Copilărie

Proza

DONATORII DE SUFLETE (15)

Copiii nu prea știau cum să se poarte cu Ștefan. Vedeau că e vizitat mereu de un Preot care era și nu era tatăl său, Ștefan îi spunea Părinte, dar asta nu spunea nimic, Preotului i se mai spune și Părinte chiar de către oamenii mari, bănuiau că e protejat de profesori, de preoți, de călugări, dar nu aveau nicio dovadă. Mai mult, când cineva nu știa să răspundă la o întrebare, toți ochii se îndreptau spre el. El era salvarea, răspundea și lucrurile puteau merge mai departe, ceilalți putând răsufla ușurați. Nu îl iubeau, dar îl respectau. Doar la sport, redevenea copil, se comporta ca toți ceilalți. Și la muzică, unde doi colegi aveau voci mai bune.

DONATORII DE SUFLETE (14)

Lucian Strochi - aforismeA doua povestire era și mai interesantă și îl mira maturitatea acestor copii. Lucrurile se puteau explica însă fără prea mare greutate. Copiii erau normali, dar trecuseră prin experiențe dureroase, dure, pe care un copil obișnuit, cu părinți, crescut acasă, cu frați și surori, cu bunici, le întâlnește mai rar sau chiar deloc:

 

    CARTEA VRĂJITĂ

Când aveam vreo şapte ani, am descoperit în podul casei o comoară adevărată: o ladă cu cărţi ale tatălui meu, de pe vremea când fusese elev. Am scotocit curios şi nerăbdător prin ladă şi am ales mai ales cărţile cu poze, pentru că, credeam eu, acestea se citeau mai uşor.

Am găsit însă şi o carte ciudată, care nu avea rânduri, ca celelalte cărţi, ci doar cuvinte răzleţe. Am crezut la început că fusese tipărită greşit, dar am renunţat repede la acest gând. Cartea era destul de nouă, era cartonată şi, oricum, era pusă alături de celelalte cărţi.

Am ales o carte cu poze cu animale şi am coborât.

Am citit cartea aleasă, dar gândurile mele au rămas acolo, în pod, la cartea aceea fără rânduri, pe care o socoteam, cu cât mă gândeam mai mult, o carte vrăjită. Nu ştiu de ce credeam că e o carte vrăjită, dar simţeam că aşa trebuia să fie.

Am urcat a doua zi în pod pe furiş, nu voiam să împart cu nimeni taina mea şi am căutat cartea. Era acolo, dar parcă avea şi mai puţine cuvinte, abia câteva pe o pagină întreagă. Am vorbit cu cartea, am întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar cartea nu mi-a răspuns.

Am ales altă carte, tot cu poze, de data asta cu plante, am coborât şi m-am retras într-un colţ pe care îl socoteam numai al meu.

Dar cartea aleasă mă plictisi repede, căci gândurile mele erau numai la cartea vrăjită din pod.

Am aşteptat cu nerăbdare să se lumineze de ziuă, ca tata să plece la serviciu şi eu să mă pot duce nestingherit în pod, fără să mă întrebe cineva ce caut eu acolo.

Acum cartea avea şi mai puţine cuvinte, aproape jumătate din câte fuseseră ieri, şi în plus era umedă, jilavă. M-am gândit că acoperişul podului era spart şi că peste noapte plouase, dar nu era adevărat nimic, acoperişul era întreg, iar noaptea fusese senină, cu cerul plin de stele. M-am hotărât să-i vorbesc mai mult, am rugat-o să-mi spună ce se petrece cu ea, dacă nu cumva a plâns. Nu  mi-a răspuns nici de această dată, aşa că am coborât în casă plin de gânduri grele. Am fost tăcut toată seara, spre mirarea tatei şi a bunicii.

N-am prea dormit noaptea, gândindu-mă mereu la cartea mea. Simţeam că e vrăjită şi  n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni.

A doua zi era duminică, aşa că tata rămânea acasă. Nu voiam să-i spun că mă urc în pod, aşa că m-am prefăcut nepăsător şi am spus că mă duc să mă joc. Tata a înclinat din cap, „da, du-te”, aşa că eu n-am mai aşteptat altceva şi, ieşind afară, m-am strecurat, ca un fur, în pod. Am pus mâna pe carte şi am simţit că  m-a curentat, de parcă mii de furnici mi s-au strecurat deodată sub piele. Am ştiut atunci că, dacă îi voi vorbi, de data asta cartea îmi va răspunde.

Am întrebat-o dacă e o carte vrăjită şi mi-a răspuns că da.

Nu prea avea chef de vorbă şi nu înţelegeam de ce. Când eşti singur, ai vrea să stai mereu de vorbă cu cineva.

Am întrebat-o apoi de ce îşi pierde cuvintele şi mi-a şoptit că nu-şi pierde cuvintele, ci le dăruieşte. Cui? Cui are nevoie de ele. Dacă un om e bolnav, din carte se desprinde cuvântul sănătate; dacă e trist, cuvântul vesel, sau bucuros. Şi aşa mai departe.

Oamenii nici nu ştiu că ea îi ajută, că au găsit în carte cuvintele de care au avut nevoie.

Am înţeles atunci două lucruri: că, în curând, cartea îşi va pierde toate cuvintele şi atunci va muri, căci o carte vie trebuie să aibă cuvinte, altfel nu e carte, şi că acea străfulgerare dureroasă pe care o simţisem era un cuvânt din carte care intrase în mine.

Dar care era acel cuvânt? Să fi fost cuvântul înţelepciune? Am întrebat cartea, dar ea nu mi-a mai răspuns. Vorbind cu mine îşi pierduse ultimele cuvinte. Murise, cu alte cuvinte.

Am strâns-o puternic la piept, aş fi vrut să-i dau eu viaţă, chiar dacă pentru asta aş fi pierdut-o pe a mea.

Am coborât aproape plângând din pod, strângând la piept foile albe de hârtie. Tata m-a întrebat de ce sunt trist şi că ce fac cu acele foi de hârtie. Nu i-am răspuns. Să-i spun că întâlnisem în pod o carte vrăjită, care murise în mâinile mele, vorbindu-mi? Cum să mă creadă? Cine putea să creadă aşa ceva?

Am ascuns, mângâindu-i paginile, cartea. O noapte întreagă m-am gândit ce să fac cu ea. Apoi m-am gândit că sunt şi eu om, că ea, cartea îi ajutase pe oameni şi oamenii nici nu ştiuseră acest lucru.

Aşa că m-am hotărât să aduc din nou la viaţă cartea. Cum?

Scriind-o din nou. Cu alte cuvinte, dar poate că, scriind mereu, cartea mea vrăjită îşi va găsi singură cuvintele cele dintâi, cuvintele cărţii care fusese. Am scris sute, mii de pagini. Cartea nu s-a trezit încă la viaţă, deși în paginile ei au început să se adune cuvinte. Sper că până la urmă voi scrie şi cuvintele care îi lipsesc. Dacă nu, se va găsi altcineva care să o facă.

Vă spun toate acestea cu teamă, gândindu-mă că poate cartea vorbise numai cu mine, că fusese vrăjită numai pentru mine. 

Aşa că m-am gândit să vă spun despre ea şi să vă rog să scrieţi cât mai multe rânduri, poate se vor potrivi cândva cuvintele lipsă.

Până atunci eu continui să-mi scriu, cu teamă şi  speranţă, rândurile…

…Dar erau și alte lucruri, naive, dar pline de farmec. În general erau de la cei de la primară.

Iată ce credeau de pildă, copiii de 8 – 10 ani despre suflet, despre sfinți, biserică, Dumnezeu și oameni:

„Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, căci cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari e înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai.” 

„Călugării nu sunt așa de vorbăreți, pentru că, dacă îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte, că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.”

„Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți aduce să spui mereu că mai vrei,  pe când mulțumirea îți aduce să spui că-ți ajunge.”

„Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, căci atunci când mori e ca un fel de ziua ta și primești cadou Raiul și ei nu pot spune dinainte  cum arată cadoul pe care îl primești pentru că se strică ziua.”

„Nu trebuie să stai cu păcatul în tine, trebuie să mergi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați.”

„Preoții vin în casele oamenilor de Paști și de Crăciun ca să sfințească toate camerele, că le curăță cu agheasmă care e un detergent foarte bun împotriva dracilor.”

„Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care îl caută din interes.”

„Altarul e partea din biserică unde preotul vorbește între patru ochi cu Dumnezeu.”

„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile au fost băgate în pământ cu cerul în ei.”

„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca sa nu facă vreun rău, nici măcar din greșeală – că poate cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor.”

„Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalți oameni, pentru că ei ajung să-și dezvolte esențialul.”

„Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe oameni la fel, că dacă  te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu el.”

„Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea și, dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou în cer.”

„Dacă cineva ar insista la  ușa mea să-mi schimb religia, aș zice că nu pot, pentru că ar fi ca și când mi-ar cere să-mi schimb părinții.”

„Sufletul e mai ușor ca aerul, dar poate fi mai greu ca pământul, dacă e atins de păcate.”

„Și pietrele au suflet, numai că ele au suflet de piatră.”

„Sufletul e de culoare albastră, dar e atât de albastră, că devine străvezie”.

„Vorba lui Dumnezeu e în toate limbile și o înțeleg toți oamenii.”

„Agheasma e un acid, dar care arde numai sufletul dracilor.”

„Păcatul nu se șterge cu radiera.”

„Lumina e în ochii lui Dumnezeu. În ochii Diavolului e văpaie.”

„Biserica este un hotel al sufletelor: dar are o singură cameră cu paturi suprapuse, ca la o cabană la munte.”

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (13)

Ștefan a trecut și prin multe experiențe incredibile care l-au marcat pe viață.

O primă experiență a avut-o atunci când un coleg a fost cuprins subit de convulsii.

S-a prăbușit fulgerat la pământ, pe spate, cu gura plină de sânge. Făcea spume la gură, iar tot corpul și mai ales picioarele fuseseră cuprinse de un tremur grozav. Parcă ar fi fost pus la un curent electric puternic.

Nu a durat prea mult totul, dar întâmplarea i s-a decupat perfect în minte și luni de zile a visat-o, de parcă ar fi văzut, de sute de ori, același film. Un film fără început și fără sfârșit.

DONATORII DE SUFLETE (12)

„Richard Swinburne a scris: „Sufletele sunt obiecte imateriale cu proprietăți mentale. Au senzații și gânduri, dorințe și credințe și îndeplinesc acțiuni intenționate. Sufletele sunt părți esențiale din ființele umane”.”

„În hinduism, cuvintele cele mai apropiate în corespondență cu sufletul sunt Jiva, Atman și Purusha, însemnând Sinele individual.”

„Potrivit jainismului, Sufletul (Jiva) există, având o existență separată de corpul care îl găzduiește. Orice făptură vie (bacterie, plantă, animal sau om) are suflet. Sufletul este diferențiat de non-Suflet sau realitate nevie (ajiva) ce constă în: materie, timp, spațiu, mediu de mișcare și mediu de odihnă.

Pentru jainiști, moksa este realizarea sufletului și salvarea lui. Iată câteva citate din Pankastikayasara, un text jainist din secolul I, scris de Acharya Kundakunda.

DONATORII DE SUFLETE (11)

Sufletul continuă să trăiască după moartea fizică, el este nemuritor.

Raiul poate fi văzut ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu, iar Iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu.

În Budism, fiecare școală are părerile ei despre suflet. Budismul ne învață că toate lucrurile sunt  într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, nicio stare permanentă nu există prin sinea sa. O ființă umană nu are un sine permanent. Termenii de „Eu” sau „mine” nu se referă la nimic fix. Când trupul moare, procesele mentale necorporeale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.

Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact identică celei care a murit. Totuși, ființa nouă este un continuu cu ființa care a murit. 

DONATORII DE SUFLETE (10)

Dar marile întrebări pe care și le punea erau legate de suflet: Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul? Celelalte ființe, lucrurile au sau nu suflet? Și câte și mai câte.

A observat că sufletul e definit de greci ca fiind psyche = viață, spirit, conștiință, opus cuvântului soma care însemna corp.  La romani psyche a fost tradus de Terențiu prin anima.

În Biblia de la București din 1688, traducătorul spunea:

„Și nu vă teameți de acela care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vârtos de acela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena.”

DONATORII DE SUFLETE (9)

ȘCOALA CEA NOUĂ NU ERA MULT DIFERITĂ DE CEA DE PÂNĂ ATUNCI. ACEIAȘI COPII, E DREPT ACUM ÎMBRĂCAȚI ÎN NEGRU, O CULOARE SUFERITOARE, DE FAPT UN CENUȘIU ÎNCHIS, TE PUTEAI PĂTA ȘI NIMENI NU AR FI VĂZUT PETELE. Nici jegul, nici rosăturile, nici chiar pânza mai rărită și lustruită.

În fiecare sală, chiar și pe holuri, vedeai pe pereții albi, ce păreau proaspăt văruiți, câte o icoană a Maicii Domnului sau a lui Iisus. Mai rar câte un crucifix, candele, foarte rar aprinse, și icoane cu alți sfinți, între care recunoșteai icoana Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe, dar și a Sfântului Ștefan.

DONATORII DE SUFLETE (8)

 …Se privi cu un fel de uimire, nu cu spaimă, așa cum s-ar fi așteptat ceilalți și chiar el, se gândiseră la chinurile Mântuitorului, dar el  mai mult  la faptul propriile sale chinuri erau binemeritate, ce suferise Narcis era incomparabil mai dureros, mai dur, mai inuman, decât ce suferea el acum, se gândi chiar să ia totul în joacă; era vorba de o piesă, în care el avea rolul protagonistului, era Christos, e o cinste pentru orice om să fie, măcar pentru o clipă, Christos, așa încât zâmbi, ceea ce îi înfurie teribil pe cei care îl legau, încât îl cetluiră bine, să-i treacă pofta de zâmbet, să simtă durerea adevărată, crâncenă, să-i vină să urle precum lupii și se grăbiră să-i pună și un căluș, se vede că mai făcuseră asta, le reușise călușul din prima, nu e deloc ușor să pui cuiva un căluș.

Îl dureau brațele, pentru altul durerea ar fi fost insuportabilă, pentru el încă nu, își îndreptă gândurile spre viața lui de până atunci, se gândi la nașterea sa, apoi la găsirea lui, ca prunc nevinovat la biserică, fu inundat de un val de căldură gândindu-se la Părinte, la tot ce făcuse și mai făcea încă pentru el, se gândi și la Preoteasă, o înțelegea și pe ea, apoi se gândi că trebuie să trăiască, nu atât pentru el, cât pentru alții, ei o luaseră pe o cale greșită și trebuiau readuși la Dreapta Cale, Adevărata și Singura.

Se simți puternic, mai tare ca o stâncă, avu impresia că funia va ceda și chiar așa se și întâmplă, nu era convins că o mână de prieten nu îl ajutase, tăindu-i legătura de la o mână, era amorțit, confuz, năclăit și gândurile lui nu se închegau în idei, cuvintele nu se adunau unul după altul, ci explodau împreună, fără putere însă, așa încât nu știa nici el adevărul, dacă se eliberase singur sau fusese ajutat de cineva, dacă nu cumva intervenise chiar Îngerul lui Păzitor, totul era posibil, așa că se eliberă pe rând, prima dată cealaltă mână, apoi și picioarele, se umflaseră, se învinețiseră, îl dureau, se frecă energic, punându-și sângele și mușchii în mișcare, se îndreptă spre dormitor, neștiind prea bine unde sunt ceilalți și ce avea el de făcut.

Aici îl găsiră cei cinci când se întorseseră de la pepinieră, se uitau holbați la el, nu le venea să creadă că se eliberase, că își desfăcuse singur funia, legăturile, se uitaseră cu atenție, nu era nicio urmă de tăietură, deci nu intervenise altcineva, erau într-un fel mulțumiți, îl pedepsiseră, erau siguri că de acum nu va mai vorbi niciodată împotriva lor, încercau  pentru prima dată chiar un vag sentiment religios, izvorât din frică, din neputința lor de a înțelege ce se petrecuse de fapt.

Începuseră apoi să îl privească cu alți ochi, era mult mai puternic decât își închipuiseră ei, era ajutat și de altcineva, de altceva, poate chiar de un Înger sau chiar de Dumnezeu, îi mira, îi zăpăcea faptul că el nu le-a reproșat nimic, a zâmbit în continuare, ca și cum i-ar fi înțeles, ca și cum i-ar fi iertat, ba chiar că avea încredere în ei că vor face și fapte bune, erau derutați, dezorientați, buimaci, nu erau pregătiți pentru asta, îi unise până atunci ura, un fel de protest oarecum legitim împotriva unei vieți nedrepte; erau până la urmă un fel de justițiari, așa cum și tâlharii, criminalii, violatorii sunt un fel de justițiari, nu foloseau ei acest cuvânt, dar asta gândeau.

Observase că și el se schimbase din acea zi, așa că i se schimbase și porecla, nu mai era Popicu, ci Părintele și, ca orice poreclă, era spusă pe jumătate în derâdere, pe jumătate în serios.

Cineva îl văzuse intrând în magazie. Poate îl și pârâse Echipei. Lucrurile acestea sunt prea încâlcite pentru a fi deslușite vreodată.

Știuse sau nu ce se petrecuse acolo, în întunericul magaziei? Dar povestise că un stol imens de rândunele se strecurase înăuntru,     printr-o gaură în ușă. Apoi câteva ciori cu ciocuri puternice, negre ca smoala. Să fi desfăcut ele funia? Și dacă da, ce le îndemnase să facă acest lucru? Și mai erau și șobolanii, adunați în șiruri neregulate, dar nesfârșite.

Ceva trebuie să se fi petrecut și cuvântul minune poate fi o cheie potrivită pentru toate ușile.

Iar el, stând pe cruce, căci cruce era până la urmă, privea gânditor la acea armată de oameni înlemniți din magazie, multe traverse de cale ferată, apoi stâlpi de la porți, adevărate totemuri. Mai târziu a aflat că trunchiurile acelea de copac, buturugile, chiar erau oameni sau pe aproape, pentru că atunci când cineva moare și nu i se găsește trupul, în mormântul său se va pune un trunchi de copac, de înălțimea mortului și trunchiul acela sau mortul se numește cenotaf.

Pe funii de rufe și pe sârme zincate atârna în neorânduială lâna spălată și pusă la uscat, gata de a fi toarsă.  Era lâna tunsă de la zeci de oi și el își imagină că e vorba de o turmă de oi ciudată, turmă ce se temea să atingă pământul și atunci oile stăteau pe sârme și pe funii precum păsările, așteptându-l pe el, să le îndrume. Căci el era Păstorul.

Și multe asemenea visuri, coșmaruri, viziuni, închipuiri avusese el cât a stat pe cruce. Și la toate le găsea aceeași rezolvare: el trebuia să aibă grijă de turma sa, el era Păstorul și își primise această cinste prin suferință. Și, poate, o parte din păcatul cel mare și încălcarea poruncii să nu ucizi aveau să-i fie, dacă nu șterse de tot, atunci măcar în parte.

Iar când Părintele îi veni în vizită, făcea asta cam o dată la trei săptămâni, îi mărturisi că ar vrea să fie preot.

O clipă, înduioșat, Părintele crezu că fiul lui vrea să-i urmeze calea, dar apoi înțelese că e vorba de ceva mai grav, mai adânc și fu tulburat peste măsură.

Și își jură în sinea lui că va face tot ce îi stă în putință să îl ajute, trecând peste privirile piezișe și zâmbetele strâmbe ale oamenilor.

Lucian Strochi

 

 

 

 

DONATORII DE SUFLETE (7)

Această tăcere era marea lui vină și era convins că va muri odată cu această vină, poate doar atunci, prin moarte și după moarte,    izbăvindu-se cu adevărat.

Clădirea principală avea și câteva anexe, dintre care cea mai râvnită era desigur cea adăpostind alimente, dar care, normal, era păzită permanent.

În schimb, alte anexe, cum erau cele în care se păstrau diferite unelte și „efecte”, și cea în care se găsea combustibilul solid, adică lemnele și cărbunii, și lichid, adică petrolul, arătau de parcă ar fi fost părăsite. Și chiar erau, magazia de lemne devenind funcțională doar pe la sfârșitul toamnei.

DONATORII DE SUFLETE (6)

Bătăile între copii erau totuși rare, ierarhiile se stabileau rapid, uneori nu era vorba decât de o privire mai aprigă sau de o vorbă șuierată printre dinți. Mai rar erau îmbrânceli, palme sau pumni. Oricum, nimeni nu reclama nimic supraveghetorilor; în primul rând pentru că ar fi riscat o nouă pedeapsă, eventual o dublă pedeapsă, atât de la supraveghetor, cât și de la bătăuș.

Nici educatorii și nici supraveghetorii nu prea băteau. Se pedepseau cu bătaia evadările, minciuna, pâra, – lucru curios, pentru că doar prin pâră cei mari aflau câte ceva.

Poezie

SONETUL ENIGMATICULUI SFINX (90)

Sfinxul – ilustratie de George Romila

mă simt senin ca omul lui Vitruviu

fantomă de apă  vis de ivoriu

trecând prin rai prin iad prin purgatoriu

fluviu cu fluviu biblicul diluviu

 

îi adresez lui Dumnezeu memoriu

să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu

sunt piatră gânditor umil eluviu

nimic celebru mai nimic notoriu

SONETUL LEVATEI (89)

încătușată liberă-i natura

plâns râs aceeași lacrimă sărată

cerneală sânge e aceeași pată

blestem și cântec în aceeași gura

 

încălecăm același drum aceeași roată

creștin ateu la fel ne  e scriptura

de șarpe  sau de tigru mușcătura

girafă om aceeași beregată

SONETUL PIETREI (88)

domnul mi-a dat la naștere o piatră

sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte

e bună stăvilar pentru o punte

pentru o moară o cetate vatră

 

iar de va fi așa ca un grăunte

o vei cinsti cum omenești o voatră

în casă ca pe-o zestre dintr-o natră

pe deget de mireasă să te-nfrunte 

SONETUL ZODIACELOR STRANII (87)

 

pășesc prin sideralele băltoace

și-mi număr zile stele în abace

mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace

lumina-i învelită în cojoace

 

din milioanele de dobitoace

doar noi lăsăm lumina să se joace

deschidem larg ferestrele opace

SONETUL LUNII (86)

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

 

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.

SONETUL FLORII DEVENITE FEMEIE (85)

nu voi alege o anume floare

cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare

razei din ochi nu-i caut un alt soare

val înspumat pentru adânca mare

 

ce pleoapă să îți prind la cingătoare

ce lacrimă albastră nu te doare

un dumnezeu e-n fiece mișcare

și-un curcubeu e punte peste zare

SONETUL RAVNITEI BIBLIOTECI (84)

natura e umbra unei biblioteci

cărțile-n suluri își amintesc copaci

rânduri se-ndoaie ca vița pe araci

silabele spade se ascund în teci

 

vin litere-n vârtejuri  vii vârcolaci

scrisul se desparte în negre poteci

visările se-ascund în case culbeci

oamenii mării-au rămas fără tălmaci

 

fără cuvinte suntem omizi gândaci

ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci

fără aureolă aurolaci

 

suntem cel mult pe veci reci dieci meteci

secunda se scufundă calm în parseci

ajungem deci în curând cercopiteci

Lucian Strochi

SONETUL HIMEREI (83) E

pentru iubire  animal  de pază

pentru un vis privire clară trează

pentru speranță pot fi chiar o rază

și pentru noapte cântec de amiază

 

pentru tăcere o subtilă frază

pentru săraci un om ales de vază

pentru un paști dorită bobotează

pentru lunatici ochiuri cu turcoază

 

pentru artist subtilă ipostază

pentru timizi o inimă vitează

pentru fecioare chiar o barză brează

hiperbolă timidă sau emfază

 

un duh romantic sau un film de groază

și pentru-nchipuire dreaptă bază

Lucian Strochi

SONETUL MUNTELUI (931) (82) E

eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte

domnul vroia pentru natură–o luntre

și-a început semeț să se încrunte

și-a pus atunci mirat mâna la frunte

 

și-așa a apărut întâiul munte

nu mai cunosc prea multe amănunte

cine și ce vroiau să se înfrunte

o luptă grea între civili și junte

SONETUL BOLII DIVINE (81)

Când iubim frunzele devin albastre,

Rotindu-se în spirale  străvezii;

Pietrele par turme migrând, iată, vii…

Lumânările de priveghi sunt astre…

 

Miros și  norii a trupuri de copii,

Pădurile ajung pe rând fiastre;

Pe umeri cresc brutal aripi măiastre

Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…