La umbra zidului e o parabolă, un mit, un roman picaresc, un compendiu al istoriei Chinei, un act iniţiatic, o povestire în care se regăsesc ecouri biblice sau ale unor legende cosmogonice chineze. Acţiunea ar trebui să sufoce descrierea (sau invers!). Nu se întâmplă aşa, din cauza măiestriei autorului care riscă mult, dar câştigă întotdeauna. Rezultă un text insolit, inedit, de o frumuseţe tulburătoare. (Eugeniu ZLOTEANU)

Din nou, un amestec ingenios de real şi fantastic, pus pe seama unu personaj căruia nu i se ştie tatăl – Chen-zi – pus de autor în situaţia de a parcurge un traseu iniţiatic de-a lungul marelui zid (mai mult pentru cititor), de fapt, o incursiune în istoria Chinei din timpuri imemoriale, se constituie într-o povestire insolită în volumul celor unsprezece povestiri grupate în volumul intitulat „Ore suplimentare” din 2008, şi chiar în întregul compartiment al prozei scurte  semnate de L. S. (Constantin TOMŞA)

O naraţiune dinamică într-un spaţiu atât de imens ca cel al Chinei aduce sub ochii cititorului personaje care-şi pierd identitatea, întreprind călătorii iniţiatice de-a lungul Marelui Zid, plonjări în mituri străvechi, într-o istorie de milenii. De fapt e memoria uimitoare a unui personaj în a cărui gândire interioară autorul încearcă să pătrundă. Evoluţia personajului atât de contradictorie e sugerată, de fapt, de la început, prin disputa celor şase ursitoare şi multiplele ipoteze privind paternitatea lui Chen. (Ioan DOBREANU)

Pornind de la un fapt divers – realizarea unui portret robot al unui criminal violator în serie, la serviciul de cercetări criminalistice – autorul se foloseşte de acest pretext pentru a prezenta informaţii, idei, teorii livreşti despre arta realizării portretului în general, implicit a portretului robot (v. personajele: trei profesori de desen, din trei generaţii), dar, mai ales, pentru a realiza o povestire cu mai multe fire narative, cu o structură compoziţională total diferită faţă de a celor incluse în volumul „Ore suplimentare” şi chiar în alte volume de proză scurtă, lucru recunoscut, de altfel, de însuşi autorul în textul „În loc de Prefaţă”, de la sfârşitul volumului. (Constantin TOMŞA)

Ce a zis autorul? „Ia să le arăt eu cititorilor că arta este mai adevărată decât realitatea” şi a reuşit prin această povestire cu care încheie volumul, şi pe care e greu să o încadrezi într-un anumit tip de fantastic, cum se încearcă uneori printr-un exces de didacticism.

Magistrul, un profesor de la Arte Frumoase, încearcă să demonstreze studenţilor că proba de foc a unui pictor e portretul: (Ce bine ar fi dacă toţi pictorii ar ţine cont de aceasta!). Se trimite la „Strigătul” lui Edward Munch, despre care trebuie să ştim ce sunet (vocală) scoate personajul.

O povestire despre moarte, despre întâlnirea cu ea, despre ritualurile de trecere. Interesante sunt contactele cu realitatea morţii: firescul întâmplărilor şi tonul liniştit sunt cele mai impresionante. Există, paradoxal, şi destul umor în aceste rânduri… (Eugeniu ZLOTEANU)

Povestirea „O fărâmă de cer”, lăsând la o parte elementele ce ţin de proza fantastică,     naraţiunea aparţine acestui mod de exprimare şi conţine şi conţine câteva simboluri nu de puţine ori folosite în literatură: ploaia, „o ploaie cu stropi mari ce săreau mult deasupra pământului”, o ploaie care spală tot, dar, cu un paragraf mai sus, soarele „era o lumină aproape nefirească”; jocul apocaliptic al copiilor în noroi, într-o zi de vară: „…cuprinşi de frenezie, noi, copiii ne-am mânjit fiecare cu noroi din cap până în picioare…” Acum este pusă în discuţie una dintre marile întrebări cărora omenire nu le-a găsit răspuns; Ce este după moarte? Şi autorul ajunge la două concluzii: şi pe lumea aceasta „ e bine şi cald” şi că, „la urma urmelor, raiul şi iadul sunt tot una.” (Constantin TOMŞA)

O explorare în lumea de dincolo, şi prin înţelegerea şi perceperea lumii de dincoace, cu tradiţiile şi cutumele ei. Joaca în noroi a copiilor este o invitaţie la inocenţă. La acea inocenţă primordială, poate, chiar de dinaintea genezei. (Cornel PAIU)

Un imn dedicat creatorului, o lecţie de morală şi de visare, un triumf al artei împotriva morţii. Totul într-un limbaj irezistibil. (Eugeniu ZLOTEANU)

Ca într-o compoziţie muzicală deosebit de complexă, L. S. realizează un adevărat poem în proză dedicat virtuozităţii muzicale, cu diverse digresiuni de analiză şi autoanaliză a fiinţei umane, uneori cu momente de groază, chiar apocaliptice, dar urmărind cu perseverenţă şi meşteşug o idee centrală: omul poate învinge orice handicap, dacă are încredere în forţele proprii. (Constantin TOMŞA)

Dacă nu ne-ar fi sugerat autorul că acţiunea e doar în plan oniric, aproape că am crede a fi martorii devenirii unui geniu. Aripa şi gheara crescute în locul mâinii drepte, ne duce cu gândul şi la puritatea angelică şi la răzvrătirea demonică. Un accident transformă pe virtuozul interpret de geniu, Octav, nume predestinat, într-un dirijor genial şi creator, care topeşte în muzică totul: cântecul păsărilor, glasul fiarelor pădurii, a târâtoarelor, a viermilor şi a fluturilor, iarba prin foşnetul ei e „suspin de vioară”, iar mestecenii legănaţi de vânt dau sunete de orgă. Parcă o altă lume se creează, muzica aceasta fiind unică, irepetabilă, serafică, paradisiacă.