Integrala prozei scurte: Trenul de sticlă

LucianStrochi-Trenul-de-sticla

Despre "Febra": Inventiv prin firea sa, când e vorba de a stăpâni toate registrele limbajului, în urma unei călătorii cu avionul în Grecia, autorul se imaginează a fi suferit  o adevărată metamorfoză, chipul său având lumina unui Adonis, de care se îndrăgostesc toate femeile. A depăşit cumva altitudinea de zbor ridicându-se spre înălţimi nepermise asemenea lui Icar, sau contactul cu pământul elen, leagăn al culturii şi civilizaţiei, a fost pricina acestei schimbări? Temperatura corpului său va deveni ca cea a păsărilor, de 42 de grade. Fiinţa sa cunoaşte mutaţii care-l uimesc, şi-n plan spiritual, o memorie fenomenală şi „puterea de a conexa lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat.” Trăia deci o „febră de origine divină”, cum îşi intitulase un text pe care mai târziu nici nu-l mai recunoaşte ca aparţinându-i... (Cornel Paiu)

Trenul de sticlă: Ore suplimentare

Ore suplimentare impresionează prin jocul autorului cu timpul, timp care se despică asemenea unei limbi de şarpe: pe de o parte e vorba de un timp perfect circumscris unei epoci (cea socialistă), pe de altă parte e vorba de un timp etern, mai mult decât durativ. Grupul statuar e impresionant, dinamic, o antipietà. Simbolic, profesoara capătă un  nume abia în final, un nume de înger, Angela, aşa cum alţii capătă statutul de sfinţi. (Eugeniu Zloteanu)

Cititorului i se oferă inclusiv o imagine realistă a satului, cu problemele oamenilor, cu felul lor de a fi, toate văzute cu ochii unei profesoare debutante în învăţământ, ajunsă, prin repartiţie, într-un sat, unde este nevoită să accepte 6 ore suplimentare la o şcoală ce se afla la o distanţă de 6 kilometri de şcoala unde era titulară şi pe care era nevoită să o străbată pe jos. (Constantin Tomşa)

Compararea inspectorului şcolar, „de teritoriu”, cu ceea ce este protopopul între clericii aparţinând unui unităţi administrativ-bisericeşti ne stârneşte şi zâmbetul şi curiozitatea, ştiind faptul că autorul nostru nu face niciodată o afirmaţie fără a avea în vedere o construcţie mult mai elaborată. Profesia de dascăl, ca şi aceea de preot, implică, alături de necesitatea exercitării acestora din vocaţie, spirit de sacrificiu, insistenţă ritmică, infinită răbdare şi, o doză semnificativă de inocenţă. Tulburător în aceste caracteristici este portretul unei tinere profesoare, Angela, căreia autorul, deliberat îi atribuie un nume simbolic, angelic, răsplătindu-i şi în acest mod corectitudinea şi devotamentul profesional şi civic. Este portretul unei persoane practicantă a virtuţii, în orice împrejurare, cu încredere în bune rezultate, din convingerea că aşa e bine, aşa e cinstit, aşa se cuvine. Din acest unghi, gestul unui fost elev („Americanul”, şi el anonim, străin), care-i aşează la crucea de la mormânt, un monument reprezentând un înger de ciment, este un emoţionant act de recunoştinţă. Gest anonim, aşa cum trăise şi profesoara sa. Acest anonimat pare a fi exorcizat tocmai prin acest înger de ciment, care printr-o suită de întâmplări ajunge să fie ocrotitorul unei grădini particulare, anulând, poate, în acest fel, metafizic, înstrăinarea de-o viaţă al celei căreia îi fusese dedicat şi căreia trebuia să-i vegheze somnul de veci. La extremă, revoltător, dar profund moralizator, prin exemplul negativ ilustrat, de neurmat, este portretul preotului Gheorghe. Insistenţa exegezei ar necesita adâncimi teologice mereu actuale. Dragostea autorului pentru lingvistică este şi aici evidentă. Ce sunt oare aceste „ore suplimentare”? Riscăm a le defini ca fiind acele ore care ţin de planul metafizic, care se coordonează după alte repere şi reguli, care curg pe axa sufletului. (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă: Febra

O povestire impecabil scrisă, la limita fantasticului şi al realului, cu un fir narativ (exterior) aproape banal, dar cu o extraordinară trăire „narativă” interioară, o adevărată „artă epică”, întrucât pare a concentra toate virtuţile autorului: o lejeritate deconcertantă în depersonalizarea personajelor(se trece cu uşurinţă de la persoana I la a III-a sau chiar la a II-a), o capacitate formidabilă de a transforma istoria în mit, o cultură generală bine temperată şi asumată (autorul se simte bine în orice mediu şi în orice limbaj), o bună cunoaştere a sufletului feminin, o tristeţe metafizică ce învăluie ca o aură destine şi personaje, un simbolism neostentativ, în care conotativul tinde să devină denotativ. (Eugen Zloteanu)

Povestirea este alcătuită dintr-o acumulare de reflecţii asupra vieţii (aşternute de autor pe hârtie dintr-o convingere exprimată chiar în text, la un moment dat: „Să surprinzi toate aceste adevăruri parţiale, să le uneşti într-un mănunchi, să comunici celorlalţi un mesaj coerent şi unitar, să le dai o lecţie de viaţă şi de înţelepciune – ce voluptate!”), de fapte, de întâmplări, de noţiuni, de fenomene, toate explicate ştiinţific sau empiric, în funcţie de gradul de cultură al personajelor „puse” să-şi de acu părerea. O mare parte a textului se constituie într-un poem închinat apei, alcătuit de autor pe baza cunoştinţelor ştiinţifice şi a eresurilor, adunate de el în timp (v. p. 74), cu imnuri la adresa luminii, naturii, în final, vieţii omului. (Constantin Tomşa)

Inventiv prin firea sa, când e vorba de a stăpâni toate registrele limbajului, în urma unei călătorii cu avionul în Grecia, autorul se imaginează a fi suferit  o adevărată metamorfoză, chipul său având lumina unui Adonis, de care se îndrăgostesc toate femeile. A depăşit cumva altitudinea de zbor ridicându-se spre înălţimi nepermise asemenea lui Icar, sau contactul cu pământul elen, leagăn al culturii şi civilizaţiei, a fost pricina acestei schimbări? Temperatura corpului său va deveni ca cea a păsărilor, de 42 de grade. Fiinţa sa cunoaşte mutaţii care-l uimesc, şi-n plan spiritual, o memorie fenomenală şi „puterea de a conexa lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat.” Trăia deci o „febră de origine divină”, cum îşi intitulase un text pe care mai târziu nici nu-l mai recunoaşte ca aparţinându-i.

Trenul de sticlă: Cele două labirinturi

O povestire neobişnuită, nu prin subiect, ci prin perspectivă. Povestea unui vieţaş este relatată de acesta  şi nu de un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Totul e întors: atitudinea vieţaşului, a santinelei, a fetei îndrăgostite, aşa încât finalul, surprinzător, rămâne totuşi în această logică a contrariului. Personajele gândesc monstruos şi acţionează puţin, transformând astfel povestirea într-o micronuvelă. (Eugeniu ZLOTEANU)

Construită după toate canoanele unei naraţiuni, proza aceasta este realizată pe baza unui melanj de vorbire directă şi indirectă, scrisă, parcă, după metoda dicteului automat, relatată când la persoana I, când la persoana a III-a singular, evidenţiază cu prisosinţă ştiinţa autorului de a realiza, pe baza unei profunde analize psihologice, prin introspecţie, un portret al individului ce aspiră la libertate, iar când a obţinut-o nu ştie ce să facă cu ea, constatând că destinul este hotărâtor în viaţa sa („lucrurile, care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, aşa cum vor ele, nu cum vor oamenii”) şi că „nu poţi fi cu adevărat liber niciodată”. Naraţiunea lui L. S. se desfăşoară, cu buna ştiinţă a autorului, la limita dintre real şi fantastic, cititorul fiind martor al unei aglomerări de fapte şi întâmplări. (Constantin TOMŞA)

Incursiune în lumea dură a închisorilor (unul din cele două labirinturi!), unde suferinţa umană capătă alte şi alte înfăţişări. Portretul unui „vieţaş”, condamnat pe viaţă, tensionat, psihanalitic. Tehnica povestirii în povestire, des folosită de autorul nostru. Multitudine de teme: suferinţa, libertatea, iubirea, moartea, nemurirea. Ca şi în alte proze revine tema zidului, acum identificat cu zidul închisorii, care desparte oamenii de oameni, pe cei închişi, condamnaţi, de cei liberi, care „sunt o altă specie”, faţă de cei care şi-au pierdut libertatea. (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă: Fântâna fără cumpănă şi lanţ

Povestea începe ca un basm, apoi ca o legendă şi sfârşeşte prin a fi un banchet al imaginarului, un vis în vis în vis. Curios cât de mult epic poate ascunde descrierea, cât de mult se conjugă fericit cele patru elemente: cerul, pământul, apa şi focul. Cine e focul? Probabil visul, atât de fascinant şi de înşelător, schimbându-şi mereu forma, cerând povestirea. (Eugeniu Zloteanu)

Preluând o veche credinţă populară, a nuieluşei descoperitoare a apelor de/din adâncime, L. S, brodează o povestire, punând în pagină câteva idei  referitoare la înzestrări superioare ale fiinţei umane, toate, pe seama unui personaj anonim, caracteriza prin trăsături excepţionale şi care acţionează în spiritul unor idealuri, râvnite de om de-a lungul întregii sale existenţe şi, ca de obicei în proza autorului nostru, realul se îmbină aproape firesc cu fantasticul, şi de această dată. (Constantin Tomşa)

Un adevărat banchet al imaginarului, încât nu-ţi dai seama când te afli în fantasticul magic, ori în fabulosul folcloric. Eroul este un anonim fântânar înzestrat cu harul de a descoperi apa în adâncuri cu o recuzită simplă, un băţ, de fapt o nuia de alun, o adevărată baghetă magică, venită parcă dintr-un timp fabulos dinaintea naşterii numelor. Fântâna e „fără lanţ şi cumpănă”, dar e şi fântâna din care se adapă curcubeul, o fântână a visării.

De la momentul surpării fântânii, moment tragic, plonjăm în vis şi din vis în alt vis şi tot continuând astfel încât nu mai ştim de suntem în planul real sau al viselor.

În adânc se caută apa limpede, curată, căutarea fiind aproape obsesivă, fascinantă, precum obsesia zborului lui Icar. Doar că aici răzvrătitul caută în adâncuri.

Acolo unde sfârşeşte în urma surpării malului, dispariţia sa e miraculoasă, fiindcă nu va fi găsit niciodată. Ţinuta morală a eroului e sugerată în planul visului într-o metamorfoză posibilă de porumbel, uliu, cocoş sau vultur, nu în cârtiţă sau vierme, animale care i-ar fi asigurat supravieţuirea subpământeană. Miraculosul ia şi proporţii cosmice: gerul neobişnuit parcă aduce aurora boreală la latitudinea noastră „cu perdele luminoase ca trupul unui balaur”. Un curcubeu „s-a întors ca un arc asupra fântânii” despre care se crede că ar fi sufletul fântânarului dispărut în adânc.

Şarpele, poate simbol al curiozităţii cunoaşterii, după ce muşcă o femeie de mână, aceasta rămâne grea şi va naşte un copil cu o vărguţă în mână. Alungarea ei din sat, fiind considerată o „farmazoancă”, atrage după sine regretul sătenilor fiindcă „fântânarul nu le aducea doar apă, ci şi poveştile” cărora acum le duc dorul. Sătenii rămân acum cu o întruchipare a numelui satului „Vai-de-ei” – Văidei. Să fie atât de vitală pentru oameni setea de fantastic? (Ioan Dobreanu)

Personaje de maestru. Destinul unui orfan, devenit „fântânar cu har”, care are darul povestirii. Personaj fabulos, fantastic. Ce e apa? Apa „înseamnă viaţă, căci noi suntem fii apei,… purificare, ne spălăm de murdăriile trupului şi ale sufletului, ne botezăm,… înţelepciune, pentru că este începutul şi sfârşitul creaţiei,… apa e cuvânt, verb generator…”. Ce e pământul devenit duşmănos şi răzbunător, care surpându-se peste fântânar, îl înghite, ascunzându-l realităţii, lumii, metamorfozându-i fiinţa? Ce e omul fără poveşti sau fără dorul călătoriei iniţiatice? (Cornel PAIU)

Apa ascunsă sub pământ este o energie vie, purificatoare. Un copil are darul de a simţi fiorul apei din adâncuri. Folosindu-se doar de o nuia, fiul apei trece prin timp, străbate un tărâm de dragoste şi de nebunie, până ce o surpare îi ia viaţa. Dispariţia lui provoacă nelinişte şi nesiguranţă. Soţia şi copiii pleacă din sat.

Fântâna este totodată un izvor magic, simbol al tinereţii eterne, regenerării, al cunoaşterii. Copilul renaşte, de data asta născut de o femeie care se împerechease cu şarpele de apă. (Vladimir Tescanu)

Având la început aparenţa unui basm, pe care l-am putea intitula uşor Făt-Frumos, cel cu vărguţa în mână născut, povestirea Fântâna fără cumpănă şi lanţ este un adevărat havuz al imaginarului.

Nu interesează prea mult naraţiunea, oarecum stereotipă şi previzibilă, ca cea dintr-un basm oarecare.

Nici viaţa eroului pare că nu interesează prea mult, este cea a unui erou necunoscut, prin nume, i se reţine doar porecla, aceasta venind ca un ecou al profesiei, din acest punct de vedere putem vorbi de un prototimp al prenaşterii numelor, chiar dacă el are un anume statut social, aici povestirea se desparte de basm, basmul refuzând un Făt-Frumos familist, acceptându-l astfel  doar în final, dar şi atunci doar ca o proiecţie în/spre viitor.

Şi totuşi povestirea impresionează puternic prin câteva lucruri: în primul rând prin jerbele de imagini, fântâna fără cumpănă şi lanţ fiind, nu doar fântâna curcubeului, ci una a focurilor de artificii. E o fântâna a viselor şi a visării.

Un tragic şi până la urmă previzibil accident, surparea pământului peste fântânar, devine prilejul unei formidabile morţi, cea a visului în vis în vis în vis etc., toate momentele subiectului, de la expoziţiune până la deznodământ concentrându-se într-un singur ghem narativ.  

Numai că visul nu este moarte, dimpotrivă, aşa încât trupul eroului, hoitul său, -termenul e dur, dar necesar! -, nu va fi niciodată aflat.

Găsim în povestire şi o interesantă sugestie adamică, el fiind atât primul bărbat pentru o femeie reală sau virtuală, dar cu o reală capacitate fabulatorie, cât şi şarpele. Există şi o moralitate a acestei povestiri, care o apropie din nou de basm şi anume demnitatea eroului: el acceptă să fie porumbel şi uliu, cocoş şi bufniţă, dar nu cârtiţă şi/sau vierme, animale cu simbolistică negativă, chiar dacă, aceptând aceste ultime două metamorfoze, ar rămâne în viaţă, aceste ultime animale având ca mediu de viaţă obişnuit, pământul. Interesantă şi inedită e şi secvenţa vocilor, a glasurilor pământului, (nimic rebranesc sau blagian!),  ca şi scena descoperirii morţilor neputreziţi.

Fântâna devine, pe parcursul povestirii, dintr-un scop în sine (săpatul ei) şi cu un scop practic (apa), un izvor artificial, o adevărată lume, ce se descoperă treptat, fântâna părând o lunetă, apropiind lucrurile şi detaliile, până când ele devin monstruos de reale, o lumetă, dacă ne este permis acest joc de cuvinte.

Există şi o fascinaţie a adâncului, o beţie a pământului şi a apei, omul având nu doar nostalgia icarică, solară a zborului, ci şi pe cea a descoperirii adâncului, semn că omul este un permanent răzvrătit şi căutător.

Şi tot ca într-un cunoscut basm, în care puterea zmeului se găsea până la urmă în…două muşte, imaginile şi metaforele sunt învelite una într-alta: sub arc de curcubeu sau mantie de auroră boreală, o fântână fără cumpănă şi lanţ, în fântână, o oglindă, în oglindă, un ochi, în ochi privindu-se, îndelung, setea.

Sau altfel spus, un vis într-un vis într-un vis într-un vis. Sau un singur vis, între oglinzi paralele, una fiind a cerului şi cealaltă a sufletului omenesc.

O naraţiune pură care se transformă treptat într-o descriere impură. Sau invers. (Lucian STROCHI)

Trenul de sticlă

Trenul de sticlă este o povestire în ramă, asemenea celor din 1001 de nopţi, Decameronul, Penta,meronul, Heptameronul sau chiar Hanu Ancuţei, deosebită de acestea prin faptul că spaţiul este unul limită, dar nu limitat, după cum şi impul pare a fi scăpat din tipare deşi, asemenea dramelor antice, respectă regula celor trei unităţi, nedepăşindu-se 24 de ore.

Naratorii sunt, normal, diferiţi (sex, vârstă, profesie, experienţă de viaţă etc.), asigurându-se şi în acest fel varietatea compoziţională şi tematică.

Cuvântul cheie ce reuneşte povestirile e ceaţa, metaforă obsedantă, simbol plurivalent, reversibil, pozitiv sau negativ, după caz.

De fapt povestirea este o autoiniţiere,drumul fiind unul întors, iar scena memorabilă rămâne masacrul porumbeilor, maculându-se totul, dar contribuind paradoxal la o viziune bogomilică asupra lumii (trenul străveziu, asemenea pământului străveziu, asociat unei stări preadamice). (Eugeniu ZLOTEANU)

Discursul narativ, alcătuit din relatarea mai multor întâmplări, prezentate de mai mulţi naratori, plasaţi simbolic într-un tren, ce străbate un spaţiu de la munte la câmpie, fără să ajungă la destinaţie, oferă cititorilor mai multe niveluri de lectură şi, desigur, mai multe concluzii. Un se referă la viaţa oamenilor ce îmbracă diverse forme, fiecare ins parcurgându-şi propriul destin, dar, în final, prin naşterea celor doi gemeni, într-un timp şi într-un spaţiu deloc convenţional, se oferă încă o dovadă că viaţa îşi continuă drumul, acesta neputând fi schimbat. (Constantin TOMŞA)

Trenul de sticlă: CU OCHII LARG ÎNCHIŞI

O povestire total diferită de celelalte, prin tematică, problematică şi stil, mereu surprinzătoare, mereu previzibilă, enigmatică prin final, până la urmă, extrem de contemporană într-o epocă a globalizării, care este până la urmă, oricât ar părea de ciudat la prima vedere, tot o formă de comunism. Morala e amară: triumful mediocrităţilor împotriva geniilor, văzute doar ca fiind „handicapaţi cu semnul plus”. (Eugeniu ZLOTEANU)

Textul acestei naraţiuni pune în discuţie o problemă deosebit de actuală, discutată în diverse medii ale lumii contemporane, de la simpli inşi cu pregătire intelectuală modestă, la cei din medii academice – problema exploatării fără nici un fel de discernământ a inteligenţei umane, exploatare dependentă, de cele mai multe ori, de un grup restrâns de indivizi care, în afară de bani, nu posedă vreun fel de zestre intelectuală, dar în mâinile cărora stă soarta planetei. (Constantin Tomşa)

Trenul de sticlă: LA UMBRA ZIDULUI

La umbra zidului e o parabolă, un mit, un roman picaresc, un compendiu al istoriei Chinei, un act iniţiatic, o povestire în care se regăsesc ecouri biblice sau ale unor legende cosmogonice chineze. Acţiunea ar trebui să sufoce descrierea (sau invers!). Nu se întâmplă aşa, din cauza măiestriei autorului care riscă mult, dar câştigă întotdeauna. Rezultă un text insolit, inedit, de o frumuseţe tulburătoare. (Eugeniu ZLOTEANU)

Din nou, un amestec ingenios de real şi fantastic, pus pe seama unu personaj căruia nu i se ştie tatăl – Chen-zi – pus de autor în situaţia de a parcurge un traseu iniţiatic de-a lungul marelui zid (mai mult pentru cititor), de fapt, o incursiune în istoria Chinei din timpuri imemoriale, se constituie într-o povestire insolită în volumul celor unsprezece povestiri grupate în volumul intitulat „Ore suplimentare” din 2008, şi chiar în întregul compartiment al prozei scurte  semnate de L. S. (Constantin TOMŞA)

O naraţiune dinamică într-un spaţiu atât de imens ca cel al Chinei aduce sub ochii cititorului personaje care-şi pierd identitatea, întreprind călătorii iniţiatice de-a lungul Marelui Zid, plonjări în mituri străvechi, într-o istorie de milenii. De fapt e memoria uimitoare a unui personaj în a cărui gândire interioară autorul încearcă să pătrundă. Evoluţia personajului atât de contradictorie e sugerată, de fapt, de la început, prin disputa celor şase ursitoare şi multiplele ipoteze privind paternitatea lui Chen. (Ioan DOBREANU)

Trenul de sticlă: Portret în oglindă

Pornind de la un fapt divers – realizarea unui portret robot al unui criminal violator în serie, la serviciul de cercetări criminalistice – autorul se foloseşte de acest pretext pentru a prezenta informaţii, idei, teorii livreşti despre arta realizării portretului în general, implicit a portretului robot (v. personajele: trei profesori de desen, din trei generaţii), dar, mai ales, pentru a realiza o povestire cu mai multe fire narative, cu o structură compoziţională total diferită faţă de a celor incluse în volumul „Ore suplimentare” şi chiar în alte volume de proză scurtă, lucru recunoscut, de altfel, de însuşi autorul în textul „În loc de Prefaţă”, de la sfârşitul volumului. (Constantin TOMŞA)

Ce a zis autorul? „Ia să le arăt eu cititorilor că arta este mai adevărată decât realitatea” şi a reuşit prin această povestire cu care încheie volumul, şi pe care e greu să o încadrezi într-un anumit tip de fantastic, cum se încearcă uneori printr-un exces de didacticism.

Magistrul, un profesor de la Arte Frumoase, încearcă să demonstreze studenţilor că proba de foc a unui pictor e portretul: (Ce bine ar fi dacă toţi pictorii ar ţine cont de aceasta!). Se trimite la „Strigătul” lui Edward Munch, despre care trebuie să ştim ce sunet (vocală) scoate personajul.

Trenul de sticlă: O fărâmă de rai

O povestire despre moarte, despre întâlnirea cu ea, despre ritualurile de trecere. Interesante sunt contactele cu realitatea morţii: firescul întâmplărilor şi tonul liniştit sunt cele mai impresionante. Există, paradoxal, şi destul umor în aceste rânduri… (Eugeniu ZLOTEANU)

Povestirea „O fărâmă de cer”, lăsând la o parte elementele ce ţin de proza fantastică,     naraţiunea aparţine acestui mod de exprimare şi conţine şi conţine câteva simboluri nu de puţine ori folosite în literatură: ploaia, „o ploaie cu stropi mari ce săreau mult deasupra pământului”, o ploaie care spală tot, dar, cu un paragraf mai sus, soarele „era o lumină aproape nefirească”; jocul apocaliptic al copiilor în noroi, într-o zi de vară: „…cuprinşi de frenezie, noi, copiii ne-am mânjit fiecare cu noroi din cap până în picioare…” Acum este pusă în discuţie una dintre marile întrebări cărora omenire nu le-a găsit răspuns; Ce este după moarte? Şi autorul ajunge la două concluzii: şi pe lumea aceasta „ e bine şi cald” şi că, „la urma urmelor, raiul şi iadul sunt tot una.” (Constantin TOMŞA)

O explorare în lumea de dincolo, şi prin înţelegerea şi perceperea lumii de dincoace, cu tradiţiile şi cutumele ei. Joaca în noroi a copiilor este o invitaţie la inocenţă. La acea inocenţă primordială, poate, chiar de dinaintea genezei. (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă: Dirijorul

Un imn dedicat creatorului, o lecţie de morală şi de visare, un triumf al artei împotriva morţii. Totul într-un limbaj irezistibil. (Eugeniu ZLOTEANU)

Ca într-o compoziţie muzicală deosebit de complexă, L. S. realizează un adevărat poem în proză dedicat virtuozităţii muzicale, cu diverse digresiuni de analiză şi autoanaliză a fiinţei umane, uneori cu momente de groază, chiar apocaliptice, dar urmărind cu perseverenţă şi meşteşug o idee centrală: omul poate învinge orice handicap, dacă are încredere în forţele proprii. (Constantin TOMŞA)

Dacă nu ne-ar fi sugerat autorul că acţiunea e doar în plan oniric, aproape că am crede a fi martorii devenirii unui geniu. Aripa şi gheara crescute în locul mâinii drepte, ne duce cu gândul şi la puritatea angelică şi la răzvrătirea demonică. Un accident transformă pe virtuozul interpret de geniu, Octav, nume predestinat, într-un dirijor genial şi creator, care topeşte în muzică totul: cântecul păsărilor, glasul fiarelor pădurii, a târâtoarelor, a viermilor şi a fluturilor, iarba prin foşnetul ei e „suspin de vioară”, iar mestecenii legănaţi de vânt dau sunete de orgă. Parcă o altă lume se creează, muzica aceasta fiind unică, irepetabilă, serafică, paradisiacă.

Trenul de sticlă: Gabi Martin

Gabi Martin pare „veriga slabă” a acestui volum. În realitate sunt aici câteva lucruri interesante de remarcat: un fantastic de ecou, de obiect pus între două oglinzi paralele. Fantasticul se transformă în absurd (v. incidentele de la graniţă, precum şi „compunerea”. Ingenioase şi anumite pretexte. (Eugeniu ZLOTEANU)

Inedită prin conţinut, frizând absurdul, naraţiunea „Gabi Martin” suscită interesul cititorului, mai ales pentru a vedea, în final, cum rezolvă autorul această ambiguitate rezultată din atribuirea aceloraşi nume şi prenume mai multor persoane. Totodată, L. S. oferă, ca o recompensă, pentru cititor, mai multe etimologii interesante ale unor prenume. (Constantin Tomşa)

Obsesia numelui. O dezvoltare liniară, dar şi abisală, a problematicii identităţii. Despre asemănări şi deosebiri identitare, dar şi despre pierderea identităţii, care poate avea consecinţe nebănuite, dramatice. (Cornel PAIU)

Cică trebuie să fim atenţi cum ne alegem numele ca şi cum noi l-am alege şi nu părinţii noştri încă înainte ca noi care-l purtăm să fi venit pe lume. Numai că sunt coincidenţe despre care nu putem şti dacă sunt întâmplătoare. Numele ne dă o identitate pe care dacă o pierdem putem trăi drame nebănuite, dar  poate aduna uneori de pe întregul mapamond sute de persoane. E aceasta o simplă întâmplare? Se pare însă că nimic nu este întâmplător. (Ion DOBREANU)

Integrala prozei scurte: Ore suplimentare

angel-ore-suplimentareSe prezentase la post într-o zi de august. Se aşteptase să-l găsească pe director, avea să-i înmâneze personal repartiţia şi adeverinţa ce ţinea, timp de un an, loc de diplomă. Aşa li se spusese la Secretariatul facultăţii. Diplomele se eliberează abia peste un an, trebuie semnătura Rectorului, a Decanului, a Preşedintelui de comisie, a Secretarului-şef, aplicat timbrul sec, trecut pe original şi pe cotor numărul de la minister şi numărul diplomei, nu te joci un un asemenea act, e un unicat, procedurile sunt greoaie, dar sigure, aşa e în administraţie, dar nu era nicio problemă, adeverinţa avea aceeaşi valoare cu originalul, atâta doar că nu are poza absolventului, secretara-şefă era gureşă, astăzi era bine-dispusă, de obicei era acră, monosilabică, acum însă se vede că i se întâmplase ceva plăcut, nimeni dintre studenţi nu aflase dacă era domnişoară bătrână sau doamnă, sau dacă era văduvă sau divorţată, se spunea că purtase cândva un alt nume, dar nimic nu era sigur.

Repartiţia se făcuse centralizat, avea medie mare, putea să aleagă un oraş închis, preferase un sat, e drept, destul de aproape de localitatea de baştină, un municipiu ca oricare altul, abia trecând de o sută de mii de locuitori, dar curat şi liniştit, cu o creştere naturală, nu cunoscuse revoluţia industrială ca alte oraşe mai mari, unele burguri medievale, dar care acum deveniseră oraşe muncitoreşti, cu platforme industriale, cu o populaţie migratoare, ţărani care fuseseră atraşi de mirajul unui salariu relativ sigur, de o casă la bloc, dezrădăcinaţi, buimaci, dezlănţuindu-se doar pe la nunţi, când dansau aşa cum ştiau ei de pe-acasă, doar atunci era mulţumiţi, obosiţi, dar fericiţi, ochii li se limpezeau ciudat, nu mai conta că a doua zi îi aştepta coloana la cinci şi jumătate, schimbul începea la şase, oraşul ei era într-adevăr liniştit, nu era totuşi un oraş de pensionari, îşi iubea oraşul şi se hotărâse să trăiască toată viaţa în el, curios, nu se gândise prea mult la o familie, nu era deloc o fată urâtă, poate puţin cam ştearsă, cam palidă, avea însă ochi frumoşi, expresivi, albaştri, îi plăcuse cartea, Bucureştiul îi oferise, prin biblioteci publice sau universitare, cărţile pe care le visase şi iată că acum avea şansa să le ţină în mână, mai mult, să le poată citi, citise mult, obţinuse uşor note bune şi foarte bune, era respectată în an, câţiva băieţi încercaseră să se apropie de ea, renunţaseră, nu pentru că fuseseră respinşi, ci se retrăseseră, pentru că simţiseră în ea cel mult o camaradă, nu o eventuală amantă, o aventură de o noapte sau de un semestru, sau o nevastă cu care să împarţi începuturile de drum, să înfrunţi cei trei ani grei ai repartiţiei, legarea de glie, oricum, băieţii erau destul de puţini şi, aceia care mai erau, alergau după juriste sau după mediciniste, nu după filoloage, aşa că timpul trecuse pe nesimţite, rămasese singură, fără să-şi fi propus neapărat acest lucru, nu o speriase intimitatea cu un bărbat, ştia că va veni o vreme când şi ei i se va întâmpla acel lucru de care se tem şi se bucură toate femeile, dar credea că toate vor veni la rândul lor, fără să le cauţi anume, aşa cum te naşti şi cum mori, adică fără să vrei anume să se întâmple un lucru, acel lucru.

Alesese satul Cotunghi, aflase dintr-o hartă veche a judeţului că era la vreo 12 kilometri de oraş, la vreo 2 kilometri de drumul naţional, asfaltat şi destul de frecventat, autobuzele erau şi ele destule, aproape din sfert în sfert de oră până la intersecţie, din oră în oră până la şcoală, acolo autobuzele întorceau, după o staţionare de vreo zece minute, mai exact până când autobuzul devenea neîncăpător, atunci soferul care se sprijinea invariabil de un tei din apropiere, se urca agil, grăbit, dintr-un singur salt, la volan, trântindu-se pe scaunul din muşama care imita vag pielea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut, bineînţeles că nu era vorba de aşa ceva.

Integrala prozei scurte: FEBRA

febra-psihedelicMov… roz… roz… mov… parcă mestecând un morcov… lila… lila… lila… lila… sonor, agresiv ca maşina Ambulanţei sau mai degrabă a Poliţiei.

Stai liniştit privind prin hublou, nu vezi, bineînţeles, nimic, nici nu-ţi doreşti asta, ai nevoie de un nucleu de condensare, să-ţi poţi aduna liniştit gândurile, vezi doar un câmp de beton, câteva piste de rulare, câteva balize, câteva dungi de vopsea albă, probabil fosforescentă noaptea, acum e abia 11 şi 25, vreo două maşini de alimentare sau…

Răsufli mulţumit, acum ai timp să te ocupi de ceilalţi, de pasageri adică, nu-i vezi pe toţi, majoritatea stau cu spatele la tine, stewardesele încă nu au apărut, aşteaptă la scară ultimii călători întârziaţi, întotdeauna se găseşte cineva care să întârzie, să vină în ultima clipă, evident că au o poveste care să justifice această presupusă sau reală întârziere, te gândeşti acum că în două ore vei fi la Atena, ai mai fost în Grecia, dar n-ai ajuns încă la Atena, nu e doar capitala grecilor, e una din capitalele lumii antice, curios, nu ţi-ai dorit prea mult această călătorie, poate şi pentru că nu ai crezut până în ultima clipă că vei pleca, câteva renunţări, amânări cu alte ocazii, te-au convins că cea mai bună filosofie e să spui că pleci undeva în străinătate, abia după ce te-ai întors de acolo, e un fel de superstiţie, nu eşti superstiţios, dar, ca întotdeauna, superstiţiile funcţionează, nu eşti singur şi asta e cel mai important lucru acum, nu e bine să fii singur într-o călătorie, chiar dacă e vorba de o deplasare cu avionul. Nu era singur şi totuşi era, celălalt invitat venise însoţit de soţie, erau invitaţi la o consfătuire privitoare la strângerea legăturilor de prietenie dintre ţările balcanice, avea o comunicare interesantă, Limba paternă, în trei versiuni, în română, în engleză şi în franceză, ideal ar fi fost să aibă şi o versiune în greacă, dar nu găsise pe nimeni care să-i traducă textul, poate că gazdele aveau să asigure o traducere simultană, veneau la consfătuire, pe lângă greci, bulgari, sârbi, albanezi, turci, parcă şi nemţi.

Decolarea, câteva probleme de rutină, legaţi-vă centurile, vă rugăm să nu fumaţi... rutină… nu se mai fumează de mult timp în avion… becuri care se aprind şi se sting în tavan sau în laterale, eşti într-un tunel luminos sau, mai degrabă, în pântecele unei balene sau al unui şarpe uriaş, fantastic, un balaur, un dragon care avea să şi zboare, şi încă la peste zece mii de metri, deasupra pământului.

Integrala prozei scurte: CELE DOUĂ LABIRINTURI

cele-doua-labirinturiPentru cel care ne priveşte de afară, viaţa noastră pare grea şi poate de neînţeles.

Şi este, dar asta numai la început. Apoi te obişnuieşti cu toate. Cu mâncarea, cu programul, cu vizitele – prea rare şi prea scurte, cu gardienii morocănoşi, tăcuţi, răi şi imbecili, cu ceilalţi.

Cel mai greu te obişnuieşti cu ceilalţi. De afară, crezi că cei dinăuntru au tot timpul din lume. Dinăuntru – dimpotrivă, ţi se pare că timpul trece prea repede, că nu ai timp să le faci pe toate, să fii atent la toate lucrurile, să-ţi gândeşti gândurile. În linişte, pe îndelete, să-ţi poţi aminti totul, aşa cum a fost.

Fără să te minţi pe tine, fără să-i înşeli pe alţii.

Filmele despre noi mint. E prea multă violenţă în ele, prea multe cuvinte aruncate, strivite, scrâşnite între dinţi. Şi prea multe crime. Nu e chiar aşa. E drept că ne întâlnim prea rar, dar atunci când o facem, fiecare are ceva de povestit. În primul rând – viaţa lui.

Ne rânduim la povestit. Ne mai descărcăm şi noi sufletele.

Cel mai interesant povestesc vieţarii, adică cei condamnaţi pe viaţă. Sunt altfel decât ceilalţi, altă specie. Mai puternici, mai hotărâţi, mai neînduplecaţi. Cu adevărat răi sau poate doar înrăiţi. Nu zâmbesc niciodată.

Timpul şi întâmplările i-au împietrit. Mai întâi trupul, apoi şi inima.

Fiecare are în spate cel puţin o crimă. Aşa că, pentru ei, prea puţine lucruri mai au cu adevărat vreo importanţă. N-am văzut la niciunul dintre ei vreodată vreo lacrimă. Sunt temuţi şi respectaţi. Ar putea să profite de asta, dar ei nu cer decât să fie lăsaţi în pace. Nu se tem de nimic, nici de paznici, nici de Dumnezeu. Nu e bine să le stai în cale.

Poveştile lor te înfioară, povestesc simplu, apăsând cuvintele, fără patimă, monoton, dar faptele, întâmplările, cuvintele lor sunt teribile. Simţi că ţi se răceşte şira spinării.

Şi gardienii îi respectă, caută să nu-i întărâte inutil.

Ceilalţi vin şi pleacă, stau un an, poate doi, cel mult cinci sau şase.

O vreme, vieţarii erau despărţiţi de ceilalţi, dar acum, pentru că sunt tot mai puţini, i-au amestecat cu noi. E un fel de a spune, pentru că ei nu se amestecă cu nimeni, niciodată. Doar atunci când povestesc.

Integrala prozei scurte: Fântâna fără cumpănă şi lanţ

fantana-fara-cumpana-si-lantDe când se ştia, ţinea în mână o vărguţă. La început, pentru a îndemna oile, să nu se risipească. Nu ale lui, se înţelege, ale altora. E drept că mai şuiera scurt, a primejdie, cânta, vorbea răguşit sau subţire, suduia chiar, dar asta rar, doar atunci când vreo mioară se despărţea de turmă şi era gata-gata să se prăvale într-o râpă. În rest, se folosea doar de o nuieluşă, mai mult indicându-le drumul, decât să le atingă cu ea.

Se născuse parcă cu o vărguţă în mână. Auzise, din basme, de copii care se născuseră cu o carte în mână, sau cu un sceptru, sau chiar cu un ban de aur. Sau cu semne, cu luceferi pe umeri, cu soarele pe piept şi cu luna pe spate. Sau alte semne, alune, cireşe, fructe de pădure, zmeură, mure, furate de femeia însărcinată – se spune. Dar cine să fure stelele sau luna sau chiar soarele? Poate că nu sunt decât poveşti. Poate că cel născut cu o carte în mână avea să fie un mare învăţat, cel cu sceptru un mândru împărat, iar el, pentru că se născuse cu o vărguţă în mână… Aici se oprea cu gândul, pentru că nu ştia dacă e de bine sau de rău să te naşti cu o vărguţă în mână.

Oamenii îl iubeau pentru că era tăcut – ei spuneau că era cuminte, pentru că iubea animalele şi pentru că nu minţea niciodată, lucru atât de rar, mai ales la copiii de pripas, care nu se pot apăra şi se folosesc de minciună şi de poveste pentru a scăpa de vreo încurcătură.

Nu-şi cunoscuse părinţii, aflase de la o rudă îndepărtată că se stinseseră demult, când el avea doar vreo patru ani, pe rând, întâi tatăl, apoi mama, la doar câteva luni, dar el nu-i mai ţinea minte.

Crescuse printre oameni mari, aspri, dar drepţi, care nu prea cunoşteau mila, dar, e drept, oamenii erau aspri şi cu ei, nu numai cu el, aşa că tăcea şi înghiţea, nu se plângea niciodată, credea că lacrimile sunt de preţ, nu le poţi risipi prea uşor, cum o fac adesea femeile, bărbaţii plâng rar, o dată sau de două ori în viaţă şi numai atunci când îţi moare cineva prea drag; se lumina rar, doar la cântec de pasăre mică şi ascunsă sau când se jucau între ei puii de animale: nătângi, uşor de păcălit, se hârjoneau mereu, se mai loveau, mai luau câte-o scatoalcă de la mame, scânceau, dar uitau totul repede şi o luau de la început, cu joaca şi cu lupta.

Avea tot timpul cu el o crenguţă de alun, alunul nu e un copac prea mare, e mai mult un arbust, nu e supărăcios, îl lăsa să-i ia câte o creangă verde, cât mai dreaptă, pe care el o scrijelea, îndepărtând cu grijă coaja, până când dădea de carnea albă a lemnului. Căuta să fie cât mai dreaptă, dar a observat, după o vreme, că acea creangă se curba atunci când se întâlnea din întâmplare cu vreun pârâu, cu vreun izvor, când dădea de apă adică.

Integrala prozei scurte: Cu ochii larg închişi

MathematicsCând i-a văzut pe toţi privind în sus la ieşirea din gară, a crezut că e vorba de vreun balon sau de vreun elicopter sau oricum de un obiect zburător neidentificat poate la prima vedere.

Nimeni nu se grăbea, deşi autocarul îi aştepta chiar la ieşire, metalizat, argintiu, cu trei dungi laterale, imaginând un tricolor.

Nu, toată lumea privea în sus, în aceeaşi direcţie, admirând clădirea gării, înaltă de câteva etaje, din marmură verzuie, semănând cu sticla groasă în tăietură.

Nu era deloc obosit, deşi făcuse peste 1.500 de kilometri. Avionul decolase şi aterizase fără vreun incident, fusese senin, doar câţiva nori alburii, mai mult de circumstanţă, apoi alţi nori albi, mult mai denşi, parcă ar fi traversat ţinuturi polare, nu fusese, desigur, la pol, dar aşa îşi imagina că era acolo, printre gheţuri, printre banchize, apoi deplasarea pe un covor rulant, lung de câteva sute de metri, până la staţia T.G.V., o aşteptare scurtă, urcarea în tren şi încă o oră şi jumătate de mers.

Nu simţeai viteza trenului, totul era închis ermetic, peisajul era monoton, doar câmpie arsă, fără vreun pom, fără vreo casă, fără vreun reper.

Urcară lent în autocar, aşa cum fac vedetele, fotbaliştii în special, uşor crăcănaţi, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe altul, trăgând cu coada ochiului să vadă dacă nu cumva sunt filmaţi.

Oraşul îl surprinse, se informase înainte de călătorie, dar dicţionarele erau laconice, cu informaţii destul de vechi şi prea generale, curios cât de perisabile sunt totuşi dicţionarele enciclopedice, iar profesorul care fusese în urmă cu un an aici îi declarase oarecum absent, peste umăr, a, e un oraş muncitoresc, cenuşiu, din cauza fumului de cărbune, cu o primărie totuşi frumoasă, mai ştia că era un oraş al dantelelelor, dar asta fusese în evul mediu, acum oraşul i se părea ultramodern, cu autostrăzi care se încrucişau pe pământ şi în aer, oricum mult mai mare decât s-ar fi aşteptat.

Ajunseseră destul de repede în oraşul studenţesc, străzile purtau nume de ştiinţe, erau tot soiul de indicatoare care te îndrumau spre diferite centre, laboratoare, facultăţi, hotelul era şi el neobişnuit, cu un singur etaj, dar plăcut, intim, înconjurat de multă verdeaţă.

Abia acum îi privi mai atent pe ceilalţi. Era vorba mai mult de o recunoaştere, întrucât cu majoritatea dintre ei se cunoscuse la diverse alte concursuri naţionale şi internaţionale.

Concursul era inteligent conceput, să dădeau destule medalii de aur, de argint şi de bronz, se premia practic fiecare temă, adică fiecare problemă rezolvată, exista desigur şi o concurenţă reală, dar cam toţi luau cel puţin o medalie, aşa că, atât concurenţii, cât şi oficialii erau mulţumiţi, agenţiile de presă livrau apoi prompt informaţia, delegaţia noastră a triumfat la…, s-au obţinut nu mai puţin de 8 medalii, dintre care 5 de aur…, o minciună frumoasă şi parţial adevărată, medaliile erau cât se poate de reale, numai că ele nu se dădeau individual sau pe echipe, restrictiv, cu parcimonie, ci repet, pe probleme.

Integrala prozei scurte: TRENUL DE STICLĂ

TRENUL-DE-STICLA-Ştii că până în Capitală ai exact 365 de kilometri?

-Da?

-Da.

-Şi ce e cu asta?

-Nimic. Mă gândeam numai că într-un an sunt exact 365 de zile.

-Şi ce e cu asta?

– Nimic. Mă gândesc că e o zi pentru fiecare kilometru.

– Asta n-are nicio importanţă.

Discuţia s-a frânt brusc. Avea dreptate Virgil: ce importanţă era  că până în Capitală erau exact 365 de kilometri şi că într-un an sunt exact  365 de zile?

E drept că noi tocmai învăţasem la şcoală despre banda timpului, timpul se desfăşura aşa, ca un drum, putea fi drumul vieţii, aşa că, până la urmă, faptul că până în capitală erau exact 365 de kilometri putea să însemne totuşi ceva. Personalul care pleca de la noi ajungea la Bucureşti peste exact 12 ore. Şi asta putea să însemne ceva sau putea să nu însemne nimic. Niciodată nu ştii ce să crezi despre timp. Nu poţi să te încrezi în el, mereu te păcăleşte, e mereu altul şi totuşi acelaşi. Aşa cum apa râului care îţi udă picioarele e mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta – cum spunea un filosof. Dar filosofii spun multe, lucruri ciudate, prea greu de înţeles şi cel mai cuminte e să nu-şi baţi capul cu ele.

Integrala prozei scurte: La umbra zidului

marele-zidCând s-a născut, într-o noapte luminată, cu fulgere albe, dantelând neregulat văzduhul, cu bolboroseli asurzitoare ale cerului şi cu geamătul mai stins, dar cutremurat al pământului, mama sa i-a spus Chen.

L-a născut singură, fără vreun ajutor, fără să scoată vreun geamăt, la lumina unei lumânări, într-o odaie cu podeaua de lut, adică crescută direct din pământ, mai mult o magazie de lemn, pentru lemne.

Nu era din acel sat, se aciuase doar în acea odaie, apărându-se de stropii grei şi reci de ploaie, era înspăimântată şi spaima poate că i-a grăbit naşterea, dar nimeni nu a reuşit s-o determine să spună cine era tatăl.

Poate că era un tâlhar care o surprinsese în pădure, pe când plecase după ciuperci şi care o violase, după ce o ameninţase mai întâi cu pumnalul cu cap de şarpe, jurându-se că-i va lua gâtul, dacă va spune ceva, cuiva, cândva. Şi ea, înspăimântată, înnebunită de durere şi de teamă, dăduse de câteva ori din cap, întâi în sus şi în jos, adică da, a înţeles, apoi în stânga şi în drepta, la fel de rapid, ca o păpuşă, nu, nu va spune nimănui, nimic, niciodată.

Căci era mai greu de crezut să fi fost un mandarin înveşmântat în aur, în pulbere de soare, care şi-a coborât ochii leneşi, lunecoşi, negri şi adânci, în treacăt, asupra ei şi apoi s-a milostivit să o facă femeie şi mamă.

Lumea putea bănui că era pescarul cenuşiu, gârbovit de sare, de vânturi şi de bătrâneţe care o găsise singură pe ţărm căutând scoici şi care o învăţase cum se deschide o scoică.

Dacă nu era cumva neguţătorul de peşte, atât de fioros cu cuţitul său, atât de ascuţit, încât niciun spin, înotătoare sau burtă de peşte nu-i rezistă şi care îi dăruise o burtă de peşte crud, să-l mănânce şi să se întremeze.

Nu puteai şti dacă nu era omul cu ricşa, care se oprise pentru câteva clipe, să-şi tragă sufletul între două drumuri şi care i-a cerut mai întâi o cană cu apă şi care băuse şi apa din adâncul ochilor ei.

Bărbaţii crezură că putea fi războinicul, atât de viforos, încât nimeni n-ar fi îndrăznit să-l refuze sau să-i reziste, niciun bărbat, darămite o femeie, care, pe deasupra, era şi tânără şi servitoare.

Sau poate era fiul stăpânul ei, tânăr şi învăţat, cu ochelari, care părea atât de neajutorat şi de speriat, mai neajutorat şi mai speriat decât ea şi pe care ea îl făcuse bărbat aproape din milă, aproape în joacă, abia stăpânindu-şi râsul şi pe care el, fără să-şi dea prea bine seama, o făcuse femeie.

Integrala prozei scurte: Gabi Martin

trenul-de-sticla-gabi-martinTotul începu cu o iluzie.

Îi plăceau trenurile de epocă, le găsea acum foarte rar, doar pe drumuri secundare, sau pe liniile înguste, locomotivele cu abur şi cu fum au o poezie a lor unică, degeaba au apărut locomotivele diesel sau electrice, aburul are ceva misterios şi uman, acum, instalată în Intercity, trăi bucuria de a se reîntâlni cu trenurile din copilărie nervoase, ambiţioase, pufnind şi pufăind, luându-şi avânt şi putere, era într-un Intercity, dar văzu chiar aburii alburii învăluindu-i fereastra, nu era nicio iluzie, cum era posibil, trenul ei se pusese în mişcare şi iluzia, pentru că era totuşi o iluzie, nu dură decât câteva clipe, fumul, aburul erau ale unei locomotive de manevră, care trecuse pe lângă trenul ei, alături de ea urcă o tânără care, după un moment de ezitare, i se prezentă, zâmbind uşor:

-Mă numesc Gabi Martin

Zâmbi şi ea, ca şi cum ar fi ştiut acest lucru, îşi înclină foarte uşor fruntea şi zâmbi, răspunzându-i:

-Şi pe mine mă cheamă Gabi Martin...

O vreme tânăra îşi făcu de lucru cu un sudoku, iar ea îşi găsi o poziţie comodă, pregătindu-se să aţipească pentru câteva clipe.

Mâine avea să fie pentru ea o zi grea, multă alergătură, emoţii, oboseală, chiar fizică.

Nu mai fusese de multă vreme în capitală, nu avea de ce, reţinea de la televizor imagini cu maşini blocate în trafic, cu oameni nervoşi, grăbiţi, dar Bucureştiul, adevăratul Bucureşti pe care îl ştia bine din vremea studenţiei, avea un parfum unic al său, părea încremenit într-o epoca mult mai glorioasă, apusă, dar, dacă te refugiai în cele câteva oaze de verdeaţă, care pătrundeau până la doar câteva sute de metri de centru, era perfect.

Integrala prozei scurte: O fărâmă de rai

o-farama-de-raiEu am fost în rai.

Spusese asta liniştit, conclusiv, teribil, aşteptând răbdător mirarea noastră. Care nu veni.

Repetă deci, puţin precipitat, puţin iritat de lipsa noastră de reacţie:

Eu am fost în rai. Şi nu o dată.

De astă dată vorbele căzuseră pe un strat de linişte, muzica din local, extrem de zgomotoasă, se oprise exact cu o clipă înainte, aşa încât cuvintele lui hotărâte, apăsate, răsunaseră nefiresc de puternic, făcându-i pe meseni să întoarcă spre el capul, uşor contrariaţi.

Eram în capul mesei, invitat de onoare, el, gazdă şi patron, stătea în dreapta mea, un loc care îi permitea să se scoale imediat, să circule printre mese, să dea indicaţii ospătăriţelor, să spună ceva orchestrei, să schimbe câteva cuvinte cu ceilalţi meseni.

Se aplecă spre mine, schimbând tonul, şoptindu-mi:

-Prima dată s-a întâmplat când aveam cinci ani. Eram de sărbători, în preajma sărbătorilor, cred că în aprilie, se apropia Paştele şi părinţii plecaseră la târg după cumpărături.

Pe mine mă lăsaseră acasă, în grija surori mele, Letiţia, cea mai mare dintre noi, care era deja studentă la matematici şi care vorbea cu un coleg, vecin cu noi.

Ar fi vrut să fie singuri, ca tinerii, aşa că eu le încurcam oarecum socotelile.