Povestea începe ca un basm, apoi ca o legendă şi sfârşeşte prin a fi un banchet al imaginarului, un vis în vis în vis. Curios cât de mult epic poate ascunde descrierea, cât de mult se conjugă fericit cele patru elemente: cerul, pământul, apa şi focul. Cine e focul? Probabil visul, atât de fascinant şi de înşelător, schimbându-şi mereu forma, cerând povestirea. (Eugeniu Zloteanu)

Preluând o veche credinţă populară, a nuieluşei descoperitoare a apelor de/din adâncime, L. S, brodează o povestire, punând în pagină câteva idei  referitoare la înzestrări superioare ale fiinţei umane, toate, pe seama unui personaj anonim, caracteriza prin trăsături excepţionale şi care acţionează în spiritul unor idealuri, râvnite de om de-a lungul întregii sale existenţe şi, ca de obicei în proza autorului nostru, realul se îmbină aproape firesc cu fantasticul, şi de această dată. (Constantin Tomşa)

Un adevărat banchet al imaginarului, încât nu-ţi dai seama când te afli în fantasticul magic, ori în fabulosul folcloric. Eroul este un anonim fântânar înzestrat cu harul de a descoperi apa în adâncuri cu o recuzită simplă, un băţ, de fapt o nuia de alun, o adevărată baghetă magică, venită parcă dintr-un timp fabulos dinaintea naşterii numelor. Fântâna e „fără lanţ şi cumpănă”, dar e şi fântâna din care se adapă curcubeul, o fântână a visării.

De la momentul surpării fântânii, moment tragic, plonjăm în vis şi din vis în alt vis şi tot continuând astfel încât nu mai ştim de suntem în planul real sau al viselor.

În adânc se caută apa limpede, curată, căutarea fiind aproape obsesivă, fascinantă, precum obsesia zborului lui Icar. Doar că aici răzvrătitul caută în adâncuri.

Acolo unde sfârşeşte în urma surpării malului, dispariţia sa e miraculoasă, fiindcă nu va fi găsit niciodată. Ţinuta morală a eroului e sugerată în planul visului într-o metamorfoză posibilă de porumbel, uliu, cocoş sau vultur, nu în cârtiţă sau vierme, animale care i-ar fi asigurat supravieţuirea subpământeană. Miraculosul ia şi proporţii cosmice: gerul neobişnuit parcă aduce aurora boreală la latitudinea noastră „cu perdele luminoase ca trupul unui balaur”. Un curcubeu „s-a întors ca un arc asupra fântânii” despre care se crede că ar fi sufletul fântânarului dispărut în adânc.

Şarpele, poate simbol al curiozităţii cunoaşterii, după ce muşcă o femeie de mână, aceasta rămâne grea şi va naşte un copil cu o vărguţă în mână. Alungarea ei din sat, fiind considerată o „farmazoancă”, atrage după sine regretul sătenilor fiindcă „fântânarul nu le aducea doar apă, ci şi poveştile” cărora acum le duc dorul. Sătenii rămân acum cu o întruchipare a numelui satului „Vai-de-ei” – Văidei. Să fie atât de vitală pentru oameni setea de fantastic? (Ioan Dobreanu)

Personaje de maestru. Destinul unui orfan, devenit „fântânar cu har”, care are darul povestirii. Personaj fabulos, fantastic. Ce e apa? Apa „înseamnă viaţă, căci noi suntem fii apei,… purificare, ne spălăm de murdăriile trupului şi ale sufletului, ne botezăm,… înţelepciune, pentru că este începutul şi sfârşitul creaţiei,… apa e cuvânt, verb generator…”. Ce e pământul devenit duşmănos şi răzbunător, care surpându-se peste fântânar, îl înghite, ascunzându-l realităţii, lumii, metamorfozându-i fiinţa? Ce e omul fără poveşti sau fără dorul călătoriei iniţiatice? (Cornel PAIU)

Apa ascunsă sub pământ este o energie vie, purificatoare. Un copil are darul de a simţi fiorul apei din adâncuri. Folosindu-se doar de o nuia, fiul apei trece prin timp, străbate un tărâm de dragoste şi de nebunie, până ce o surpare îi ia viaţa. Dispariţia lui provoacă nelinişte şi nesiguranţă. Soţia şi copiii pleacă din sat.

Fântâna este totodată un izvor magic, simbol al tinereţii eterne, regenerării, al cunoaşterii. Copilul renaşte, de data asta născut de o femeie care se împerechease cu şarpele de apă. (Vladimir Tescanu)

Având la început aparenţa unui basm, pe care l-am putea intitula uşor Făt-Frumos, cel cu vărguţa în mână născut, povestirea Fântâna fără cumpănă şi lanţ este un adevărat havuz al imaginarului.

Nu interesează prea mult naraţiunea, oarecum stereotipă şi previzibilă, ca cea dintr-un basm oarecare.

Nici viaţa eroului pare că nu interesează prea mult, este cea a unui erou necunoscut, prin nume, i se reţine doar porecla, aceasta venind ca un ecou al profesiei, din acest punct de vedere putem vorbi de un prototimp al prenaşterii numelor, chiar dacă el are un anume statut social, aici povestirea se desparte de basm, basmul refuzând un Făt-Frumos familist, acceptându-l astfel  doar în final, dar şi atunci doar ca o proiecţie în/spre viitor.

Şi totuşi povestirea impresionează puternic prin câteva lucruri: în primul rând prin jerbele de imagini, fântâna fără cumpănă şi lanţ fiind, nu doar fântâna curcubeului, ci una a focurilor de artificii. E o fântâna a viselor şi a visării.

Un tragic şi până la urmă previzibil accident, surparea pământului peste fântânar, devine prilejul unei formidabile morţi, cea a visului în vis în vis în vis etc., toate momentele subiectului, de la expoziţiune până la deznodământ concentrându-se într-un singur ghem narativ.  

Numai că visul nu este moarte, dimpotrivă, aşa încât trupul eroului, hoitul său, -termenul e dur, dar necesar! -, nu va fi niciodată aflat.

Găsim în povestire şi o interesantă sugestie adamică, el fiind atât primul bărbat pentru o femeie reală sau virtuală, dar cu o reală capacitate fabulatorie, cât şi şarpele. Există şi o moralitate a acestei povestiri, care o apropie din nou de basm şi anume demnitatea eroului: el acceptă să fie porumbel şi uliu, cocoş şi bufniţă, dar nu cârtiţă şi/sau vierme, animale cu simbolistică negativă, chiar dacă, aceptând aceste ultime două metamorfoze, ar rămâne în viaţă, aceste ultime animale având ca mediu de viaţă obişnuit, pământul. Interesantă şi inedită e şi secvenţa vocilor, a glasurilor pământului, (nimic rebranesc sau blagian!),  ca şi scena descoperirii morţilor neputreziţi.

Fântâna devine, pe parcursul povestirii, dintr-un scop în sine (săpatul ei) şi cu un scop practic (apa), un izvor artificial, o adevărată lume, ce se descoperă treptat, fântâna părând o lunetă, apropiind lucrurile şi detaliile, până când ele devin monstruos de reale, o lumetă, dacă ne este permis acest joc de cuvinte.

Există şi o fascinaţie a adâncului, o beţie a pământului şi a apei, omul având nu doar nostalgia icarică, solară a zborului, ci şi pe cea a descoperirii adâncului, semn că omul este un permanent răzvrătit şi căutător.

Şi tot ca într-un cunoscut basm, în care puterea zmeului se găsea până la urmă în…două muşte, imaginile şi metaforele sunt învelite una într-alta: sub arc de curcubeu sau mantie de auroră boreală, o fântână fără cumpănă şi lanţ, în fântână, o oglindă, în oglindă, un ochi, în ochi privindu-se, îndelung, setea.

Sau altfel spus, un vis într-un vis într-un vis într-un vis. Sau un singur vis, între oglinzi paralele, una fiind a cerului şi cealaltă a sufletului omenesc.

O naraţiune pură care se transformă treptat într-o descriere impură. Sau invers. (Lucian STROCHI)