Prefeţe, articole şi recenzii despre Lucian Strochi

Cicatricea: Postfaţă

Lucian Strochi-CicatriceaMărturisesc că, citind acest roman, m-am găsit în faţa unui text derutant, pendulând între poem şi eseu, între basm şi decupaj fenomenologic, între baladă şi document psihologic, între ficţiune pură şi naturalism, între insomnie şi coşmar. Cartea este de un egoism feroce (personajele se devoră reciproc, dar se şi autodevoră) şi, în acelaşi timp, o carte profund democratică, neavând, aparent, nici măcar orgoliul auctorial.

E greu de stabilit cine e protagonistul acestei cărţi: cotropitoarea, uriaşa mamă, o uhrmutter impresionantă, cucerind totul: cerul, pământul, soţul, fiii, destinul şi pierzând totul, într-o superbă risipire şi dăruire? Fiul cel mic, cel care găseşte în final calea spre  adevăr, având, ca religie supremă, ultimă, iubirea? Fiica, Maria, cea care, prin copil, întemeiază şi continuă un neam? Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului (şi a adevărului originar), autorul moral al cărţii (cărţilor)? Sau poate că trebuie să căutăm personajul principal printre alte nume: cuvântul, călătoria iniţiatică, destinul, familia, viaţa, moartea, naşterea, zodiile, eterna reîntoarcere, creaţia, imaginarul ? Răspunsul la aceste întrebări este riscant, dar, în spiritul cărţii, posibil.

Ca orice creaţie barocă, romanul acesta oferă, ca metaforă integratoare trandafirul, tradus blagian, caracterizat prin involt.

Materia epică a cărţii ne apare, citită prin această grilă, relativ simplă: pe structura unei balade cunoscute, Balada fratelui mort, se grefează destinul celorlalţi nouă fraţi. Surpriza, de proporţii, vine din asociere: fraţii fratelui mort sunt eroii altor balade celebre, respectiv: ciobanul din Mioriţa, Toma Alimoş, Manole etc., ei coexistând funcţional, familial, atitudinal, ficţional, cu alte personaje, precum: plugarul, pescarul, poetul, prâslea, fata cea mică.

,,CICATRICEA’’ SAU DESPRE EXISTENTA SCRIPTURALA POSTMODERNĂ

Lucian Strochi-CicatriceaPublicată în 1996, la editura Răzeşu, apare după un şir de romane de-a dreptul impresionant, aşa cum apar în Tabelul cronologic de la pagina 346 al aceleiaşi cărţii; el este, putem spune după o lectură mai atentă a lui, un roman altfel; formula epică este una interesantă şi surprinzătoare, în sensul postmodern al termenului.

Cheia epică este una de formulă mitică: o mamă îşi simte sfârşitul aproape şi cere unuia din cei zece fii să îi  caute pe ceilalţi, să îi aducă acasă unde ea le-a pregătit fiecăruia câte o cameră. Acesta îşi începe periplul în lume, în viaţă, dar mai ales în moarte; vocea lui se împleteşte cu aceea a femeii şi, uneori, cu aceea a naratorului însuşi care este, cum e firesc în textul postmodern, unul dintre personaje şi, rând pe rând, fiecare din ele; o  ţesătură lirico-simbolică interesantă şi semnificativă porneşte, din punct de vedere epic, de la structurile numite prin anii 1990 de critica franceză roman  par  nouvelles,  deşi poveştile sunt, practic, independente, având cam aceleaşi dimensiuni şi fiecare formând un mozaic al semnificaţiilor. Formula romanescă ne aminteşte de vocaţia pentru povestire a autorului nostru, strălucit reprezentată de volumul Penultima partidă de  zaruri, apărută la Cartea Românească  în 1985 şi  excelent primită, la vremea aceea, de critică şi cititori.

Textul este, înainte de toate, o meditaţie asupra cărţii, care trebuie să fie o realitate fundamentală ,,despre tatăl meu, despre mama mea, despre fratele meu, despre mine…Despre poporul meu, despre viaţă şi despre moarte…” Ea  este, în esenţă, o Biblie, adică o carte a cărţilor, cuprinzând în ea tot şi toate despre om şi umanitate, o carte a fiului, într-un sens larg, arghezian, al continuităţii ,,când  oamenii pot deveni zei”, cum afirmă autorul însuşi.

Pentru că o carte presupune, în mod biblic cuvântul, dar şi splendida demnitate a literei, asemenea textelor lui Nichita Stănescu, perceperea acestora e una senzuală, dureroasă ca o naştere: ,,mă dor buzele umflate de aşteptarea  cuvintelor… mă doare cerul, ars de arşiţa cuvintelor… mă ustură buricele degetelor, căci am pipăit întâi  ul trup al cuvintelor… mă doare sufletul,  că nu am învins cerul”. Autorul se demonstrează în acest text şi în multele la fel, un poet de amplă respiraţie care, cu cuvinte, ciopleşte în aer ,,o clepsidră prin care se scurge, în infinit, tot nisipul deşertului”. Vom găsi, aproape de final, semnificaţia titlului, aşa cum îl percepe autorul însuşi: ,,Aşa cum o cicatrice, rămâne, în acelaşi timp, un semn al rănii şi al vindecării…O cicatrice….”(p.244)

Cicatricea – Cronica lansărilor de carte

CICATRICEA a avut mai multe lansări, cele mai importante fiind la Piatra-Neamţ, Bucureşti, Iaşi şi Tazlău.

Lansarea de la Piatra-Neamţ a fost comentată în mai multe publicaţii. Pentru exemplificare, reproducem textul din Realitatea nemţeană , nr. 278, luni, 23 decembrie 1996, p.7

Lucian Strochi-CicatriceaLansare de carte

CICATRICEA

de Lucian Strochi

  • „Este o Carte a Cărţilor, un roman total ce se poate citi din orice punct spre orice direcţie” (criticul literar Valentin F. Mihăescu)
  • „Lucian Strochi este un fin observator, un psiholog de profunzime” (dr. Răzeşu, editorul romanului „Cicatricea”)

Oana C. OPRIŞANU

 Lansarea romanului „Cicatricea” de Lucian Strochi a avut loc vineri, 20 decembrie.a.c., ora 17,00, la Casa Cărţii din Piatra-Neamţ. Într-un public foarte numeros, format din oameni de litere, artişti plastici, iubitori de cultură şi ziarişti, şi-au făcut remarcată prezenţă figuri ale vieţii politice din judeţul Neamţ: domnul Alexandru Ţibulcă (prefect), Ion Rotaru (primar) şi Gheorghe Dumitreasa (viceprimar).

Prezentarea a fost susţinută de domnul profesor Gheorghe Bunghez, director al SA Bibliopolis, care a apreciat: „Ne aflăm în faţa unui eveniment literar aparte, căci un astfel de roman nu apare în fiecare zi. Autorul a realizat un proiect extrem de dificil, unic în literatura română, şi anume acela de a aduna într-o singură carte miturile esenţiale ale universului literar românesc, însă într-o asemenea modalitate încât romanul poate fi citit nu ca o simplă rememorare a lor, ci având în permanenţă sugestia simbolicului ce ne poartă spre universuri intime, trezind în noi emoţie şi sentiment. Cartea are o structură arhetipală, este o ţesere de simboluri vii. Capitolele ei rescriu tipuri de proză contemporană şi mitică. Cred că acest roman va provoca multe discuţii şi ecourile lui se vor face simţite în universul literaturii, căci duce la o adevărată viaţă vie, spirituală.”

Cicatricea – prezentarea cărţii în franceză şi engleză

Lucian Strochi-CicatriceaLucian Strochi (né en 1950, membre titulaire de LʼUnion des Ecrivains de Roumanie sʼest reconnu de bonne heure une vocation de poète et les deux recueils de poèmes précédement parus viennent confirmer une inépuisable substance lirique (La parole dite Parole, 1994 et Le Porte-parole, 1996). Pourtant ses débuts furent sous le signe du récit parabolique (LʼAvant-dernière partie de dés, 1985) et de la narration policière (Gambit, 1990), qui lui valurent dʼexcellentes chroniques et la considération des lecteurs.

„La Cicatrice” est un roman des archétypes, qui propose une reévaluation de quelques mythes et légendes roumains et universelles, disposés en savantes circomvolutions dʼune architecture épique à la fois énigmatique, limpide et incitative (une „rosa involuta”, la rose involutée, tant aimée par les esprits sinueux et rêveurs). En fait, „La Cicatrice”, est un poèm gnomique, une allégorie hermétique de lʼimmortalité et une apologie de lʼhomme vu comme „mésocosme, reminiscence de lʼétoile de mer aussi bien que de lʼétoile galactique...” À se trouver des confrères enclins au même genre de vision fantastiques, parfois magiques, souvent terrifiantes, quelque fois cauchemardesques, le romancier doit avoir longuement conversé avec Ismail Kadare, Dino Buzzati, Jorge Luis Borges, Cinghiz Aitmatov.

Citește mai mult

Trenul de sticlă: Ore suplimentare

Ore suplimentare impresionează prin jocul autorului cu timpul, timp care se despică asemenea unei limbi de şarpe: pe de o parte e vorba de un timp perfect circumscris unei epoci (cea socialistă), pe de altă parte e vorba de un timp etern, mai mult decât durativ. Grupul statuar e impresionant, dinamic, o antipietà. Simbolic, profesoara capătă un  nume abia în final, un nume de înger, Angela, aşa cum alţii capătă statutul de sfinţi. (Eugeniu Zloteanu)

Cititorului i se oferă inclusiv o imagine realistă a satului, cu problemele oamenilor, cu felul lor de a fi, toate văzute cu ochii unei profesoare debutante în învăţământ, ajunsă, prin repartiţie, într-un sat, unde este nevoită să accepte 6 ore suplimentare la o şcoală ce se afla la o distanţă de 6 kilometri de şcoala unde era titulară şi pe care era nevoită să o străbată pe jos. (Constantin Tomşa)

Compararea inspectorului şcolar, „de teritoriu”, cu ceea ce este protopopul între clericii aparţinând unui unităţi administrativ-bisericeşti ne stârneşte şi zâmbetul şi curiozitatea, ştiind faptul că autorul nostru nu face niciodată o afirmaţie fără a avea în vedere o construcţie mult mai elaborată. Profesia de dascăl, ca şi aceea de preot, implică, alături de necesitatea exercitării acestora din vocaţie, spirit de sacrificiu, insistenţă ritmică, infinită răbdare şi, o doză semnificativă de inocenţă. Tulburător în aceste caracteristici este portretul unei tinere profesoare, Angela, căreia autorul, deliberat îi atribuie un nume simbolic, angelic, răsplătindu-i şi în acest mod corectitudinea şi devotamentul profesional şi civic. Este portretul unei persoane practicantă a virtuţii, în orice împrejurare, cu încredere în bune rezultate, din convingerea că aşa e bine, aşa e cinstit, aşa se cuvine. Din acest unghi, gestul unui fost elev („Americanul”, şi el anonim, străin), care-i aşează la crucea de la mormânt, un monument reprezentând un înger de ciment, este un emoţionant act de recunoştinţă. Gest anonim, aşa cum trăise şi profesoara sa. Acest anonimat pare a fi exorcizat tocmai prin acest înger de ciment, care printr-o suită de întâmplări ajunge să fie ocrotitorul unei grădini particulare, anulând, poate, în acest fel, metafizic, înstrăinarea de-o viaţă al celei căreia îi fusese dedicat şi căreia trebuia să-i vegheze somnul de veci. La extremă, revoltător, dar profund moralizator, prin exemplul negativ ilustrat, de neurmat, este portretul preotului Gheorghe. Insistenţa exegezei ar necesita adâncimi teologice mereu actuale. Dragostea autorului pentru lingvistică este şi aici evidentă. Ce sunt oare aceste „ore suplimentare”? Riscăm a le defini ca fiind acele ore care ţin de planul metafizic, care se coordonează după alte repere şi reguli, care curg pe axa sufletului. (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă: Febra

O povestire impecabil scrisă, la limita fantasticului şi al realului, cu un fir narativ (exterior) aproape banal, dar cu o extraordinară trăire „narativă” interioară, o adevărată „artă epică”, întrucât pare a concentra toate virtuţile autorului: o lejeritate deconcertantă în depersonalizarea personajelor(se trece cu uşurinţă de la persoana I la a III-a sau chiar la a II-a), o capacitate formidabilă de a transforma istoria în mit, o cultură generală bine temperată şi asumată (autorul se simte bine în orice mediu şi în orice limbaj), o bună cunoaştere a sufletului feminin, o tristeţe metafizică ce învăluie ca o aură destine şi personaje, un simbolism neostentativ, în care conotativul tinde să devină denotativ. (Eugen Zloteanu)

Povestirea este alcătuită dintr-o acumulare de reflecţii asupra vieţii (aşternute de autor pe hârtie dintr-o convingere exprimată chiar în text, la un moment dat: „Să surprinzi toate aceste adevăruri parţiale, să le uneşti într-un mănunchi, să comunici celorlalţi un mesaj coerent şi unitar, să le dai o lecţie de viaţă şi de înţelepciune – ce voluptate!”), de fapte, de întâmplări, de noţiuni, de fenomene, toate explicate ştiinţific sau empiric, în funcţie de gradul de cultură al personajelor „puse” să-şi de acu părerea. O mare parte a textului se constituie într-un poem închinat apei, alcătuit de autor pe baza cunoştinţelor ştiinţifice şi a eresurilor, adunate de el în timp (v. p. 74), cu imnuri la adresa luminii, naturii, în final, vieţii omului. (Constantin Tomşa)

Inventiv prin firea sa, când e vorba de a stăpâni toate registrele limbajului, în urma unei călătorii cu avionul în Grecia, autorul se imaginează a fi suferit  o adevărată metamorfoză, chipul său având lumina unui Adonis, de care se îndrăgostesc toate femeile. A depăşit cumva altitudinea de zbor ridicându-se spre înălţimi nepermise asemenea lui Icar, sau contactul cu pământul elen, leagăn al culturii şi civilizaţiei, a fost pricina acestei schimbări? Temperatura corpului său va deveni ca cea a păsărilor, de 42 de grade. Fiinţa sa cunoaşte mutaţii care-l uimesc, şi-n plan spiritual, o memorie fenomenală şi „puterea de a conexa lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat.” Trăia deci o „febră de origine divină”, cum îşi intitulase un text pe care mai târziu nici nu-l mai recunoaşte ca aparţinându-i.

Trenul de sticlă: Cele două labirinturi

O povestire neobişnuită, nu prin subiect, ci prin perspectivă. Povestea unui vieţaş este relatată de acesta  şi nu de un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Totul e întors: atitudinea vieţaşului, a santinelei, a fetei îndrăgostite, aşa încât finalul, surprinzător, rămâne totuşi în această logică a contrariului. Personajele gândesc monstruos şi acţionează puţin, transformând astfel povestirea într-o micronuvelă. (Eugeniu ZLOTEANU)

Construită după toate canoanele unei naraţiuni, proza aceasta este realizată pe baza unui melanj de vorbire directă şi indirectă, scrisă, parcă, după metoda dicteului automat, relatată când la persoana I, când la persoana a III-a singular, evidenţiază cu prisosinţă ştiinţa autorului de a realiza, pe baza unei profunde analize psihologice, prin introspecţie, un portret al individului ce aspiră la libertate, iar când a obţinut-o nu ştie ce să facă cu ea, constatând că destinul este hotărâtor în viaţa sa („lucrurile, care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, aşa cum vor ele, nu cum vor oamenii”) şi că „nu poţi fi cu adevărat liber niciodată”. Naraţiunea lui L. S. se desfăşoară, cu buna ştiinţă a autorului, la limita dintre real şi fantastic, cititorul fiind martor al unei aglomerări de fapte şi întâmplări. (Constantin TOMŞA)

Incursiune în lumea dură a închisorilor (unul din cele două labirinturi!), unde suferinţa umană capătă alte şi alte înfăţişări. Portretul unui „vieţaş”, condamnat pe viaţă, tensionat, psihanalitic. Tehnica povestirii în povestire, des folosită de autorul nostru. Multitudine de teme: suferinţa, libertatea, iubirea, moartea, nemurirea. Ca şi în alte proze revine tema zidului, acum identificat cu zidul închisorii, care desparte oamenii de oameni, pe cei închişi, condamnaţi, de cei liberi, care „sunt o altă specie”, faţă de cei care şi-au pierdut libertatea. (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă: Fântâna fără cumpănă şi lanţ

Povestea începe ca un basm, apoi ca o legendă şi sfârşeşte prin a fi un banchet al imaginarului, un vis în vis în vis. Curios cât de mult epic poate ascunde descrierea, cât de mult se conjugă fericit cele patru elemente: cerul, pământul, apa şi focul. Cine e focul? Probabil visul, atât de fascinant şi de înşelător, schimbându-şi mereu forma, cerând povestirea. (Eugeniu Zloteanu)

Preluând o veche credinţă populară, a nuieluşei descoperitoare a apelor de/din adâncime, L. S, brodează o povestire, punând în pagină câteva idei  referitoare la înzestrări superioare ale fiinţei umane, toate, pe seama unui personaj anonim, caracteriza prin trăsături excepţionale şi care acţionează în spiritul unor idealuri, râvnite de om de-a lungul întregii sale existenţe şi, ca de obicei în proza autorului nostru, realul se îmbină aproape firesc cu fantasticul, şi de această dată. (Constantin Tomşa)

Un adevărat banchet al imaginarului, încât nu-ţi dai seama când te afli în fantasticul magic, ori în fabulosul folcloric. Eroul este un anonim fântânar înzestrat cu harul de a descoperi apa în adâncuri cu o recuzită simplă, un băţ, de fapt o nuia de alun, o adevărată baghetă magică, venită parcă dintr-un timp fabulos dinaintea naşterii numelor. Fântâna e „fără lanţ şi cumpănă”, dar e şi fântâna din care se adapă curcubeul, o fântână a visării.

De la momentul surpării fântânii, moment tragic, plonjăm în vis şi din vis în alt vis şi tot continuând astfel încât nu mai ştim de suntem în planul real sau al viselor.

În adânc se caută apa limpede, curată, căutarea fiind aproape obsesivă, fascinantă, precum obsesia zborului lui Icar. Doar că aici răzvrătitul caută în adâncuri.

Acolo unde sfârşeşte în urma surpării malului, dispariţia sa e miraculoasă, fiindcă nu va fi găsit niciodată. Ţinuta morală a eroului e sugerată în planul visului într-o metamorfoză posibilă de porumbel, uliu, cocoş sau vultur, nu în cârtiţă sau vierme, animale care i-ar fi asigurat supravieţuirea subpământeană. Miraculosul ia şi proporţii cosmice: gerul neobişnuit parcă aduce aurora boreală la latitudinea noastră „cu perdele luminoase ca trupul unui balaur”. Un curcubeu „s-a întors ca un arc asupra fântânii” despre care se crede că ar fi sufletul fântânarului dispărut în adânc.

Şarpele, poate simbol al curiozităţii cunoaşterii, după ce muşcă o femeie de mână, aceasta rămâne grea şi va naşte un copil cu o vărguţă în mână. Alungarea ei din sat, fiind considerată o „farmazoancă”, atrage după sine regretul sătenilor fiindcă „fântânarul nu le aducea doar apă, ci şi poveştile” cărora acum le duc dorul. Sătenii rămân acum cu o întruchipare a numelui satului „Vai-de-ei” – Văidei. Să fie atât de vitală pentru oameni setea de fantastic? (Ioan Dobreanu)

Personaje de maestru. Destinul unui orfan, devenit „fântânar cu har”, care are darul povestirii. Personaj fabulos, fantastic. Ce e apa? Apa „înseamnă viaţă, căci noi suntem fii apei,… purificare, ne spălăm de murdăriile trupului şi ale sufletului, ne botezăm,… înţelepciune, pentru că este începutul şi sfârşitul creaţiei,… apa e cuvânt, verb generator…”. Ce e pământul devenit duşmănos şi răzbunător, care surpându-se peste fântânar, îl înghite, ascunzându-l realităţii, lumii, metamorfozându-i fiinţa? Ce e omul fără poveşti sau fără dorul călătoriei iniţiatice? (Cornel PAIU)

Apa ascunsă sub pământ este o energie vie, purificatoare. Un copil are darul de a simţi fiorul apei din adâncuri. Folosindu-se doar de o nuia, fiul apei trece prin timp, străbate un tărâm de dragoste şi de nebunie, până ce o surpare îi ia viaţa. Dispariţia lui provoacă nelinişte şi nesiguranţă. Soţia şi copiii pleacă din sat.

Fântâna este totodată un izvor magic, simbol al tinereţii eterne, regenerării, al cunoaşterii. Copilul renaşte, de data asta născut de o femeie care se împerechease cu şarpele de apă. (Vladimir Tescanu)

Având la început aparenţa unui basm, pe care l-am putea intitula uşor Făt-Frumos, cel cu vărguţa în mână născut, povestirea Fântâna fără cumpănă şi lanţ este un adevărat havuz al imaginarului.

Nu interesează prea mult naraţiunea, oarecum stereotipă şi previzibilă, ca cea dintr-un basm oarecare.

Nici viaţa eroului pare că nu interesează prea mult, este cea a unui erou necunoscut, prin nume, i se reţine doar porecla, aceasta venind ca un ecou al profesiei, din acest punct de vedere putem vorbi de un prototimp al prenaşterii numelor, chiar dacă el are un anume statut social, aici povestirea se desparte de basm, basmul refuzând un Făt-Frumos familist, acceptându-l astfel  doar în final, dar şi atunci doar ca o proiecţie în/spre viitor.

Şi totuşi povestirea impresionează puternic prin câteva lucruri: în primul rând prin jerbele de imagini, fântâna fără cumpănă şi lanţ fiind, nu doar fântâna curcubeului, ci una a focurilor de artificii. E o fântâna a viselor şi a visării.

Un tragic şi până la urmă previzibil accident, surparea pământului peste fântânar, devine prilejul unei formidabile morţi, cea a visului în vis în vis în vis etc., toate momentele subiectului, de la expoziţiune până la deznodământ concentrându-se într-un singur ghem narativ.  

Numai că visul nu este moarte, dimpotrivă, aşa încât trupul eroului, hoitul său, -termenul e dur, dar necesar! -, nu va fi niciodată aflat.

Găsim în povestire şi o interesantă sugestie adamică, el fiind atât primul bărbat pentru o femeie reală sau virtuală, dar cu o reală capacitate fabulatorie, cât şi şarpele. Există şi o moralitate a acestei povestiri, care o apropie din nou de basm şi anume demnitatea eroului: el acceptă să fie porumbel şi uliu, cocoş şi bufniţă, dar nu cârtiţă şi/sau vierme, animale cu simbolistică negativă, chiar dacă, aceptând aceste ultime două metamorfoze, ar rămâne în viaţă, aceste ultime animale având ca mediu de viaţă obişnuit, pământul. Interesantă şi inedită e şi secvenţa vocilor, a glasurilor pământului, (nimic rebranesc sau blagian!),  ca şi scena descoperirii morţilor neputreziţi.

Fântâna devine, pe parcursul povestirii, dintr-un scop în sine (săpatul ei) şi cu un scop practic (apa), un izvor artificial, o adevărată lume, ce se descoperă treptat, fântâna părând o lunetă, apropiind lucrurile şi detaliile, până când ele devin monstruos de reale, o lumetă, dacă ne este permis acest joc de cuvinte.

Există şi o fascinaţie a adâncului, o beţie a pământului şi a apei, omul având nu doar nostalgia icarică, solară a zborului, ci şi pe cea a descoperirii adâncului, semn că omul este un permanent răzvrătit şi căutător.

Şi tot ca într-un cunoscut basm, în care puterea zmeului se găsea până la urmă în…două muşte, imaginile şi metaforele sunt învelite una într-alta: sub arc de curcubeu sau mantie de auroră boreală, o fântână fără cumpănă şi lanţ, în fântână, o oglindă, în oglindă, un ochi, în ochi privindu-se, îndelung, setea.

Sau altfel spus, un vis într-un vis într-un vis într-un vis. Sau un singur vis, între oglinzi paralele, una fiind a cerului şi cealaltă a sufletului omenesc.

O naraţiune pură care se transformă treptat într-o descriere impură. Sau invers. (Lucian STROCHI)

Trenul de sticlă

Trenul de sticlă este o povestire în ramă, asemenea celor din 1001 de nopţi, Decameronul, Penta,meronul, Heptameronul sau chiar Hanu Ancuţei, deosebită de acestea prin faptul că spaţiul este unul limită, dar nu limitat, după cum şi impul pare a fi scăpat din tipare deşi, asemenea dramelor antice, respectă regula celor trei unităţi, nedepăşindu-se 24 de ore.

Naratorii sunt, normal, diferiţi (sex, vârstă, profesie, experienţă de viaţă etc.), asigurându-se şi în acest fel varietatea compoziţională şi tematică.

Cuvântul cheie ce reuneşte povestirile e ceaţa, metaforă obsedantă, simbol plurivalent, reversibil, pozitiv sau negativ, după caz.

De fapt povestirea este o autoiniţiere,drumul fiind unul întors, iar scena memorabilă rămâne masacrul porumbeilor, maculându-se totul, dar contribuind paradoxal la o viziune bogomilică asupra lumii (trenul străveziu, asemenea pământului străveziu, asociat unei stări preadamice). (Eugeniu ZLOTEANU)

Discursul narativ, alcătuit din relatarea mai multor întâmplări, prezentate de mai mulţi naratori, plasaţi simbolic într-un tren, ce străbate un spaţiu de la munte la câmpie, fără să ajungă la destinaţie, oferă cititorilor mai multe niveluri de lectură şi, desigur, mai multe concluzii. Un se referă la viaţa oamenilor ce îmbracă diverse forme, fiecare ins parcurgându-şi propriul destin, dar, în final, prin naşterea celor doi gemeni, într-un timp şi într-un spaţiu deloc convenţional, se oferă încă o dovadă că viaţa îşi continuă drumul, acesta neputând fi schimbat. (Constantin TOMŞA)

Trenul de sticlă: CU OCHII LARG ÎNCHIŞI

O povestire total diferită de celelalte, prin tematică, problematică şi stil, mereu surprinzătoare, mereu previzibilă, enigmatică prin final, până la urmă, extrem de contemporană într-o epocă a globalizării, care este până la urmă, oricât ar părea de ciudat la prima vedere, tot o formă de comunism. Morala e amară: triumful mediocrităţilor împotriva geniilor, văzute doar ca fiind „handicapaţi cu semnul plus”. (Eugeniu ZLOTEANU)

Textul acestei naraţiuni pune în discuţie o problemă deosebit de actuală, discutată în diverse medii ale lumii contemporane, de la simpli inşi cu pregătire intelectuală modestă, la cei din medii academice – problema exploatării fără nici un fel de discernământ a inteligenţei umane, exploatare dependentă, de cele mai multe ori, de un grup restrâns de indivizi care, în afară de bani, nu posedă vreun fel de zestre intelectuală, dar în mâinile cărora stă soarta planetei. (Constantin Tomşa)