Geografia lirică
Olanda – O ŢARĂ A PERIFRAZELOR…
Atunci când am primit, în aprilie 2003, din partea Rodicăi şi a lui Henk Schrevel, invitaţia de a face împreună o vizită în Olanda, mi-am pus firesc întrebarea ce ştiu despre această ţară, înainte de a consulta enciclopedii, atlase, albume sau tratate de istorie.
Am realizat imediat că Olanda este o ţară a perifrazelor, fiind ţara lalelelor, a digurilor, a morilor de vânt, a saboţilor, a sparanghelului, a brânzeturilor, a pânzei de… Olanda, a dantelelor, ţara de sub mare, ţara fără munţi, ţara cea mai populată (ca densitate) din lume, ţara lui Rembrandt van Rijn, a lui Vincent van Gogh, a lui Vermeer din Delft, a lui Piet Mondriaan şi a lui M. C. Escher.
Plonjând în amintiri, m-am întâlnit cu ilustraţiile din cărţile de istorie, gravuri ce vorbeau despre „cruzimile spaniolilor din Ţările de Jos”, cu Siger de Brabant, filosoful flamand de limbă latină imortalizat de Divinul Dante în Paradisul, cu Erasmus Didier (din Rotterdam) cu al său Elogiu al Nebuniei, cu Multatuli, tradus la noi în tiraj de masă cu al său Max Havelaar, cu Hieronymus Bosch (unul din pictorii mei preferaţi), cu Frans Hals.
Curios sau nu, ştiam mai multe despre oamenii de ştiinţă decât despre literaţi. De fapt, cine n-a auzit de Mercator şi de longitudinile sale reprezentate prin drepte paralele echidistante, iar gradele de latitudine prin drepte paralele perpendiculare pe meridian (celebra proiecţie Mercator)?
Sau de Baruch Spinoza, filosoful ce şlefuia lentile, dar care scria şi o Etică şi un Tractatus politicus ce aveau să fecundeze gândirea lui Fichte sau chiar a lui Hegel?
Sau de juristul Hugo Grotius (de Groot) ce scria, pe la începutul secolului al XVII-lea, Mare liberum, tratat prin care apăra „libertatea mărilor”?
Sau de Lorentz, căruia îi datorăm teoria electronică a materiei, de Van’t Hoff Jacobus Henricus, creatorul stereochimiei, de Van der Waals Johannes, cel ce a dat o teorie a atracţiei moleculare, pe care îl confundam cu Van Musschenbroek, inventatorul buteliei de Leyda, pentru simplul motiv că amândoi să născuseră în acest oraş? (După cum îi confundam pe Van der Graaf, cel cu electricitatea statică şi cu aparatul său care producea emoţii liceenilor cu Graaf Reiner, fiziologul care descoperiseră foliculii care îi poartă numele)…
Geografie lirică: Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei
DIMITRIE CANTEMIR (1643-1723)
DESCRIEREA MOLDOVEI
DESPRE MUNŢII ŞI MINERALELE MOLDOVEI
Spre Apus, la hotarul dintre Ardeal şi Valahia, Moldova este împresurată aproape din toate părţile de munţi foarte înalţi; de aceea a şi fost numită de către romani Dacia muntoasă; cealaltă parte a ei, dinspre răsărit, are câmpii foarte mănoase.
Înălţimile sunt aici acoperite cu copaci şi alţi pomi cu roade, care cresc peste tot de la sine şi care, în alte ţări, trebuie sădiţi de mâna omului; printre înălţimi curg pâraiele cele mai limpezi, ce se rostogolesc ici şi colo din vârful munţilor cu un murmur plăcut. Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade, pe care aerul răcoros de munte nu le lasă să crească în partea muntoasă.
Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe izvorul Tazlăului, iar mijlocul lui e acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte şi se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firesc curge într-una un izvor.
Geografia lirică: Moisei sau început de ceas etern
Cei vechi credeau că lumea e alcătuită din patru elemente primordiale: apa, pământul, focul și aerul.
Cei din Moisei, moiseienii adică, cred același lucru. Numai că au înlocuit pământul cu piatra (căci ce pământ e mai puternic decât piatra!?!), focul cu lemnul (lemnul e un foc adormit), iar aerul cu un cer albastru, cum numai la Săpânța, în cealaltă parte de lume a Maramureșului, mai găsești.
Și a pus între toate omul, să le păzească și să se slujească pe toate ca bun gospodar și megieș.
Moiseienii sunt oameni aprigi, temându-se doar de Dumnezeu.
Au înfruntat cu bărbăție istoria și când s-au întâlnit cu tătarii, la 1345 în Moldova, sau în 1717, când aceștia s-au retras pe Iza la locul ce se numește „Preluca tătarilor” și cu austro-ungarii și nemții în primul război mondial, sau cu ungurii în cel de al doilea. Căci, așa cum spunea un cărturar, – și primar pe deasupra – Toader Ștețcu: „În fața istoriei poți sta drept sau în genunchi, dar niciodată indiferent.”
Moiseienii sunt oameni mândri și au și de ce: doar aici, în Maramureș, oamenii sunt nobili cu acte în regulă, acte pe care le țin pe grinda cea mare a casei, grindă ce împarte lumea sacră, adică icoanele, de lumea lumească, adică restul casei.
Cel mai drag cuvânt moiseienilor e cuvântul Vatră. Pentru că le cuprinde pe toate: și piatră și țară și țărână și casă și coasă și cergă și pernă și ștergar de rudă și de icoane și rudă și icoane.
Moisei e o vatră strângând ape, tradiții, oameni, chiar munți. Ba chiar se spune că și orașe precum Borșa și Vișeu s-au dat mai aproape de Moisei, la doar 5 și respectiv 7 km.
Moisei e centrul unui uriaș ceasornic, limbile acestuia fiind drumurile, ce urcă spre nord și spre sud, dar trec obligatoriu prin Moisei.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.