…Realiză că bagheta îi dispăruse. În locul ei şi în locul mâinii drepte, acum întregi îi crescu suav o aripă de înger şi o gheară, tot amintire a unui înger, cel mai iubit al lui Dumnezeu, dar care se răzvrătise împotriva Creatorului şi care căzuse, se prăbuşise din Înalturi, din Tării şi care fusese ars de luminile Raiului şi ale Iadului, de aceea era atât de negru.

Ca şi cum tot ce i se întâmplase cu mult timp în urmă, nu ar fi fost decât un vis.

Vedea ca prin ceaţă. Avea să afle, mult mai târziu, că e un fenomen cât se poate de normal, puii animalelor fac ochi la câteva săptămâni de la naştere, uneori îşi schimbă chiar culoarea, din albaştri devin verzi sau căprui, mai rar negri, nu mai sunt lăptoşi, se apără şi ei cum pot de lumina mult prea puternică, lumina zilei, după ce nu au cunoscut decât lumina neagră a pântecului, ai lui s-au temut să nu fie orb, ar fi fost tragic, un orb e mai mult un mort viu, în această lume a luminilor şi a contrastelor, n-a fost vorba de aşa ceva, ochii i s-au limpezit treptat, e drept, destul de greu, în câteva luni, lăcrimau puternic, aveau chiar impresia că sunt acoperiţi de o pieliţă foarte subţire, ca aceea de ceapă, aşa cum au păsările, de parcă ar fi avut încă o pleoapă, numai că la păsări ea se ascunde repede, abia o poţi zări, la el se întindea toată peste ochi, nu chiar ca o albeaţă, un pictor iscusit îi acoperise ochii cu un strat subţire de culoare apoasă, bătând în vernil, da, ochii s-au limpezit şi toţi au constatat că avea ochi frumoşi şi atât de negri, încât trebuia să faci un efort considerabil pentru a nu confunda pupila cu irisul, sclerotica era curată, albă, atât de albă, încât bătea în albăstriu, aşa cum sunt uneori, adăpostite, de garduri şi de umbre, zăpezile.

Îi plăceau sunetele, avea un auz perfect, dar nimeni nu şi-a dat seama la început de asta şi cu atât mai puţin el, credea că toată lumea aude cum aude el, prima dată când a realizat că are un auz foarte bun a fost atunci când a auzit un sunet extrem de înalt, de subţire, persistent, a plecat în căutarea lui şi a găsit, la temelia zidului vechii catedrale, un pui de liliac, era extrem de urât, semăna cu un diavol, aşa cum văzuse diavolul înfăţişat în cărţile colorate pe care le găsise prin casă, avea aripi de piele şi mai ales dinţi, ascuţiţi, egali, canini în loc de incisivi, gata să sfâşie, i-a fost totuşi milă de puiul acela care îşi striga singur durerea, dar n-a ştiut ce să facă, a urcat, ţinându-l în mână, până sus, în podul catedralei, până la grinzile de lemn înnegrite de timp şi de fumul lumânărilor şi l-a lăsat acolo pe o grindă, n-a uitat multă vreme sunetul acela ascuţit, stăruitor, mult mai târziu a aflat că liliacul utilizează ultrasunetele, auzea deci ultrasunetele, apoi la un control, nu mai ţinea minte de ce făcuse acel control, i s-a confirmat că da, auzea ultrasunetele, adică urechea lui percepea sunete mult mai înalte decât cele percepute în mod obişnuit de o ureche obişnuită, auzea sunetele păsărilor, aflate la mare depărtare de el, în pădure, începuse să le ştie, adică să-şi dea seama care pasăre emitea acel sunet şi care pasăre alt sunet, erau ţipete, triluri, chemări, sunete de avertizare, chiar începuturi de cântec, credea chiar că fiecare sunet are o culoare, când a descoperit că lumina nu e albă, aşa cum o vedem, aşa cum credem că o vedem, ci o funie multicoloră, spectrul rogvaiv, roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, numai că el credea că la un capăt era roşul şi la celălalt albastrul, violetul nu e culoare pură, ci un amestec de roşu şi de albastru, cel puţin aşa credea el, cel mai jos sunet trebuia să fie roşu, cel mai înalt albastru, aşa că el credea că aude în infraroşu şi în ultraalbastru.

Se spune că există peste trei sute de mii de nuanţe de roşu, tot atâtea de verde sau de albastru. Se mai spune şi că ochiul unui pictor poate distinge aproape treizeci de mii de nuanţe ale unei culori. La fel ca ochiul unei ţesătoare cu multă experienţă. Adică de o sută de ori mai mult decât percepe un om normal, obişnuit.

Eram considerată o pictoriţă bună.

-Vezi, draga mea, îmi şoptea oracular profesorul de desen, desenând prin aer cercuri pe care probabil şi le-ar fi dorit perfecte, arta plastică, mai exact pictura presupune trei componente principale: culoarea, desenul şi compoziţia. Culoarea vine de la Dumnezeu, desenul se învaţă. Compoziţia… aici e adevărata problemă. Aici se întâlnesc intuiţia cu inteligenţa, sensibilitatea cu cultura livrescă, rece, obiectivă, capacitatea de a fantaza şi memoria fotografică.

Acum le spun eu elevilor mei:

-Oricât de mult v-ar plăcea nonfigurativul, să ştiţi că avem nevoie de tipare, creierul uman vrea să recunoască tipare, îndeosebi pe cele antropologice. De aceea vedem capete uriaşe sculptate în stânci, când, de fapt, e vorba doar de un joc, de un capriciu al naturii. Imaginaţia noastră, nevoia noastră de concret, de tipare compensează restul.

La facultate, unul dintre profesori ne spunea, folosind o întreagă gamă de verbe dicendi:

-Vă spun, vă declar, vă jur că prea multe genuri în pictură nu sunt. Sau teme, dacă vreţi. Există, bineînţeles, peisajul. Apoi natura statică (moartă – e un termen care îmi displace). Dar cred că proba probelor pentru un pictor o constituie portretul. Astăzi vom învăţa câte ceva despre portret.

Îl admiram pentru că era sobru, precis ca un metronom, previzibil, orice s-ar fi întâmplat, nu s-ar fi abătut de la programul său, de la discursul său.

-Un portret complet trebuie să cuprindă, fizic, sublinia puternic cuvântul, ridicând spre noi nişte incredibili ochi albaştri în care se aduna toată candoarea lumii, următoarele componente: Corpul – adică siluetă, proporţii, talia, constituţia, braţele, mâinile, gâtul, umerii, picioarele…