Geografia lirică
TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE
Aparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.
Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.
De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.
DURĂU ’98
Memoria noastră colectivă reţine locurile sacre în care s-au purtat bătăliile neamului: Rovine, Posada, Călugăreni, Războieni, Mărăşeşti, Păuliş (ordinea este absolut întâmplătoare).
Sunt nume care spun mult oricărui român. Mult mai rare sunt locurile în care, efemer sau etern, s-au purtat bătălii ale spiritului.
Atunci când ele sunt, ele rămân legate definitiv de numele unor artişti de geniu: Hobiţa, Lancrăm, Ipoteşti, Stupca, Liveni, Târlişiua, Roman, Hordou, Haimanale.
Şi mai rare sunt spaţiile matriciale, ce apar ele însele generatoare de valori: Lugojul – muzical, Tescanii –pictural, Balcicul – pictural şi poetic, Fălticeniul –sculptural şi literar, Romanul –muzical,, Târgu-Neamţul –poetic şi religios.
Spiritul locului, genius loci, ca arteziană a geniului, animă, sporeşte şi impune Opera.
E şi cazul Durăului, localitate aflată la poalele Ceahlăului, muntele mitic al românilor, iradiind forţă, solemnitate, hieratism, mitologie, ecumenism – într-un cuvânt spiritualitate.
După activitatea pictorului Nicolae Tonitză şi a studenţilor săi (unul dintre ei depăşindu-şi ulterior maestrul: Corneliu Baba), aceea de a picta frescele bisericii de la Durău în encaustică, a venit rândul Taberei Naţionale de Artă plastică „Nicolae Tonitza”, ediţia I, 1998.
Spre sfârşitul lunii octombrie, în două săli ale Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ, ne-au fost propuse creaţiile taberei: pictură, sculptură, tapiserie – lucrări semnate de cunoscuţi artişti nemţeni: Grigore Agache, Mihai Agape, Silviu Bejan, Dumitru Bezem, Oliv Bezem, Dumitru D. Bostan, Dan Cepoi, Mircea Răsvan Ciacâru, Gheorghe Cuciureanu, Violeta Dinu, Constantin Filimon, Tereza Gogu, Iulia Hălăucescu, Dinu Huminiuc, Ioan Mihalache, Mariana Papară, Ioan Popei, Ştefan Potop, Camelia Rusu, Lucian Tudorache, Gheorghe Vadana, Petre Vamanu, Nicolae Zeleznicov, precum şi a artiştilor invitaţi din mai toate colţurile ţării: Mihai Chiuaru (nemţean prin naştere), Camelia Viorica Cilianu, Ioana Crăciun-Dobrescu, Vasile Doboş, Mihai Marcu jr.,Teodor Moraru, Dany Zărnescu.
ŢĂRI (MONDO)
Un interesant concurs, gen „Cine ştie, câştigă!” (cu varianta „protevistă”: „Te uiţi şi câştigi!) s-ar putea numi, simplu şi inspirat, „Ţări”.
O secţiune a concursului ar fi ce dedicată răspunsurilor la metaforele –ghicitoare de tip perifrastic: „Ţara lalelelor şi a morilor de vânt”, Ţara celor o mie de lacuri”, „Ţara Soarelui-Răsare”, „Ţara Crizantemei”, Ţara Argintului, Ţara Cangurilor”, Ţara fiordurilor”, „Ţara Florii de cireş”, Ţara Dimineţilor liniştite” etc.
O altă secţiune ar putea fi dedicată produselor specifice fiecărei ţări: sabotul pentru Olanda, o sticlă de şampanie pentru Franţa, o havană pentru Cuba, un briceag, un ceas sau o ciocolată pentru Elveţia, castanietele pentru Spania, gulaşul pentru Ungaria, balalaica şi păpuşa Matriona pentru Rusia.
A treia secţiune ar fi cea a artelor şi sporturilor specifice fiecărei ţări.(Ex.: ceremonia ceaiului, ikebana, stampa, judo pentru Japonia).
Care ar fi contribuţia României la acest concurs? A cui ţară suntem? Ce produse specifice avem? Ce arte şi ce sporturi? Răspunsurile sunt dificile, să recunoaştem.
Geografie lirică: DURĂU – LA ORA DIALOGURILOR CULTURALE
Ediţia 2002 a Taberei de pictură, sculptură şi grafică de la Durău, desfăşurată între 27 iulie şi 6 august a.c. a fost poate cea mai „cuminte” dintre toate ediţiile de până acum, incluzându-le şi pe cele de la Almaş (1882,1983,1984), Brateş (1985,1986,1988), Viişoara (1987), Borca (1989, 1990), Dumbrava (1991,1992) sau Potoci (1998).
Şi asta din mai multe motive.
În primul rând a funcţionat din plin seducţia Ceahlăului, care i-a invitat pe artiştii aflaţi în tabără, la Fântânele sau pe Toaca, indiferent de vârstă, sex sau tehnică (plastică) şi chiar de stare alotropică.
În al doilea rând, numărul „teoreticienilor” a fost mai mare ca în alţi ani, printre ei numărându-se Ioana Berendea, Valentin Ciucă, Magda Ursache, Valerian Doboş, Petru Ursache, Lucian Strochi, Constantin Tomşa (unii dialogând doar câteva ore, alţii aproape două săptămâni).
În al treilea rând, artiştii au simţit de această dată nevoia de a se expune, primejdios şi prematur, aproape impudic, în stadiul de eboşă, crochiu sau de … intenţie. A rezultat un dialog fructuos (eram la ora merelor verzi şi dulci-amare), comentarii aprige, stinse anevoie cu cafea turcească (via Bremen) la termos sau cu apă minerală Borsec (alcool s-a băut atât de pin, încât, din acest punct de vedere, tabăra a fost o deziluzie (pentru finii cunoscători şi pentru barmani).
În al patrulea rând, artiştii s-au simţit mai aproape de cer şi de Dumnezeu şi au frecventat biserici, mănăstiri şi schituri, ajungându-se până la Paşcani, Borsec, Pătru Vodă, Secu, Sihăstria sau Neamţ, admirându-se şi „lucrarea” lui Nicolae N. Tonitza de la Durău, patronul taberei, cel cu „encaustica”, cu Sinaiul devenit Ceahlău sau cu oşteni romani îmbrăcaţi în straie moldoveneşti şi încălţaţi cu opinci, cu îngeri deveniţi copii sau invers.
S-a făcut şi o poză de grup la intrare, printre sfinţii pictaţi de Teodor Varahil Moraru integrându-se şi intercalându-se perfect şi pictorii noştri, aşa încât recunoaşterea unui „infractor” dintr-un grup sacru era aproape imposibilă, din motive de…bărbi.
Geografie lirică: Cele zece minuni ale ţării Oaşului
Dintre toate Ţările României (Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului etc.) cu siguranţă cea din urmă este cea mai misterioasă, paradoxală, plină de îngăduite şi neîngăduite minuni.
În primul rând pentru că, enigmatică, se ascunde privitorului care o identifică cu greutate, chiar şi pe hartă, deşi ştie că trebuie să fie undeva în Nord, în apropiere de un Maramureş la fel de ciudat, de românesc şi de pitoresc.
Ca un veritabil El Dorado, Oaşul se lasă greu cucerit, glisând parcă spre stânga sau spre dreapta, ca o ţintă vie, neliniştită şi capricioasă, dublându-şi, şi chiar triplându-şi, localităţile.
Prin urmare vom descoperi Halmeu şi Halmeu Vii, Livada şi Livada Mică, Gherţa Mare şi Gherţa Mică (aceasta, conform logicii oşeanului, trebuie să fie mai mare decât Gherţa…Mare!), Turţ şi Turţ Băi, Oraşul Nou şi Oraşul Nou Vii, Apa şi Lunca Apei, Medieşu Aurit, Medieşu Râturi şi Medieş Vii, Certeze şi Huta Certeze, Turulung şi Turulung Vii, Racşa şi Racşa Vii, Prilog şi Prilog Vii, Micula şi Micula Nouă.
Şi, dacă avem Livada, trebuie să avem şi Dumbrava, şi pentru că avem Dumbrava trebuie să avem şi Mesteacăn; iar dacă avem Mesteacăn, trebuie să avem şi Agriş: şi iarăşi, dacă avem Dumbrava, trebuie să avem şi Vânătoreşti, şi Aliceni, iar vânătorii din Vânătoreşti să treacă după vânat prin Noroieni şi Nisipeni, prin Valea Seacă şi prin Valea Mariei pentru a ajunge la Vamă şi în Păşunea Mare.
Şi iarăşi Oaşul nu putea avea ca reşedinţă un oraş care să se numească Satu Mare, aşa că ţinutul şi-a ales drept capitală Negreşti pe care l-a întărit cu titlul de nobleţe al Ţării, aşa cum a făcut-o şi cu Călineşti-Oaş.
Geografie lirică: TEMA RUINURILOR, A CĂLĂTORIEI ŞI A CETĂŢII
Recenta vizită a primarilor din aproape 40 de municipii din ţară la Piatra-Neamţ, mi-a prilejuit o plonjare în adâncul memoriei mele, încercând să recuperez, efectiv şi afectiv, sintagme vizuale oferite de un periplu de aproape trei decenii şi jumătate prin oraşele patriei.
Nu-mi doresc o replică la România pitorească; cu atât o definire expresivă, sugestivă, memorabilă, personală, a vreunui municipiu.
Vreau să-mi recitesc engramele.
Atât şi nimic mai mult.
Am revăzut şina de tramvai curbându-se, generoasă şi orgolioasă în faţa gării din Arad, pescăruşii Slatinei (dar şi grădina sa zoologică), străzile Bârladului (singurul oraş în care m-am rătăcit: normal, fusese raia cândva), trenul care m-a dus la Sfântul Gheorghe (într-o iarnă ceţoasă, eu vrând să ajung, din Braşov la Făgăraş), o expoziţie Dürer de la Mediaş (revăd şi acum Rinocerul şi Nodurile maestrului german), cetatea Făgăraşului, înconjurată de o apă mătăsoasă, verde, poetică şi coclită, turnul cu ceas al Sighişoarei, primul municipiu care m-a aruncat în plin Ev Mediu fantastic, teii din Botoşani, care te îmbată aproape alcoolic, geometria severă şi generoasă a Sucevei, desprinsă şi de pe ouăle încondeiate bucovinene, tipografia din Bacău, unde mi-am zărit, de plumb, prima carte, casele din Tulcea,( care m-au făcut să înţeleg mai bine pictura interbelică), o stradă unică din Brăila (stradă în care te simţeai balcanic – oriental, dar şi occidental), câinii din Giurgiu (pe care nu i-am văzut, nu i-am auzit şi atunci i-am numit „nevăzuţii câini ai lui Stănescu”, o după-amiază toridă la Miercurea-Ciuc, oricât ar părea de incredibil, o fântână cu statuie la Sibiu, un pod muzical la Oradea, florile de mină de la Baia Mare, frumuseţea fetelor şi femeilor din Sighet, singurul oraş unde femeile mai purtau portul popular, zona Luxorului din Târgu-Mureş (dar şi o întâlnire secretă cu cărţi rare la Teleki), cetatea Devei, unde, „olimpici” voioşi ne ţineam de mână, să ne eliberăm de emoţiile vreunui examen, cucerind alte emoţii şi spaime(teama de vipera cu corn era, recunosc, teribilă),
Geografie lirică: Mănăstirea Secu-mănăstirea sfinţilor ortodocşi români
Cine priveşte harta istorică (şi ilustrată) a Moldovei, va remarca o necesară şi bine gândită simetrie: pe malurile Nistrului, spre est, se vor înşirui, într-un complicat şi eficient sistem defensiv, cetăţile de apărare ale Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, piedică majoră în calea năvălitorilor de tot felul, dar, în primul rând, a turcilor şi tătarilor.
Spre vest, se va ridica, vreme de secole, un alt brâu de apărare, dar nu împotriva oştilor păgâne, ci întru apărarea credinţei acestui neam: mănăstirile, sihăstriile şi schiturile Neamţului, vechi şi nestinse candele ale religiei ortodoxe, având ca topos tutelar muntele sacru şi sfânt al tuturor românilor, Ceahlăul.
S-au ridicat aşadar, la poale de Ceahlău, Sihăstria lui Dragoş, Sihăstria Ceahlăului, Schitul Cerebuc, Sihăstria Poienile, Schitul lui Silvestru, Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia, Schitul Călugăreni, Schitişorul, Schitul de maici din Răpciune, Schitul Casiana din Secu, tot de maici, Mănăstirea Hangu, Schitul din Ponoare.
Dar cele care strălucesc şi acum, după atâtea veacuri, rămân Mănăstirea Secu, cea mai importantă mănăstire a Ceahlăului, mănăstirea Sihăstria, Schitul Sihla şi, mai departe, Agapia şi Văratecul, nestemate ale credinţei, artei şi spiritualităţii româneşti din această vatră moldavă.
Alături de păstori, de agricultori, de vânători, călugării au fost realităţi perene ale acestor meleaguri, o particularitate nemaiîntâlnită în alte locuri, în alţi munţi.
Traduceri: EEN LAND MET VELE OMSCHRIJVINGEN
Toen ik in april 2003 door Rodica en Henk werd uitgenodigd om samen Nederland te bezoeken, heb ik mezelf natuurlijk de vraag gesteld wat ik van dit land wist alvorens encyclopedie’en, atlassen, albums of historische boekwerken te raadplegen.
Ik realiseerde me onmiddellijk dat Nederland een land van omschrijvingen is. Het is het land van tulpen, dijken, windmolens, klompen, asperges, kazen, hollands linnen, kant, het land beneden de zeespiegel zonder bergen, het meest bevolkte van de wereld (qua bevolkingsdichtheid), het land van Rembrandt van Rijn, Vincent van Gogh, Vermeer van Delft, Piet Mondriaan en van M.C. Escher.
Duikend in mijn herinneringen ontmoette ik opnieuw de illustraties uit geschiedenisboeken, gravures die vertellen over de “wreedheden van de spanjaarden in de lage landen”, Siger van Brabant, de latijns sprekende vlaamse filosoof vereeuwigd door de goddelijke Dante in Het paradijs, Didier Erasmus (uit Rotterdam) met zijn Lof der waanzin, Multatuli, bij ons vertaald en in grote oplage verschenen, met zijn Max Havelaar, Hieronymus Bosch (een van mijn liefste schilders), Frans Hals.
Verwonderlijk of niet, we weten meer over wetenschapsmensen dan over schrijvers. In feite, wie heeft niet gehoord van Mercator en zijn lengtegraden terecht verbeeldende gelijkwaardige parallellen met breedtegraden zijnde loodlijnen op de meridiaan (de beroemde projectie van Mercator)?
Of van Baruch Spinoza , de filosoof die lenzen slijpt, maar ook een werk als Etica en een politiek traktaat schrijft die bevruchtend werken op de gedachten van Fichte en zelfs Hegel?
Of van de jurist Hugo Grotius (de Groot), die aan het begin van de XVII-e eeuw Mare liberum schrijft, een werk waarin hij de vrijheid op zee verdedigt?
Of van Laurentz, wie we de theorie van de electronica van de materie verschuldigd zijn; van Van ‘t Hoff Jacobus Henricus, de schepper van de stereochemie; van Van der Waals Johannes, die een theorie gaf aan de moleculaire aantrekkingskracht en men verwart met Van Musschenbroek, de uitvinder van de Leidse fles, voor de eenvoudige reden dat beiden in dezelfde stad geboren werden? (Waarna beiden verward worden met Van der Graaf, de man van de statische electriciteit, inclusief zijn apparaat dat lyceisten emoties geeft, met Graaf Reiner, de fysioloog die de follikels ontdekte, die zijn naam dragen).
Vervolgens was er nog Huygens Christiaan, die met de pendule, met de ondulatie-theorie van het licht met het effect van een spiraal, resulterend in zijn onthulling van de ongeziene magische ringen van de planeet Saturnus.
Geografie lirică: Olanda (13)
Cineva spunea că democraţia este instituţionalizarea tiraniei. Olanda fiind o ţară democratică, te întrebi unde este, de unde începe tirania. Un prim răspuns poate fi acesta: în Olanda toţi trebuie să muncească. Şi voi da două exemple, cred, semnificative. Aflându-mă pe un pod în Rotterdam, am observat în apă o ridicătură de pământ, ocolită cu grijă de ambarcaţiuni. Era un început de cuib. Olandezii construiseră un petec de pământ, lăsând în sarcina păsărilor, construirea cuibului propriu-zis. Puteau desigur să construiască şi un cuib, dar ce ar mai fi făcut atunci pasărea? S-ar fi lenevit, ar fi uitat poate cum se mai construieşte un cuib, ar fi devenit în cel mai bun caz o bleagă pasăre domestică, dependentă total de oameni. Nu, în Olanda până şi păsările trebuie să muncească pentru propria lor fericire, pentru viitorul lor.
Un alt exemplu: nu oricine poate locui unde vrea într-un oraş. Trebuie să probezi că banii pe care îi ai sunt obţinuţi prin muncă cinstită, că nu sunt bani spălaţi sau negri. Un îmbogăţit peste noapte nu poate spera că va obţine din partea primăriei autorizaţia de construcţie pentru o locuinţă în centru, oricât de mulţi bani ar avea.
De ziua Reginei, copiii se transformă în mici negustori ambulanţi, vânzându-şi produsele lor, unele naive, stângace, alteori chiar competitive, trecătorilor. Nimeni nu le cumpără produsele din simpatie; dimpotrivă, negocierea e extrem de aspră. În acest mod, oarecum inedit pentru noi, copilul îşi dă seama mai bine care este valoarea reală a banului, ajunge să (-şi) preţuiască munca.
M-am întrebat cu ce ţară din lume poate fi asemănată Olanda (bineînţeles că ea este unică, dar analogia funcţionează implacabil, întotdeauna). Un prim răspuns ar fi Japonia. Aceeaşi luptă cu apa, cu pământul, acelaşi dialog între apă şi pământ, aceeaşi grijă pentru detaliu, aceeaşi muncă plină de devoţiune, aceeaşi orientare spre înalta tehnologie. Olanda poate fi şi ea considerată un arhipelag, un arhipelag mai aparte, al câmpiei.
Geografie lirică: Olanda (12)
Doar câteva observaţii: la Köln am prins cel mai mare ambuteiaj pe care l-am văzut, cu mii şi mii de maşini captive timp de mai bine de două ore şi jumătate, timp în care ne-am târât cam un kilometru. Nici elicopterele poliţiei nu au putut face mare lucru, iar la radio devenisem un eveniment naţional…
Un episod amuzant în Ungaria, la hotelul Angela. Ultima dată când fusese aici, Henk se înţelesese bine cu un chelner în engleză şi în germană. Acum era alt chelner, dar Henk îi vorbea acestuia tot în engleză şi germană, uneori chiar în olandeză, chelnerul neştiind decât maghiara şi ceva croată. A urmat apoi un dialog incredibil, ambii încercând să intre în voia celuilalt, Henk inventînd maghiaro-croato-engleza cu figuri, iar chelnerul vorbind englezo-germono-maghiara cu icnituri şi zâmbete. Dar esenţialul a fost realizat: am mâncat şi am dormit bine. Numai că minunaţii cârnaţi de Braşov semănau suspect de mult cu cârnăciorii olteneşti…
Alt episod, de data asta la vama de la Borş. Suntem înconjuraţi de un comisar şef de poliţie şi de vreo 12 poliţişti mai tinerei. În jur lumea începe să ne privească cu suspiciune. După aproape 2.000 de kilometri nu prea aveam prospeţimea unor VIP-uri, dar nici a infractori periculoşi, căutaţi prin Interpol, daţi în consemn la toate vămile, nu arătăm.
Comisarul şef este amabil, ni se spune că totul e în ordine, nu e vorba de a se căuta droguri, dar, pentru că maşina noastră e una deosebită, vrea să le arate mai tinerilor săi colegi unde trebuie să caute seriile de la caroserie, motor, cauciucuri, geamuri etc.
Asta, bineînţeles, cu consimţământul proprietarului…
Mândru că maşina sa e atât de apreciată, Henk acceptă şi o jumătate de oră stăm în vamă în postură de material didactic, întorşi pe toate feţele, cercetaţi prin toate „cusăturile”.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.