Copilărie

Proza

DONATORII DE SUFLETE (82)

Dar istoria e uneori nedreaptă.

În 1462 Biserica Sfântului Eugeniu a fost transformată în geamie, atunci când a avut loc cucerirea Trapezuntului de către Mohammed Cuceritorul.

Printre minunile sfântului Eugeniu se numără vindecări miraculoase de lepră, holeră, ciumă, tifos și boli ale mlaștinilor, probabil malarie, apoi învieri, mai ales ale celor înecați în mare.

În urmă cu un secol, a fost descoperit într-o peșteră, unde s-ar fi adăpostit Sfântul, un pergament în care Sfântul își mărturisește o tulburătoare poveste de dragoste pentru o frumoasă a locului, pe numele ei Maria.

DONATORII DE SUFLETE (81)

Nimeni nu mai văzuse un om tatuat așa până atunci, nici nu ştiau că există astfel de oameni care să-şi deseneze pe trup atâtea semne şi de ce să fi făcut asta, dacă ar fi fost un nume de fată, o inimă străpunsă de o săgeată, ar mai fi înţeles, mai văzuseră asemenea semne, e drept, pe copaci, dar aşa…; aşa că îl acoperiră din nou cu hainele care, ciudat, nu se rupseseră.

Când s-au hotărât să-l îngroape, trecuse şi el, ca o umbră, se oprise şi cântase la groapă ceva trist, incredibil de trist, cu sunete prelungi, prea lungi, oamenii înţeleseră că era un cântec pentru mort, aşa că, după ce plecă el, se închinaseră, de data asta şi bărbaţii.

Unii mai bătrâni îşi aminteau însă că se mai oprise o dată, atunci când murise învăţătorul cel bătrân, se oprise și atunci câteva clipe, cât pentru un cântec, la fereastra casei, tot cântec de jale.

DONATORII DE SUFLETE (80)

LEGENDA PELICANULUI

Se spune că pe aceste meleaguri domnea un împărat puternic și nu avea decât o fată la care ținea ca la ochii din cap. Voia să o mărite cu un împărat pe măsură. Dar fata s-a îndrăgostit de un pescar chipeș și s-a drăgostit cu el. Când a fost să nască, nu s-a găsit nicio barză care să aibă curajul să aducă în zbor copilul. Până la urmă s-a milostivit de prințesă o barză mai bătrână și mai miloasă și a adus la castel copilul. Dar pentru asta a trebuit să-și întindă mult pielea pliscului, să poată ascunde acolo copilul. Atunci, împăratul a blestemat pasărea să rămână cu pliscul atârnând ca o gușă și să nu aibă dreptul să aleagă alte ținuturi, decât cel al Deltei. Berzei i s-a spus pelincanul, de la pelincile în care era înfășat pruncul, și apoi pelicanul.

 

LEGENDA STURIONULUI

Pe aceste meleaguri domneau doi frați, împărați puternici. Înainte de moarte tatăl lor a hotărât să împartă împărăția în două, pentru fiecare frate – o jumătate: jumătate de împărăție era a apelor, adică a fluviului, iar cealaltă jumătate era a pământului. Împăratul Pământului avea o fată frumoasă, cum nu era alta pe lume, iar celălalt împărat un flăcău, cel mai mândru chip de sub soare. Atât de puternică era dragostea între cei doi tineri, încât au trecut peste orice opreliști. Împăratul Apelor a furat prințesa pentru fiul său și a ascuns-o sub ape. S-a înfuriat Împăratul

DONATORII DE SUFLETE (79)

LEGENDELE TULCII ȘI DUNĂRII (I)

Pe malul Mării celei Mari sălășluia un balaur cu trei capete. Era uriaș și nu lăsa pe nimeni să se apropie de mare sau vasele de pe mare să se apropie de țărm. De aceea oamenii i-au spus mării Marea Neagră.

Dar tot în acele ținuturi de la malul mării, trăia și un voinic căruia oamenii  i-au spus Gheorghe. Într-o zi balaurul i-a ucis voinicului – ce pe atunci era doar copil – părinții aflați pe faleză.

Iar Gheorghe s-a hotărât atunci să se răzbune și să-i apere și pe ceilalți oameni de groaznicul balaur.

Așa că și-a făurit arme nemaivăzute: o chivără de oțel, ce strălucea ca o oglindă când o priveai, și o suliță ce părea mai fierbinte decât cea mai fierbinte rază de soare și mai dreaptă decât cel mai drept gând al bunului Dumnezeu.

DONATORII DE SUFLETE (78)

Copiii nu se mai jucau pe afară, animalele păreau și ele triste și tăcute. Și totuși, în ciuda tuturor măsurilor, se murea din ce în ce mai mult, de parcă măsurile luate nu făceau altceva decât să mărească rata mortalității.

Oamenii deveneau lucruri, dar chiar și așa, se murea mult și nimeni nu putea ști de ce.

Oamenii credeau tot mai mult că e vorba de o apocalipsă, că omenirea trebuia să dispară toată, oamenii trebuia să fie înlocuiți de alți oameni, cu alte ființe. S-a vorbit de scenarii, de conspirații, de trădări, de manipulare, de încercarea de a subjuga toată omenirea, de Ocultă, de Noua Ordine Mondială.

DONATORII DE SUFLETE (77)

…Oamenii veneau încet-încet la slujbă. Cu teamă parcă. Parcă s-ar fi temut unul de celălalt. Ca și cum s-ar fi temut să nu se murdărească.

Dealul și valea păreau și ele ciudate, pestrițe, tocmai din cauza faptului că oamenii nu mai veneau în pâlcuri strânse spre biserică. Și, iarăși ciudat, se temeau să intre în biserică, de parcă s-ar fi întâlnit acolo cu un duh rău.

Asta se lega de visul său și atunci se hotărî să-l povestească și oamenilor veniți să-l asculte. Visul aducea a poveste, dar și a istorie reală și noi, oamenii, suntem doritori de povești și de istorii.

DONATORII DE SUFLETE (76)

Sufletul nu se împarte, nu se desparte. El se prelungește, se divide, se multiplică. Și apoi cedezi suflet, dar și primești suflet. Iubirea presupune dăruirea sufletului către cineva, dar și primirea de suflet de la acel cineva. Dar pentru a iubi, cei doi trebuie să aibă aceeași rezonanță, să fie pe aceeași lungime de undă.

Toți oamenii primesc suflet. Numai că uneori primesc prea puțin de la alții, sau nu pot primi ei mai mult. E ca și cum ai turna apă într-o căldare spartă. Și atunci trupul suferă…

– Dar de ce unii oameni nu vor să-și dea sufletul pentru ceilalți?

– Pentru că sunt egoiști, pentru că le este teamă să nu rămână ei cu prea puțin suflet, pentru că sunt convinși că sufletul e ceva ce se termină, se epuizează și atunci e bine să păstrezi din el cât mai mult. Sau sunt oameni care nu cred în suflet, în iubire, în puterea sufletului de a ne apăra. Sunt oameni care nu cred în pace. Ei cred că războiul e singura soluție pentru toate problemele.

DONATORII DE SUFLETE (75)

Totuși nu se aștepta ca la întâlnirea de la biserică ei să vină atât de bine pregătiți. Mai întâi Ștefan îi întinse în tăcere o foaie de hârtie în care ei trecuseră tot ce aleseseră ca expresii despre suflet. Lucraseră în echipă.

Scrisul fetei era mai frumos, mai rotund, al lui Ștefan mai neglijent, mai ascuțit, totuși și el ușor de descifrat. Citi: a arde la suflet a fi un suflet în două trupuri sau o mână și un suflet a aștepta cu sufletul la gură a i se lua de pe suflet a avea ceva pe sufletul său a intra în sufletul cuiva a mai prinde suflet a avea sufletul în oase a-i scoate cuiva sufletul  a avea șapte (nouă) suflete a avea suflet cu crăci a căuta de sufletul cuiva a cere ceva de sufletul cuivaa i se rupe sufletul de mila cuiva a cere în sufletul cuiva a da ceva de sufletul cuiva a-și vinde sufletul  pentru ceva a da de suflet un copil a se băga în sufletul cuiva  a da sau a lăsa drept suflet a-i ieși cuiva sufletul a da sufletul din oase a fi, a da, a împărți, a căuta, a face de sufletul cuiva a fi trup și suflet  cu cineva a fi suflet călător a i se bate sufletul în tindă  a-i arde sufletul de ceva a nu avea pe cineva la suflet a-i arde sufletul de sete a-i merge cuiva la suflet a-i pofti cuiva sufletul ceva a i se lua dinspre suflet a-i sta cuiva pe suflet   a-i veni sufletul la loc a intra în sufletul cuiva a împărți, a cânta, a face ceva de sufletul cuiva a-l durea sau a i se rupe sufletul a lua de suflet pe cineva a lua sufletul a prinde suflet a se umple de suflet a rămâne cu sufletul în oase a scăpa numai cu sufletul a strânge pe cineva la suflet a-și da sufletul a-și stupi sufletul a da sufletul din el a-și încărca sufletul a-și lua ceva pe suflet a pune tot sufletul a-și scoate sufletul  a-și trage sufletul a-și scuipa sufletul cu cineva a-și vărsa sufletul a-și vinde sufletul diavolului copil de suflet cu, fără suflet cu sufletul în palmă cu sufletul la gură cu sufletul pe buze cu trup și suflet a-i merge la suflet într-un suflet jur pe sufletul meu pe sufletul meu să fie de sufletul cuiva suflet de om sufletu’! om fără suflet sufletu’ lui Avram Iancu! sufletul meu vai de sufletul tăua-și da duhul  cu duh, plin de duh cu duhul blândeții sărac cu duhul…

DONATORII DE SUFLETE (74)

În cazul orbilor, de cele mai multe ori era vorba de cecitate, ochiul era sănătos, dar imaginea nu se forma pe creier.

Avea metodele lui de vindecare și, dacă nu le prea expunea oamenilor, nu era pentru că voia să le țină doar pentru el, ca un secret bine păzit, ci pentru că nu știa cum să le explice oamenilor ce și cum.

La fel și cu surdomuții. Se uita la bolnavi dacă au sau nu limba tăiată, apoi le provoca un șoc, adesea o sperietură puternică și de cele mai multe ori bolnavii scoteau câteva sunete. Pe urmă era mai ușor. A avut situații când pacientul avea urechile înfundate cu ceară încă din copilărie, dar nu știa asta.

DONATORII DE SUFLETE (73)

LOCURILE PE UNDE TRECEA PĂRINTELE ȘTEFAN ERAU TULBURATE DE LA ORDINEA LOR FIREASCĂ. DE MULTE ORI SE PORNEAU FURTUNI FĂRĂ VESTE SAU PLOI TORENȚIALE, CARE UMFLAU REPEDE PÂRAIELE ȘI LE TRANSFORMAU ÎN TORENTE.

Soarele era ascuns mereu după nori negri sau vineți. Ceața năvălea dinspre văi și urca spre dealuri sau spre munți. O ceață groasă, de nu vedeai la doi pași. Erau și vânturi puternice care, nu o dată, doborau copacii, smulgeau acoperișuri, ba mai luau în vârtej și câte un animal.

Se gândeau oamenii care să fie cauza. Păcatele lor, multe și grele?

Dar oamenii au păcătuit de când se știu și nu credeau că acum oamenii păcătuiau mai mult decât altă dată.

Se îndepărtaseră oamenii de la Cele Sfinte?

Poezie

SONETUL ENIGMATICULUI SFINX (90)

Sfinxul – ilustratie de George Romila

mă simt senin ca omul lui Vitruviu

fantomă de apă  vis de ivoriu

trecând prin rai prin iad prin purgatoriu

fluviu cu fluviu biblicul diluviu

 

îi adresez lui Dumnezeu memoriu

să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu

sunt piatră gânditor umil eluviu

nimic celebru mai nimic notoriu

SONETUL LEVATEI (89)

încătușată liberă-i natura

plâns râs aceeași lacrimă sărată

cerneală sânge e aceeași pată

blestem și cântec în aceeași gura

 

încălecăm același drum aceeași roată

creștin ateu la fel ne  e scriptura

de șarpe  sau de tigru mușcătura

girafă om aceeași beregată

SONETUL PIETREI (88)

domnul mi-a dat la naștere o piatră

sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte

e bună stăvilar pentru o punte

pentru o moară o cetate vatră

 

iar de va fi așa ca un grăunte

o vei cinsti cum omenești o voatră

în casă ca pe-o zestre dintr-o natră

pe deget de mireasă să te-nfrunte 

SONETUL ZODIACELOR STRANII (87)

 

pășesc prin sideralele băltoace

și-mi număr zile stele în abace

mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace

lumina-i învelită în cojoace

 

din milioanele de dobitoace

doar noi lăsăm lumina să se joace

deschidem larg ferestrele opace

SONETUL LUNII (86)

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

 

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.

SONETUL FLORII DEVENITE FEMEIE (85)

nu voi alege o anume floare

cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare

razei din ochi nu-i caut un alt soare

val înspumat pentru adânca mare

 

ce pleoapă să îți prind la cingătoare

ce lacrimă albastră nu te doare

un dumnezeu e-n fiece mișcare

și-un curcubeu e punte peste zare

SONETUL RAVNITEI BIBLIOTECI (84)

natura e umbra unei biblioteci

cărțile-n suluri își amintesc copaci

rânduri se-ndoaie ca vița pe araci

silabele spade se ascund în teci

 

vin litere-n vârtejuri  vii vârcolaci

scrisul se desparte în negre poteci

visările se-ascund în case culbeci

oamenii mării-au rămas fără tălmaci

 

fără cuvinte suntem omizi gândaci

ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci

fără aureolă aurolaci

 

suntem cel mult pe veci reci dieci meteci

secunda se scufundă calm în parseci

ajungem deci în curând cercopiteci

Lucian Strochi

SONETUL HIMEREI (83) E

pentru iubire  animal  de pază

pentru un vis privire clară trează

pentru speranță pot fi chiar o rază

și pentru noapte cântec de amiază

 

pentru tăcere o subtilă frază

pentru săraci un om ales de vază

pentru un paști dorită bobotează

pentru lunatici ochiuri cu turcoază

 

pentru artist subtilă ipostază

pentru timizi o inimă vitează

pentru fecioare chiar o barză brează

hiperbolă timidă sau emfază

 

un duh romantic sau un film de groază

și pentru-nchipuire dreaptă bază

Lucian Strochi

SONETUL MUNTELUI (931) (82) E

eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte

domnul vroia pentru natură–o luntre

și-a început semeț să se încrunte

și-a pus atunci mirat mâna la frunte

 

și-așa a apărut întâiul munte

nu mai cunosc prea multe amănunte

cine și ce vroiau să se înfrunte

o luptă grea între civili și junte

SONETUL BOLII DIVINE (81)

Când iubim frunzele devin albastre,

Rotindu-se în spirale  străvezii;

Pietrele par turme migrând, iată, vii…

Lumânările de priveghi sunt astre…

 

Miros și  norii a trupuri de copii,

Pădurile ajung pe rând fiastre;

Pe umeri cresc brutal aripi măiastre

Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…