avertizat  să plece cu Mine și cu Maria în Egipt, pentru că Irod plănuia să ucidă toți pruncii născuți atunci.

De fapt toți copiii până la doi ani. Irod și-a ucis chiar propria soție, pe propriul frate și pe cei trei copii ai săi, precum și 300 de comandanți militari. Irod se temea că Mesia sau Alesul, adică Eu, îl va detrona.

Evanghelistul Luca spune că m-am născut vara, între lunile martie și noiembrie. Nu știu, dar, oricum, a fost cald și multă lumină.

Am locuit în Alexandria și acolo am cunoscut învățămintele grecești ale lui Socrate, Platon și Aristotel.

S-au spus și scris despre mine multe, de pe când eram doar de câțiva ani.

În Evanghelia gnostică a lui Toma se spune că eram un copil fără astâmpăr, cu puteri supranaturale. Că aș fi adunat apele murdare în câteva gropi și le limpezeam cu un singur cuvânt poruncitor, că am plăsmuit 12 vrăbii de lut într-o zi de sâmbătă și că, lovindu-mi palmele, aș fi strigat păsărilor: „Luați-vă zborul!” și ele s-au umplut de viață și au zburat, că l-am vindecat pe Iacob, fratele meu,  mușcat de o viperă, că am înviat un copil căzut de pe un acoperiș, că aș fi înviat un tăietor de lemne și un copil răpus de boală.

Nu îmi amintesc nimic din toate acestea. Și am o memorie bună…

S-a spus că la 12 ani aș fi vorbit în templu,  la Ierusalim,  învățaților și cărturarilor, care mă ascultau și  mă întrebau. Mai mult, aș fi spus în Templu „e casa Tatălui Meu”.

Nu se știe mai nimic despre mine de la vârsta de 12 ani și până la 30 de ani. S-a spus că am fost în Tibet, în Persia, „adaptând budismul din India, mithraismul din Persia și filosofia greacă din Egipt la mediul cultural evreiesc, alcătuind creștinismul”…

Adevărul e că istoria, așa cum o spune și Luca, era foarte încâlcită.

Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod era tetrarh al Galileii, Filip – tetrarh al Iturei și al Trahnoiditei, Lisinas – tetrarh al Abilenei, Anna și Caiafa erau mari arhierei.

Eram în cel de-al cincisprezecelea an al domniei împăratului roman Tiberiu, adică în anul 22 e.n..

Vărul meu, Ioan, fiul rabinului Zaharia, și-a început predica în pustie… „Trăia auster, îmbrăcându-se cu haine din păr de cămilă și mânca doar lăcuste și miere. Propovăduia botezul pentru pocăință și iertarea păcatelor.”

Boteza mulțimea în râul Iordan, iar oamenii își mărturiseau acolo păcatele. Le spunea vameșilor să nu facă decât ceea ce era rânduit, soldaților să nu asuprească pe nimeni și îi certa pe farisei și pe saduchei ce veneau la botez pentru că fugeau de pedeapsa divină pentru păcatele lor. Locuitorii, oamenii simpli, îl considerau Mesia, dar el nega, apărându-se, spunând că el „botează cu apă și că Cel care vine va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” și că „nu este vrednic să-i dezlege nici cureaua încălțămintei adevăratului Mesia”.

Îl mustra pe Irod Antipa pentru că se însurase cu Irodiada, nevasta lui Filip, fratele său, și îl condamna pentru fărădelegile comise.

Aveam 30 de ani când am venit la Iordan pentru a fi botezat de vărul meu Ioan, care acum se  numea și Botezătorul. Atunci s-a deschis cerul și s-a pogorât Duhul Sfânt sub chip de porumbel și, prin el, Dumnezeu a spus că Eu sunt fiul său iubit pentru care a binevoit.

Iar Ioan Botezătorul a mărturisit celor doi ucenici ai săi, Andrei și Filip, că Eu sunt Mielul lui Dumnezeu și ei să mă urmeze.

Am început să propovăduiesc și eu și am plecat în pustie și am ținut acolo post timp de 40 de zile, asemenea lui Moise care a plecat pe Muntele Sinai să primească Decalogul și după poporul evreu care a îndurat condiții foarte aspre timp de 40 de ani, mergând prin deșert. Am flămânzit și am fost ispitit de trei ori de Satana.

Lucian Strochi

Și pentru că iubirea noastră a fost spornică și Eva a născut mulți fii și fiice și astfel lumea s-a înmulțit până la Noe și de la Noe încoace, Dumnezeu a lăsat ca toate femeile să nască la fel și tot omul și animalul să se înmulțească doar așa.

Și eu am fost părintele oamenilor, cu bune și rele, până la Iisus.

De acolo este o altă poveste. Sau o altă istorie. Sau o altă credință…

Cât despre Lilith, ea a rămas bufniță și nu s-a mai întrupchipat în femeie.

Și neamul ei omenesc s-a stins.

ERAM PE MALUL UNEI APE CURGĂTOARE, NU-I ȘTIAM  NUMELE, NU ȘTIAM DACĂ E RÂU SAU FLUVIU, PE UN MAL LUTOS, DE CULOARE ROȘIATICĂ, UN LUT FIERBINTE.

Priveam în sus și am văzut acolo cerul, albastru și limpede, fără vreun nor.

Nu știam desigur să vorbesc. Pentru că nu știam cum se vorbește, la ce servește vorbirea și mai ales ce sunt și cum sunt cuvintele. Priveam și atât.

Regina mea avea toate aceste însemne și încă multe altele, mai greu de descifrat de către muritori.

I-am scris Reginei un papirus. Nu-l va citi decât după moartea mea. Iar dacă ea va muri prima, acest papirus o va însoți în sarcofag.

Regină între regine, zeiță între oameni și femeie înconjurată de zei,

Te-am cunoscut copilă la curtea tatălui tău, marele Tutmes I, unde fusesem chemat ca grădinar, constructor și arhitect, dar și ca trezorier.

Viața Reginei a fost marcată de trei Tutmes: Tutmes I, Tatăl, care o adora, care a pregătit-o pentru a fi Regină și care a și proclamat-o așa cum v-am arătat: Tutmes II, fratele vitreg și soțul, ea fiind regenta lui, dar în realitate ea conducând Egiptul, mai ales după moartea acestuia, și Tutmes III, fiul vitreg, care a ajuns și el faraon și care a încercat apoi să-i distrugă toate statuile, obeliscurile și templele, cartușele și inscripțiile, martelându-le, mutilându-le, cioplindu-le  cu dalta…

De unde știu? Eu sunt arhitectul, Cel fără de Timp.

Alții erau încântați. Statuia era o ciudățenie, fără îndoială. Dar nimeni nu văzuse o sirenă gravidă. Doar artistul care o realizase… Iar orașul avea să fie asaltat de turiști curioși. O atracție unică.

Doar noi doi știam adevărul. Eu eram cel care pângărisem în câteva rânduri statuia sirenei. Tu, pentru că tu erai ascunsă în acea statuie, erai însăși statuia.

Într-o noapte am fost prins în brațele tale. Deveniseră un clește puternic. Bronzul se întărise. Credeam că nu mai am nicio scăpare. Dacă nu muream, aveam să fiu linșat, lapidat sau măcar condamnat.

Apoi ai suspinat și mi-ai dat drumul. Pentru o clipă redeveniseși femeie.

Costache Negruzzi a povestit și el despre această frumoasă grecoaică, într-o scurtă narațiune ce-i poartă numele: Calipso. Iată câteva scurte fragmente din acea povestire:

„Dar după o lună, m-am dus din Chișinău, și în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Pușkin, și fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, și mai ales „Șalul negru”, aceste versuri ce sunt un poem întreg, făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, și doream să știu ce se făcuse.”

„Într-o seară a lunii noiembrie 1824 – era viscol și ploaie – la poarta monastirei Neamțu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele îi erau străbătute  de apă, și el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi și îl găzdui până a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea starețului. El arătă că, fiind un tânăr străin și orfan, voiește a se călugări. Starețul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucernicie și umilință. Într-o dimineață, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături,  și văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de  somnul cel vecinic.”

Și Negruzzi redă în continuare întocmai conținutul hârtiei, așa cum o găsisem eu.… De unde știa acele rânduri? Să fi fost sufletul meu refugiat vremelnic în al lui? Sau poate că tu erai Calipso și mi-ai povestit în vis tot ce se întâmplase cu tine. Cine să știe? M-am gândit și la  versurile  lui Pușkin, atât de pătimașe și de tragice.

Dar, într-o zi, prin 1980, craniul tău a dispărut. Eu eram la mănăstire și mă întrebam cine a furat acel craniu.

Și te-am visat chiar în acea noapte, erai tânără și frumoasă și mi-ai răspuns unei întrebări nepuse:

„Și sufletul trebuie să-și aibă un cuib. Și craniul e ultimul cuib al sufletului…”

Trupul meu și-a făcut datoria față de sufletul meu. L-a căutat, năucind spațiile și timpurile, prin mănăstiri și biblioteci, prin cărți, printre alte suflete. Și  l-am găsit în sfârșit. Dar nu mai era singur…

ÎNCERCAM SĂ SCAP DE VISE, DAR NU PREA REUȘEAM. ADORMEAM ȘI ELE VENEAU PARCĂ PE SUB UȘĂ, NEANUNȚATE, NEPOFTITE. ERA DE FAPT ACELAȘI VIS, MULTIPLICAT, CU MICI NUANȚE ÎNSĂ.

Eram pe o plajă pustie, privind amândoi marea. Păreai tristă, de parcă ai fi așteptat să vină spre tine cineva. Sau să pleci tu undeva, poate spre o insulă pustie.

Atunci te luam în brațe și tu te întorceai spre mine. Trupul tău se unduia, mă copleșea, deveneam același trup, împletit.

Îmi șopteai cuvinte monosilabice și credeam că e așa din cauza emoției. Erai îndrăgostită de mine, tot atât cât eram și eu de tine.

Observam cu uimire  că soarele se odihnea mai mult pe tine și corpul tău căpăta tot mai clar culoarea bronzului, un brun-roșcat cu o idee de galben în el.

Păreai un fruct care se coace și te bucurai, râzând, de acest lucru. Eu rămâneam parcă crud și neîmplinit.

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” este cea mai veche bibliotecă universitară din România. Fondul existent de carte depășește 2.500.000 de unități bibliografice. Anual biblioteca crește cu aproape 30.000 de volume. Are 30 de săli de lectură cu 1.213 locuri. Are 600 de parteneri din 58 de țări. M-am întâlnit la bibliotecă cu Alina. Era ieșeancă și considera biblioteca o mândrie a Iașului, alături desigur de Copou, de Grădina Botanică, de Teatrul Național, de Palatul Culturii, de Trei Ierarhi… și ți-ar fi vorbit despre orașul ei drag cu fervoare și profesionalism multe ore.

Am căutat urme, urme ale sufletului, urme ale trecerii mele pe acolo.

Acestor cărți li se adăugau, în dosare separate, diplome, ucazuri, scrisori, acte, însemnări, memorii, Testamentul lui Dimitrie Cantemir.

Mi-am  căutat cu îndârjire urmele sufletului. Și le-am găsit în două cărți: în Divanul sau gâlceava înțeleptului cu Lumea sau Giudețul sufletului cu trupul și în Istoria ieroglifică la Lamentația inorogului:

„Munți, crăpați, copaci, vă despicați,…plângă piatra cu izvoară, munții puhoaie pogoară, lăcașele Inorogului, pășunile, grădinile, cernească-să, pălească-să, veștedzască-să,… și pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, neîncetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară, a izvorî vă părăsiți și-n amar vă primeniți…Clătească-să cerul, tremure pământul, aerul trăsnet, nourii plesnet, potop de holbură, întuneric de negură vântul să aducă. Soarele zimții să-și răteze,… stelele nu scânteieze, nici Galateea să lumineze… Mute-se Arcticul, strămute-se Antarcticul, osia sferească în doauă să se frângă… stihiile toate tocmirea să-și piardză, orânduiala bună în veci nu mai vadză,…de jale să se uluiască,… și dreptatea Inorogului în veci povestească.”

Ți-am dat întâlnire, peste multe secole, la Vatican. Și ai venit, întâlnindu-ne la intrarea în Biblioteca Apostolică Vaticană.

A fost fondată oficial în 1475, dar în realitate ea este mult mai veche.

M-am uitat prin cataloage, așteptându-te.

Ce am aflat e cu adevărat impresionant: peste 1.600.000 de cărți vechi și moderne, 8.500 de incunabule (65 pe pergament), peste 150.000 de codice manuscrise, peste 300.000 de monede și medalii, hărți, steaguri, peste 23.000 de obiecte de artă.