Prefeţe, articole şi recenzii
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (8)
Ultima povestire din volum, VISUL MICUȚEI DOMNIȘOARE se vrea un coctail de esențe și arome tari, reunind cu curaj teme și motive de sfârșit și început de veac în București ce par astăzi vetuste, dar nu lipsite de un farmec aproape inexplicabil, nostalgic: un anume sentimentalism ce astăzi pare desuet, un subiect de telenovelă, un basm cu o Albă ca Zăpada așteptând nu doar sărutul, ci două cuvinte magice din partea Prințului sau o Cenușăreasă devenită pentru câteva clipe Regina Balului; se întâlnesc aici ceva din tonul scrierilor lui Ion Marin Sadoveanu – Sfârșit de veac în București, Isac Peltz – Foc în Hanul cu tei, George Mihail Zamfirescu și chiar unele scrieri de Mircea Eliade sau Petre Dumitriu. Eroina, numită parcă ironic Micuța Domnișoară Mimi, trăiește o „dramoletă de amor” amplificată de ftizie, boală ce – se spune – acutizează simțurile și trăirile. Percepțiile ei senzoriale devin excepționale: „Mimi simțea pur și simplu cum înfloresc mugurii liliacului de sub fereastră”.
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (7)
O povestire bazată pe monolog, dar de data aceasta pe un monolog interior este povestirea ZIUA CÂND AM MURIT FRUMOS.
Aici prozatorul practică un fantastic „optimist” (nu e o invenție: există și „tragedie optimistă”!). Fantasticul provine dintr-o adjectivare fantastică de tip oximoron: un „mort viu”. („Mortul viu” apare și la romantici, la Eminescu de pildă, dar și la alți scriitori, precum Macedonski, Arghezi, Ernesto Sabato, Erico Verissimo (Incident la Antares) , Orhan Pamuk etc.).
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (6)
ULTIMA ZI se bazează pe un fantastic al obiectelor, detașându-se dintre ele oglinda și fotoliul. Oglinda este dinamică, dă imediat „replica”, asigură trecerea dintre lumi, este un labirint, e o poartă între viață și moarte, iar fotoliul „mimează„ eternitatea, stabilitatea, este cuibul în care se refugiază Adina și George. (Din nou avem un fantastic al numelor: Adina este de fapt Ariadna, din care, prin anagramare, poate dispărea Ra, silaba care definește soarele, lumina), Adina fiind însăși fisura dintre două lumi, schizofrenia ei, asigurând și comportamental motivul dublului și George care nu mai este luptătorul, omorâtorul de balauri, el fiind un static, un Oblomov –doar în aparență însă. Adevăratul personaj al povestirii rămâne lumina, pe care o găsim atât în oglindă, cât și în fotoliu: „Așa ceva nu se poate, se gândi el. Își miji ochii, încercând să privească adânc în micul univers din oglindă. Acolo totul părea la fel, aceeași mobilă, aceleași obiecte, aceeași așezare. George simți însă acut că ceva nu era în regulă. Lumina de dincolo dădea zonei o strălucire stranie, parcă din altă lume, o lume deloc tristă, contrastând total cu cealaltă în care era el. Până și fotoliul sculptat, vechi de secole și ponosit de trecerea anilor, părea dincolo strălucitor, ca și cum ar fi ieșit ieri din mâinile talentatului făurar.”
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (5)
În povestire apare din plin recuzita fantastică, în primul rând ceasul, ca obiect subiect al timpului. Evident, ceasul fantastic merge invers(aici apare adjectivarea fantastică): „E un ceas. Mă uit la el mirat și văd că merge invers. Orele se succed pe dos. Minutarul se rostogolește pe dos… 5, 4, 3, 2, 1…Secundarul a înnebunit, tic-tic… 60, 59, 58… tic-tic…57, 56, 55… tic-tic… Timpul pare că s-a hotărât pentru ceasul meu să curgă invers… Ca și cum ziua ar începe la miezul nopții și s-ar sfârși când soarele răsare. Oare se poate ca în lumea ceasului meu să trăim drumul de la bătrânețe la naștere?”
Alt obiect fantastic este oglinda. Interesant și inedit, Arvătescu leagă inteligent obiectele devenite fantastice între ele, mimând chiar realul: „Apoi văd o oglindă. În ea nu mă reflect eu, ci ceasul. Aici, în lumea oglinzii, ceasul meu arată corect timpul. Sunt surprins. Care ceas e real? Pare că ceasul din oglindă e cel real. Mă întreb dacă nu cumva lumea adevărată e cea din oglindă. Mă întreb cărei lumi de apt aparțin eu?”
Obiect fantastic, oglinda îi permite autorului devenit personaj trecerea dintre lumi: „Mă simt prizonier în camera cu pereți lăptoși, terorizat de lucruri nedeslușite care plutesc în jur. Disperat mă arunc în oglinda fumurie ca înspre singura șansă pe care o mai am.” Sunt pagini amintind de Eliade, de strada Mântuleasa, de labirinturile acestuia…
Alteori simbolurile se unesc, prin lemn unificându-se crucea cu arborele, dar și jertfa lui Iisus cu mitul Adamic al cunoașterii: „Lemnul crucii mi-e sprijin. Altfel aș cădea din înălțimi, fără putința de a mai urca vreodată. Simt lemnul plăcut la atingere și parfumat. Pe mine nu mă mai simt. Trupul meu începe să stabilească legături tainice cu lemnul catifelat.
Poate că o să devin eu însumi o cruce.
Poate însă că nu e nicio cruce. Poate că eu și lemnul ei suntem un pom. Poate o să ne crească frunze. Poate aripi…
Zâmbesc. Poate că totuși eu nu sunt Șarpele. Poate eu sunt Mărul…”
Universul se dezumanizează, devine reificat.
CE DATOREAZĂ ZIUA NOPȚII pare o povestire despre universul concentrațional, un inedit „fenomen Pitești”, cu personaje-porecle trădându-și, expresionist, profesia: Profesorul, Avocatul, Pianistul, Părintele, Politicianul, la care se adaugă și vocea auctorială, eul narativ fiind și el un intelectual, care stă șapte ani în închisoare (șapte –cifra inițierii). Epicul se rezumă la un amplu polilog, o „polifonie a vocilor„ asemănătoare cu cea descoperită și practicat de Dostoievski, în care autorul e un martor cu o voce mult mai slabă decât a celorlalți. El este spectatorul, iar drama este excelent „decupată”: „Ziua nu-i vedeam. Ei erau desigur acolo, dar pentru mine erau niște umbre tragice, tăcute, triste, demoralizate și demoralizante. Nimeni nu vorbea, de parcă asistai la o dramă mută.”
E o lume pe dos, dar registrul nu e comic, ci tragic: „Noaptea însă reveneau la viață, de parcă ar fi fost mateloții de pe corabia blestematului olandez zburător”.
Fantasticul nu pare prezent, tocmai din cauza unui realism pe alocuri naturalist, livresc și parabolic. Când să o considerăm o povestire realistă, recitim subtitlul: „Amintiri dintr-o celulă unde nu am fost niciodată.” Cu alte cuvinte, tot ceea ce părea extrem de real, se dovedește a fi o proiecție a imaginarului, o posibilitate, nu o certitudine.
Dan Gabriel Arvătescu aplică aici una din regulile nescrise ale fantasticului: fantasticul este cu atât mai ferm, cu cât realul este mai puternic. Asta pentru ca fisura să poată fi evidențiată, iar adjectivarea fantastică să poată funcționa.
A doua prezență a fantasticului este chiar prezența/absența personajelor: în toate „ipostazele”, spectrele nu sunt decât proiecții ale aceluiași. După cum chiar Iisus poate fi substituit de către un Părinte, mult mai viril și mai enigmatic.
Lucian Strochi
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (4)
De dimensiunile unei mici nuvele, LYNCH este incontestabil cea mai stranie dintre povestirile acestui volum. Ambiguitatea este totală și multiplă: sufletul pereche poate fi cel dintre Victor și Clara, dar Clara poate fi Clara Schumann și atunci, după o logică binară, Victor devine Robert. Motivul dublului este suveran, Lynch fiind numele unui sindrom al unui cancer, al descoperitorului acestuia, dar și numele Diavolului. Fantasticul devine insidios, ținându-se de pulpana metaforei. Cuvântul devine faptă, iar adjectivarea fantastică are ca nucleu de condensare, cuvântul de bază, fluturele: „- Știi, Clara, caleidoscopul tău cu cer în capăt e de un fel special. Nu are bucățele de sticlă colorată înăuntru, ci doar o mulțime de fluturi. E ocheanul tău cu fluturi.
Clara privi atent ți spre surprinderea ei, în spațiul dintre copaci zburau fluturi mari și mici, parcă dansând un dans ciudat și colorat, proiectat pe ecranul cerului albastru.”
Această adjectivare fantastică creează o altă lume: fluturele cântăreț, fluturele-suflet, fluturele-cărăbuș sunt noile vietăți propuse acestei noi lumi: „Fluturii care cântă sunt de un soi special. Îi vezi? Aparent sunt niște fluturi mici cu aripile în formă de petale, cum sunt clapele unui pian –albe și negre. Nu par cine știe ce la prima vedere. Însă cum încep să bată din aripi se schimbă totul. Bat atât de repede din aripi că aerul din jurul lor vibrează în sunete muzicale de o neînchipuită frumusețe. Un fluture care cântă e o minune a naturii.”
Acestei lumi îi aparțin și copacii umblători, altă metaforă de tip oximoron: „- Am auzit, spuse încet Victor, că există undeva în lume niște copaci care merg. Când se satură de stat într-un loc îi ridică rădăcinile și se mută… Oare dacă îi rugăm nu se dau puțin la o parte, să vedem mai bine cerul?”
Ne aflăm într-o lume ce pare ilustrată de penelul unui Hieronimus Bosch. LYNCH are toate ingredientele unei povestiri extraordinare.
INSULA ULTIMULUI VIS este și ea una dintre cele mai ample povestiri din acest volum, asta și din cauza tipurilor diferite de discurs, inserțiilor, propunerilor și rezolvărilor de tip parabolic, autorul plasându-ne într-un exotism (paradisiac sau dimpotrivă), dar și într-un ezoterism bine conceput, dirijat și realizat.
Fantasticul apare din indeciziile personajelor, din pierderile și (re)cuceririle de personalități, din motivul Dublului, din transferurile de identități, din motivul Androginului, din întoarcerile, firești și totuși contorsionate, la începutul Verbului, deci ale Povestirii.
Simbolul se dezeufemizează și se instaurează în Mit. Timpul și spațiul devin adevăratele personaje ale povestirii, întrucât celelalte poartă, intenționat desigur, nume imposibile pentru o cultură de tip european, posibile perifraze ale unui limbaj primar, permanent aluziv.
Pendulând între Robinson Crusoe și Iisus, eul narativ retrăiește, recompune și reevocă plasme și spasme de începuturi de lume, în care totul nu e altceva decât o Mare Ezitare, înainte ca Minciuna și Adevărul să funcționeze ca stabilizatori sau catalizatori.
Fantasticul este tragic, abstract, de bună calitate și se bazează pe sugestii livrești.
Remarcabilă e tensiunea, așteptarea, gustul amărui al biruinței și cel dulce al resemnării. Imaginarul e formidabil, dantesc: „Prin fața ochilor mei deschiși trec cadavre ciudate. Mă întreb calm dacă sunt cadavrele de pe vasul scufundat sau dacă aici în mare e o lume a adâncurilor populată cu siluete nemișcate, dar mobile totodată, părând că levitează ciudat și fără noimă de acolo-acolo.”
Lucian Strochi
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (3)
Huana își plătește păcatul necredinței, al trădării iubirii, prin fisura dintre o fată de douăzeci de ani și o bătrână de optzeci de ani: „Huana părea a avea cel mult douăzeci de ani, avea părul buclat și negru ca smoala, doi ochi albaștri cum nu mai văzusem și o frunte înaltă ce dădea întregului chip o sublimă distincție. Apoi i-am văzut mâinile și m-am îngrozit. Erau bătrâne, pătate și ridate ca ale unei persoane de cel puțin optzeci de ani.”
Că nu e vorba de o iluzie, de o halucinație, îl convinge chiar Huana pe Jorge Gabriel: „De mulți, foarte mulți ani, Gabriel, port acest stigmat al propriului meu păcat. Un trup bătrân și suferind și un chip încremenit în tinerețea secundei în care am păcătuit. De aceea mă ascund de lume, de aceea nu primesc pe nimeni, de aceea port haina de călugăriță… și de aceea mi se spune Huana la Loca…”
Mai e un indice fantastic: Huana rămâne gravidă. Copilul va fi a lui Miguel, pentru că va purta numele de Gabriel, iar Gabriel și Miguel apar întotdeauna asociați, ca arhanghelii.
Dar fantasticul irupe cu putere atunci când duelul are un rezultat invers: nu Miguel este ucigașul, ci Lope! Fantasticul se refugiază acum în absurd: „Știa continuarea, nimic nu se putea petrece altfel, că-l omorâse de zeci de ori în vis pe prietenul său. Și totuși, de această dată un gând neașteptat de limpede îi răsări în minte, clar și eliberator. Ridică pistolul, văzu zâmbetul lui lope și își folosi întreaga putere de stăpânire pentru a nu mai apăsa trăgaciul armei. Văzu de data asta cum celălalt ridică pistolul. Nu auzi nicio împușcătură, doar simți o durere cumplită în piept. Apoi nimic…”
Din nou intervine Huana, ca martor, certificând faptul că întâmplarea se petrecuse așa și nu altfel: „Huana însă nu se opri și cuvintele ei răsunară funebru:- A doua zi dimineață, n celula condamnaților la moarte, îl găsiră pe Miguel mort, așezat pe podea cu fața în sus și brațele întinse în lături, ca și cum ar fi fost răstignit pe o cruce invizibilă. Era împușcat în piept, dar nici glonțul care îl omorâse și nici arma crimei nu fură găsite niciodată. Miguel privea cu ochii larg deschiși către tavan și un zâmbet minunat îi rămase întipărit pe față. Dumnezeu îl iertase…”
În fine, ca imagine, tridentul este litera Ψ (emblema fantasticului), iar tridentul este format din cei trei îndrăgostiți, din tatăl autorului și din autorul însuși…
O poveste clasică, sută la sută fantastică, e URÂȚENIA.
Dan Arvătescu ține să demonstreze că un singur obiect ce conține o adjectivare fantastică se intersectează cu elementele unei mulțimi reale, efectul fiind unul de contaminare, întreg universul devenind fantastic. Două lucruri se rețin cu ușurință: un umor enorm (autorul demonstrează că fantasticul nu trebuie să fie neapărat gotic, grotesc, negru, înspăimântător, ci, dimpotrivă, poate fi chiar simpatic); al doilea lucru ce trebuie evidențiat și care ține de resursele inepuizabile ale fantasticului este incapacitatea tuturor de a defini obiectul, acesta fiind, pe rând: o Urâțenie, o tonă de fier vechi, un obiect căzut de la un elicopter, un obiect teleportat, o minune de la Dumnezeu, o drăcovenie, o sursă de suveniruri, o statuie, un pom de crăciun, o poză de familie, un obiect ce poate fi exploatat politic, un obiect secret și neidentificat, un mort drag dus din familie…
Lucian Strochi
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (2)
Ca scriitură, amintește de unul din textele lui Vasile Voiculescu, dar sensul acestei povestiri este cu totul altul. Tonul este d basm, cu timpuri indecise, cu spațiu limită de un fantastic… geologic (deși megaliții de la Meteora m-ar putea contrazice) și cu origini obscure: „Serafim nu știa cine e, cine sunt părinții lui și nici de unde vine. Acest adevăr simplu și neliniștitor nu-l tulbura de fel. Această ciudățenie completa o alta și mai mare; Serafim locuia pe o stâncă, undeva în văzduh, parcă pierdut între pământ și cer.”
Fantasticul se transformă în fabulos: „Stânca lui Serafim era un pintene de granit mezozoic rămas stingher în mijlocul câmpiei, ca un dinte saurian înalt de sute de metri, pe acoperișul căruia nu puteai ajunge decât dacă aveai aripi.”
Nașterea – și mai ales supraviețuirea – lui Serafim seamănă cu cea a lui Romulus și Remus, numai că aici mișcarea este ascensională: „Bătrânul stareț Iraclie îi spuse că găsise în coșulețul cu merinde, trimis o dată pe săptămână de cei de jos, un nou născut și îl adoptaseră.”
Senzația de timp antic, romanic e amplificată de povestea călugărilor, la origine ostași romani creștini. Evident că și supraviețuirea lor ține de miracol: „Căzură apoi într-un somn adânc, izbăvitor, până când nechezatul cailor și zăngănitul armelor ăi făcură să sară în picioare. Spre uimirea lor se aflau în cer. Așa părea căci, prin ce minune nimeni nu știa, se aflau tocmai pe platoul din vârful stâncii, în timp ce jos cohorta romană trecea fără să-i zărească.”
Fantastică în această povestire este fisura dintre lumi: „Apoi se îngrozi când văzu că nu mai poate zări pământul de jos, o pătură groasă de nori ascundea totul. Deasupra norilor, stânca lui Serafim părea o provă de vapor care despică oceanul fumuriu de dedesubt, navigând tăcut către un țărm de vis care parcă aștepta să fie descoperit.
În schimb, jos, în câmpie, după un timp, viața reizbucni ca n vulcan neîmblânzit. Alți oameni, alte vise, alte păcate. Așezările se înmulțiseră, glasurile cristaline de copii umpleau văile cu muzica lor minunată.”
Viața și moartea se completează și chiar se suplinesc, așa încât moartea eroului înseamnă trezirea la viață a sicomorului: „Apoi se miră grozav. Micul sicomor din mijlocul platoului înflorise. Se apropie încet de el și un miros dumnezeiesc de smirnă îl înconjură.”
Scriitura e impecabilă, rezultând un mister topit într-o măreție antică, biblică: „Când primul om îl atinse pe umăr, se petrecu minunea. Corpul bătrânului dispăru într-o cenușă alburie, care își luă zborul de pe stâncă, plutind ca un norișor alb pe cerul de un albastru nefiresc de pur. La poalele copăcelului rămase doar o grămăjoară de oase cenușii, singura mărturie palpabilă a existenței celui neștiut de nimeni, dar iubit de Dumnezeu.”
Cu TRISTA POVESTE A HUANEI LA LOCA se schimbă total registrul. Traversăm Atlanticul, rătăcim prin cel mai mare și mai frumos oraș al emisferei sudice, Buenos Aires, orașul nemurit de Borges, pentru a întâlni un triunghi amoros, devenit trident: Huana la Loca, Lope Arroyo și Miguel Gonzales. Povestea e romantică, personajele sunt antitetice (motivul dublului), Huana trădează, Lope vrea să-l ucidă pe Miguel, dar este ucis de acesta. Până aici narațiunea este suspect de banală și nu ar merita un așa mare efort de înscenare (spațială, temporală, lingvistică).
Apar însă indicii care „trădează” fantasticul. În primul rând numele personajului, obținut ingenios, prin mixtura dintre numele a doi mari scriitori sud-americani, dragi lui Dan Arvătescu:Jorge Luis Borges și Gabriel Garcia Marquez. Eul epic e o compunere a acestor nume și prenume: Jorge (Borges) + Gabriel (Marquez) +Borquez (adică Borges+Marquez), adică Jorge Gabriel Borquez.
Lucian Strochi
ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (1)
Cititorii volumului de debut al prozatorului Dan Gabriel Arvătescu, EU, CHIRURGUL, au putut remarca cu ușurință câteva calități prin care acesta reușea să convingă în discursul de tip fantastic: o impecabilă și insuportabilă tensiune interioară, o fină analiză psihologică, o construcție eseistică aparent neutrală, uscată, în realitate plină de fervoare, o relativizare a timpului până la suspendarea sau chiar anularea lui, spații extrem de diverse, surprize inteligent exploatate, rezolvări denotative, o perfectă exploatare a resurselor și registrelor limbii, o narațiune tratată abil, impecabil, uneori cu mai multe puncte culminante și cu un deznodământ în coadă de pește, deschis, ambiguu.
La toate acestea se adaugă o cultură solidă, umanistă, topită osmotic, convingător, în metalimbajul și metarealitatea textului.
I-am propus autorului, la lansarea primei cărți, să încerce un volum compus doar din povestiri fantastice, ca o probă ultimă, definitivă, a neobișnuitului său talent. A acceptat provocarea și volumul de față e însăși această provocare.
Sunt doar zece povestiri, inegale ca număr de pagini, extrem de diferite prin mediile propuse, prin spațiile și timpurile vehiculate, unificate însă prin viziune și printr-o remarcabilă unitate de ton.
Un fantastic livresc, extrem de subtil, vom găsi în UN DISCURS PE CARE N-AM VRUT SĂ-L ȚIN, proză construită printr-un amplu monolog adresat unor ipotetici spectatori și/sau cititori. E un castel construit pe cărămizi de aer pe o fundație de nisip care e totuși timpul. E un act de magie, un număr de iluzionism în care obiectele cu care se jonglează sunt cuvintele.
Autorul amplifică senzația de fantastic prin inserții care țin de un fantastic gotic, bazat pe un sentiment de neliniște și pe imposibilitatea de a regăsi o realitate ca realitate, fisura fantastică fiind asigurată de spectru, de fapt de spectre aflate într-un număr ce amintește de basm: trei. Explicația autorului: e vorba de o realitate magică, sintagmă ce spune totul sau nimic: „Întreaga după amiază am avut sentimentul ușor neplăcut că sunt urmărit de ochi nevăzuți de undeva de sus din semiobscuritatea bolții catedralei, Firește, plecând, am uitat de senzația de atunci. După o lună, ajuns la țară mi-am developat fotografiile făcute. Una dintre ele mi-a atras în mod deosebit atenția. Era o fotografie în care eram așezat în primul rând de scaune ascultând concertul, iar pe scaunele libere de lângă mine, trei siluete de lumină fusiforme, suspendate parcă de boltă păreau că mă privesc tăcut. M-am întrebat de ce retina mea nu le înregistrase prezența și, oricâte explicații științifice aș găsi, sentimentul că simțim într-un mod ciudat o realitate magică în jurul nostru pe care n-o și vedem, mă domină și azi.”
Trimiterea la fantastic este explicită, deși explicația face parte din discursul general:„Proză fantastică se scrie de secole, iar fantasticul este parte a spiritualității umane.”
Un perfect bildungsroman, cu un singur protagonist, pare SINGURĂTATEA SFÂNTULUI SERAFIM.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (8)
Adesea poemul nu mai are nevoie de niciun comentariu: Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară/Te-mbracă-ncet și tandru la început de zi/Că lacrima sfioasă de frig o să te doară/Cum doare începutul tăcerilor pustii.//Și nopțile-n derivă sub lungile fantasme/Te-acopăr cu maramă din borangic ușor,/Cum luna-i ocrotită în nesfârșite basme/Când un sărut e-n toate un ideal decor.//Ai grijă, către seară, tăcerile de-ngroapă/Zăpezile imense îți sunt prielnic scut./Esențe reci ca fierul când îl mângâie apa/Te caută-n perdele cu falsul lor sărut.//Ai grijă,vezi, sub pleoape zăpada-n tremurare/Sărutul tău atavic cu teamă-l înconjoare./ Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară
Iarba și ninsoarea, antinomice, se împletesc și se împlinesc în poeme: Apoi iar vine o vreme/Când iarba e sub răsură/Tot risipire şi, iată, se teme/Că mă ţine-n armură//Nisipul pe falsele plaje/Se risipeşte-n tăcere uşor/Uitările sunt temutele straje:/Umbra mea pare-i zbor.//Apoi iar vine o vreme,/Apoi iar vine atâta mister,/Apoi e vântoasă în teme,/Iar umbra înoată în cer.//Apoi iar vine o vreme/Când totul e risipire-n poeme./ Apoi iar vine o vreme
Poetul se întoarce mereu și mereu, ca un trubadur, ca un cavaler spre castelana lui. Versurile au, pe lângă solemnitate, o noblețe unică, dominată de zăpadă, tăcere și crini:
Nu spune nu, o cosmică zăpadă/Ca roiul de albine pe noi va înflori,/Tăcerea-n crini, iar, şti-va să ne vadă/Cum ne-mplinim în nopţile târzii.//Rărişuri blânde care ne-nconjoară/S-or risipi încet, încet ca la- nceput/Zăpezile din gând cum şti-vor să ne doară/Când se vor împlini în lacrimi care au durut.//O, iar nu spune nu, sau poate cine ştie/Tu ce vei spune când tăcute, calde, răni/Vor lumina acuma nisipul din pustie/Cum vinul luminează buza unei căni.//Nu spune nu, că ne-mplinita sete/Va înflori, sfios, în gândul unei fete./ Nu spune nu, o cosmică zăpadă
Pasul iubitei devine măsură de endecasilab. Dacă ar trăi într-un ev mediu deloc întâmplător prin vers poetul ar frânge multe inimi: Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Precum mirarea de-a rosti în zori de zi/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru/Să poţi începe drum spinos pentru a fi.//Foşnetul cald al umbrei prin cuvinte/Abia de-l prinzi cu-auzul ca pe-un mit/Că frunzele., sub pasul tău sunt oseminte/De timp trecut din veacul risipit.//Ţi-e pasul scris pe umbra-n înflorire/Cântec şoptit de vânt sau de izvor/Că viscolul e în inele mai subţire;/Când vulturul se-aprinde-n al lui zbor.//Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru./ Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru
Puritatea e maximă, e mai limpede ca roua pe-o aripă de fluture, mai curată ca visul de feciorelnic gând: Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur/Şi mai curat ca visul de feciorelnic gând/Uitărilor de sine mă-nchid acum-n ciuturi/Când în răcoarea apei cu setea mă cuprind.//Mai limpede ca roua sau lacrima ce moare/Prinsă-n potirul clipei în virginalul vis/Când se-mplineşte vraja şi-atâta disperare/Te-arăţi mereu sfioasă în zborul cel ucis.//Mai limpede ca roua de pe armura rece,/Mai clară decât apa din tainicul izvor/Te lasă-acum mirării ca ploaia care trece/Peste sărutul nostru ca umbra unui zbor.//Mai limpede, mai clară sfioaso te arată/Ca roua împlinită pe vârful de săgeată!/ Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur
Poetul trece prin propriile versuri printr-un proces de autopurificare, rezultatul fiind o „sfințire”: Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere,/Mi-e gându-n răzvrătire de-atâtea mii de ori./Uitare, rugă, teamă şi de ce nu şi durere?/Să mă cuprindă-n taină şi spaime şi ninsori// Doar să mă-nfrupt tu lasă ca roua-n disperare/Pe flori să se-mplinească cum zorii se-mplinesc,/Cum se-mplineşte ruga-n noian de aşteptare/Să mă sfinţesc din tine: eşti dar dumnezeiesc.//Câtă lumină-ncape în degetu-ţi de ceară/Întreb, în umbra tainei, când stupul cel de mir/Spre buze îl apropii? În umbra ta e seară,/În umbra mea dorm greieri ca-n sacru patrafir.//Mi-e gându-n răzvrătire spre tine-a câta oară?/În nunta mea salcâmii, de floare-ncep să doară./ Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere
VISCOLUL DE SUB PLEOAPE este un volum unic, extrem de unitar, deși e țesut din câteva straturi lingvistice diferite: lumea satului (mindir, chinoave, văioage, buduroi, scocuri, șiștar, rediu, răzoare, chingi, gorgane, vâltoare, jug etc), lumea bisericii (cu toată terminologia specifică de la prapori și altare la priveghere și stâlpi), apoi „vocabulele” rare specifice poetului (parfume, paig), folosirea gerunziului acordat (lunecândă, lucindă), la care se adaugă insistența unor simboluri care se deduc unele din altele (sarea e media aritmetică dintre zăpadă și lacrimă – de exemplu). Sinecdoca, oximoronul, metafora, sunt figurile de stil predilecte.
Dar, dincolo de toate, un discurs impecabil, aproape parnasian, senioral. Poemele par a fi sonete engleze (trei catrene și un distih), dar versul e endecasilab ca la sonetul italian și adesea poetul simte nevoia să spargă chingile și sonetul se structurează în distihuri semiindependente sau chiar capătă aparența și sprinteneala unui vers popular.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (7)
Pentru o clipă, evadat din iubire, poetul încearcă o autobiografie care să amintească tuturor despre originea sa legată de țărnă: De veacuri câte-s, taina-n rădăcini/Cu-atâta sârg mă caută-n tăcere/De ţărnă sunt legat de trup, şi vini/Tot duc spre zările uitate-n alte ere.//Şi-acolo-n cuib, în lutul ancestral/Mă-ntorc şi caut rădăcina-mi clară,/De veacuri câte-s aşezate-n deal/Doar mugurul privirii umblă pe afară.//Şi lor le-aduc, străbunilor, prinos/Cu-atâta sârg în clipa de lumină/Că aş putea cu trupul meu, sfios/O candelă s-aprind la rădăcină.//Şi veacurile toate câte-s peste noi/Ne-mping spre rădăcini prin tainicile ploi./ De veacuri câte-s, taina-n rădăcini
Prin iubire, poetul devine lumină: Tot ce adun în taină mă-nveşmântă/Ca-n mrejele de iarbă acuma să mă ţină./Lumina-n candelă-i aedul care cântă,/E răzvrătirea toată-n raza opalină.//Miracolele frunzei uitată în cădere/Mă-mbracă blând în clipa de extaz./Tot ce adun e, iată, o candelă-n tăcere,/E trandafirul înflorindului Şiraz//Lumina-n candelă-i potir cu-aprinse seve/Din care sorb neîmplinitul nostru vis/Adamicul imbold spre neştiute Eve/În chingi de miere parcă m-au proscris.//Tot ce adun, în taină, mă-nveşmântă/Lumina-n candelă se-aprinde şi e sfântă./ Tot ce adun în taină mă-nveşmântă
Iubirea nu înseamnă doar împlinire, ci și „o răstignire pe trupul unei cruci”: În fanta unei zile a-mplinire/Te regăsesc în clipa cea de vis./În umbra ta, nebunele turnire/În câmpul pleoapei, iată, că a nins.//Ecourile rănii în lungă, grea cădere/Iar mușcă zimțul frunzei care se arată/Că-n fanta zilei ne-mplinite, în tăcere/Intră-n cercei de iarbă în lobii tăi de fată.//Și zborul unui fluture te-a mângâiat/Cum mângâie lumina umbra mea ușoară./Pe zimțul frunzei, sigur te-a-ntrupat/Și întruparea asta începe să te doară.//În fanta unei zile tu împlinire-aduci/Precum o răstignite în trupul unei cruci./ În fanta unei zile a-mplinire
Uneori iubirea acoperă atât teritoriul cuvântului, cât și pe cel al tăcerii:Deși-mi vorbești zăpada gurii toată/Se-asprește-n pleoape și la tâmple iar/Secunda-n ornic a uitat să bată;/Nici un cuvânt nu înfrunzește-n calendar.//Subțirea undă-n crugul unei rane/Cum sabia în teacă se ascute-ncet/Ca într-o spaimă de tăceri din stane./Ce-i vorba ta când iarba-i grea pe piept?//Deși-mi vorbești zăpada gurii e lumină/Când fulgerul de miere s-a-ncurcat,/Se aburesc în pleoape zările a vină/Cum patima în trupul de bărbat.//Nisipu-n ornic uită iată să mai bată/Deși-mi vorbești, tăcerea ta-i curată./ Deși-mi vorbești zăpada gurii toată
Rămâne chiar în cazul iubirii împlinite, împărtășite, teama de timp: Terestră împlinire îmi ești în clipa rară/Pe când amurgu-n fluturi se lasă-njunghiat/Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/Trecutu-n disperare-i uitare și păcat.//Deasupra șerpii, drept lumânări de pază/De promoroacă-s parcă și-s sprijiniți de poli/Cenușile iubirii tăcerea guvernează/Pe când nisipu-n ornic și îngerii sunt soli.//Îmi ești în clipa rară terestră împlinire/Chiar dacă iarba-n geamuri de geruri a topit/Amurgurile care distanțe-s. Mai subțire/E gândul ce ne-adună cu umbra-n infinit.//Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/ Nisipu-n ornic, iată, e cea mai cruntă fiară./ Terestră împlinire îmi ești în clipa rară.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (6)
Natura este turbionară, simțurile sunt răsucite, sinesteziile abia fac față oceanelor de schimbări rapide: Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare/Când se prăvală luna în fluturi tot mai des/Sărutul frunzei parcă-i lumina ce mă doare,/Pe urma mea mari fluvii se-nchid acum că nu-s.//În buduroi de miere lumina-i tot mai groasă/Cum groasă este vorba în manuscrise vechi/Izvorniţa-i de-a valma pe un morman de oasă/Fantomele dau buzna în foste reci perechi.//Nimic nu-i mai aproape ca pasărea-n vâltoare/De golul din inele în care, mereu, tot mai mereu/Vântoasă-i şi-mplinire şi tainică mirare/Vertebrele ninsorii par reci statui de seu.//Sărutul unei frunze de mine-i mai aproape/Că umbra pe portaluri se aprinde-acum pe ape.// Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare
Sonetul este o poezie de o mare reflexivitate și Emilian Marcu îi acordă în multe cazuri tonul necesar acestei exprimări solemne, aparent glaciale: Doar iarba primenită de tăceri/Ne-acoperă în gloria postumă/Chiar dacă-n fiecare clipă este ieri/Eternă e lumina mea din humă.//Uitări sfioase, pojghiţe de gând/Se-aştern tăcute ca o vrajă mută/Să-mbrace umbra ca un foşnet blând/Pe când izvorul proaspăt urma o sărută.// Calde amurguri, zori de zi în floare/Par o povară sfântă care ne-a-mplinit/Precum e pasul temător al tainicei fecioare/Roua-n tăcere-mbracă trup neprihănit.//Doar iarba prinsă în tăceri uşoare/Se împlineşte-n vraja cenușilor stelare./ Doar iarba primenită de tăceri
Acum iubirea pare a fi pusă în paranteze și timpul devine marea temă a Sonetelor: Secunda care moare-n tăcerea ce închide/Ca-ntr-un sicriu de rouă privirea mai întâi/Se primeneşte-n grabă şi-n lacrimă se-aprinde:/Rămâi la mine-n pleoape, tu încă mai rămâi.//
Clepsidra în surpare nisipului se lasă/Tot îmbrăcată-n vrajă ca visul între lumi./De umbra ta-n tăcere se-aprinde înc-o casă/Cum bruma se aprinde-n tomnaticii aluni.//În zarea-n dilatare să poată să cuprindă/Nisipul mort în ornic ce gândul l-a închis/Se primeneşte-a grabă zăpada-ntr-o oglindă:/A îngheţat în candeli lumina de la nins.//Secunda care moare-n tăcere dintr-odată;/De pleoapa ta se lasă, în taină, fulgerată./ Secunda care moare-n tăcerea ce închide
Dar timpul nu poate supraviețui singur, are și el nevoie de iubire: Metale reci ca-nzăpezita umbră/Se-aspresc subit sub limpezite zări/Tăcerea ta, de-acum e iarăşi sumbră/Ca pielea şarpelui de-atâtea aşteptări.//Uitate zări pe dealuri în surpare/Abia se văd de umbra ta pe cer./Am pas de iarbă, pleoapa ta-i de sare,/E între noi atât de gros mister.//Tăcerea ta, de-acuma mă ajunge/Cum aburul de pâine coaptă în cuptor/Când mâna maichii înflorind, o frânge/Şi ne-mplinim în tainicul odor.//Metale reci ca umbra-n care treci/Se vor surpa precum rugina-n teci./ Metale reci ca-nzăpezita umbră
În eul poetic se refugiază toate temele majore: iubirea, timpul, lumina, precum și subtemele rana, cenușa, frunza, nisipul, iarbă, de fapt toate mărci ale timpului: Lumina mea în care acuma m-am retras/Ca într-un port, mereu, mereu în sărbătoare,/Precum se-ntoarce nisipul în limbile de ceas/Şi înfrunzeşte tăcerea, în gând a disperare.//Pe răni tăcând, cum tac secundele-n înalt/Cum tace cenuşa uscată –ntr-o fotografie/Se-ascute lama sabiei şi cântă-n salt/Cocoru-n zarea sfâşiată de melancolie.//În cuib de iarbă ca-ntr-un port pustiu/M-am aşezat ca-n tainică vâltoare/În clipa de apoi să pot să ştiu/Că rana mea-nfrunzită nu mai doare//În valuri să m-arunc,în valuri sparte/De malul mării, să te plâng, din moarte./ Lumina mea în care acuma m-am retras
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (5)
Pastelurile interioare ale poetului sunt au o frumusețe stranie. Cu doar două metafore tăcerea care ruginește și poetul care e umbra unei stele moarte se conturează un univers posibil, în care natura, gândirea și simțirea se torc dintr-un același caier: A ruginit de timp tăcerea în inele/Şi-mi pare, mările acum s-au dilatat/În fice mişcare-s semne tot mai rele,/Frunza-n copaci culorii s-a lăsat.//Distanţe reci sub regnuri vegetale/Se-aprind discret lucind în calendar./Tu, printre vorbe, gândeşti la ale tale,/Eu sunt demult trecutul. Vezi, totu-i în zadar!//De timp s-au risipit uitările şi-mi pare/Că suntem reci planete pierdute-n univers/Şi nu mai ştim, ce mută disperare/Ne-a rătăcit acuma comunul nostru mers.//Tăcerea-i, iată, acuma, rugină în inele:/Demult sunt umbra unei moarte stele./ A ruginit de timp tăcerea în inele
Triadele, extrem de stabile leagă un sentiment (iubirea) de natură (macul) și religia (ruga-n reci icoane): Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute/Cum e pierdută vraja din maci necontenit./E lumea în uitare pe-aprinsele redute/Când ruga-n reci icoane se-aprinde pe la schit./ Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute
Emilian Marcu are știința înscenării, e obsedat de detalii (roua de pe fluturi, rana în săgeată), toate pentru o stemă heraldică: Tăcută roua de pe fluturi/De-odată se-mplineşte-n vis/Cum se-mplineşte apa—n ciuturi/Şi umbra lunii, toată, în abis.//Furtuni stelare-n fapt de seară/Ducând cenuşi din care, iată,/Vor îngerii spăimoşi să sară/Că rana-i limpede-n săgeată.//Mirări din veacuri fără nume/Uitate-n criptele-nzăuate/Se vor întoarce-n gând, anume/Ca umbra ploii pe cetate//Ducând cenuşi din care-o vreme/Ne-am tot retras ca de pe steme./ Tăcută roua de pe fluturi
Poetul reușește blocuri de semnificații, concentrând elemente ce obțin un efect devastator asupra conștiinței noastre. Astfel moartea, umbra, chenarul, trecutul înghețat, jertfă, coșmar, apar ca un câmp semantic terifiant într-o singură strofă:Ecoul mort deasupra mării moarte/Se-aprinde-ncet ca umbra-ntr-un chenar/Trecutul îngheţat, în îngheţate Sparte/S-a subţiat de-al jertfelor coşmar./ Ecoul mort deasupra mării moarte
O altă caracteristică a versurilor lui Emilian Marcu este firescul cu care spune lucruri teribile, conciliate în oximoronuri liliale: Un cuţit de iarbă luminând în coaste/Mă tot cată-o vreme până în trecut/Zările le fură parcă m-ar cunoaşte/Parcă mi-ar fi frate într-un boţ de lut.//Formele tăcerii par a mă cuprinde/La-nceput o parte, iar apoi de tot./Un cuţit de iarbă ce mă poate vinde/În ţărâna caldă m-ar zidi ca mort./Fluturii-n orbite tot clădind lumină/Mă tot cată-o vreme, poate că sunt viu,/Ca şi cum de miere şi păcat şi vină/Aş fi fost, cu teamă, dig într-un sicriu.//Un cuţit de iarbă luminând sub zare/Mă tot cată-o vreme, vremea-i disperare!/ Un cuţit de iarbă luminând în coaste
Natura este co-participativă, ca la Eminescu, ca mai la toți romanticii: De cât te-aştept lumina-n cer/Îmi pare parcă-i mai uşoară/În pleoape duci atât mister/Că umbra-ncepe să te doară.//Iar pasul tău s-a tot oprit/De parcă-ncet cărarea moare/Că pentr-un orb se-nchid subtil/Tăceri de pâclă-n aşteptare.//De cât te ştiu, de cât te-aştept/Cămaşa morţii-i mai subţire,/Noian de frunze duc pe piept/Iarba-i icoana mea de mire.//De cât te-aştept, de cât te ştiu/Se-aprinde iarba în pustiu…/ De cât te-aştept lumina-n cer
Aparent învins, omul se salvează prin vers: Mă las învins de întrebări,/Mă las răpus de-atâta vină,/Cum fulgerul în patru zări/Şi diamantu-n neagră tină.//Nici pas nu fac, în sus şi-n jos/Să pot să ies din risipire/Tot mai curat, tot mai sfios/Răpus mă las de clipa mire.//Şi-n brume-arzând pe trup, uşor/Intru cu teamă a uitare/Străfulgerat de vis şi dor/Mă las învins de-o grea-ntrebare.//Sunt eu zăcândul de pe mare,/Sau e doar umbra mea-n surpare?/ Mă las învins de întrebări
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (4)
Gesturile se contrazic. Visul se închide în zbor, frunza cade , dar învie în culori, cenușa se aprinde în cer, iubirea e rătăcită. O suită de oximoroane, care se completează firesc, precum mătăniile: Cum s-ar închide visu-n zbor de-odată/Când frunza în cădere culoarea o învie/Se-aprinde-n cer cenuşa care cată/Iubirea rătăcită, de veacuri, prin pustie./ O stea de plumb închide-n sine raza
Lumina odrăslește și sărută pleoapa, gândește un dar nebunesc, iar iubita se naște din lut, nu din coastă, precum Pandora: Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare/În crugul zilei s-a-mplinit tăcut/Cum se-mplineşte marea-n aşteptare/Şi chipul clar al fetei încă lut.//Formă sfioasă, blândă şi jertfită/Prinde contur, înveşmântată-n mirt./Din tot ce-au fost, bucăţi de dolomită/Prin secole, ce mâini misterioase te-a zidit?//Ce duh sfinţit şi ce tăcere mută/S-au fost turnate-n misticul tipar?/Tot odrăslind, lumina pleoapa o sărută/Şi-n gând se împlineşte nebunescul dar.//În crugul zilei iată, la început de lume/Tăcerea ta, din lut, a căpătat un nume!/ Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare
Ca la Ion Gheorghe sau la Walt Whitman, iarba devine cotropitoare, inundă orașul, intră în sertare, în căutarea adevăratelor origini: Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare/Se vor întoarce-n pleoapa zăcândului ecou/Cum se întoarce-n taină azi apa la izvoare/Şi puiul se întoarce cu zborul într-un ou./ Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare
Iubita înflorește sub pleoape ca o rană blândă, ca o aură-n icoană. Prin iubire, iubita devine sfântă: Demult se-aprinde-n pleoape chipul tău/Cum aura-n icoană pe crestele uşoare./De ce să sper? Pare-ntre noi un hău,/Distanţa-n gând a devenit ninsoare./ De ce să sper? Speranţele-s deşarte
Dar iubita rămâne în tainică, necesară așteptare, așteptând timpul profund și fecund al iubirii: Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie/Cum bobu-n ţărnă se încuie bland/Dar zbor îşi ia, tăcut, spre veşnicie./Te-ncui. În tine păsările plâng./ Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie
Apar simboluri fulgurante, precum păianjenul, amintind de Arahne și păunul: Te-ai rătăcit cu gândul prin atlasă/Cum un paing se rătăceşte-n truda sa./Pe frunze de acant, păunii, reci apasă/Neîmplinirile din veacuri ca pe-o stea./ Prin Indii înflorind în vechi parfume
Definițiile și adjectivările iubitei sunt delicate, par efectul unui alint: Umbra ta ușoară, curcubeu spre sară/Va-nflori-n tăcere fără să ne doară./ Dacă-ar fi lumina încolțind sub pleoape
Interogația retorică e profundă, accentuată de anafore: Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt/Eu, firavul, candidul fulg de omăt?//Oare cum,mă tot întreb, fără să știu/Ție să mă înfățișez din sicriu?//Numai tu, numai umbra ta/Poate, în tăcere, mă va legăna.//Și eu mereu, mereu atât de departe/Tot umbră voi fi și Singurătate.// Oare cum, oare cum, oare cum/De sub dealuri de iarbă și fum//Mă voi arăta umbrei tale când/Voi fi tăcerea cea grea de pământ?//Eu firavul, neîmplinitul fulg de omăt/Oare cum umbrei tale o să mă arăt?// Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt
Regretul e și el delicat, lipsind parcă reproșul:
Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur/Te-am regăsit în clipa cea dintâi/Deși-s aici, îmi pare, că-s mai singur/Când tu mă-nvingi plecând și nu revii./ Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur
Arar, iubita e înlocuită de Domnul, dar întrebarea e la fel de sfredelitoare: Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile,/Pentru ce de sub pleoape roua tu mi-o usuci?/Au crescut peste mine pădurile, vezi-le/Din tinere ramuri şi nu din lemn pentru cruci.//Pentru cine mierla mai cântă a primăvară,/Eu demult sunt pe paiul de dor/E iarnă-n cuvinte, sub pleoape e seară/Al cui mai sunt eu sub un lan de mohor?//Vine târziul şi zăpezile le adună,/Vine tăcerea ca o uşă grea, de pământ./Ecou-n cuvinte e o taină nebună:/Mi-e trupul de iarbă sunt demult un cuvânt.//Doamne, pentru ce îmi topeşti la tâmplă zăpada/Dacă peste mine-i, de veacuri, crescută livada?/ Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile
Dar chiar și în cele mai torturante întrebări, în cele mai impresionante descrieri interioare, expresia poetică e limpede, imperială, perfectă: Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare/Cum se aprind în pliul unui vis,/Eşti mai curată decât roua de pe sare/Şi mult mai liberă ca ultimul proscris./ Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (3)
Formulările sunt de fiecare dată unice: disperarea e un trup de fată, iar florile învață omul să se mire, gândurile concentrându-se într-o rană de săgeată: Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată,/Iluziile toate dau buzna-n amintiri/Cum buzna dau în gânduri prin rana de săgeată/Iar florile-n tăcere, te-nvață să te miri.// Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată
Frunza este o metaforă obsedantă. Ea poate guverna tăcerea zidită între iubiți, așa cum o altă frunză e recunoașterea păcatului: Destinul unei frunze căzânde peste umbră/Va guverna tăcerea zidită între noi/Mirările-n sertare, în taină, se preumblă/Sub jaluzeaua pleoapei în ne-mplinite ploi.//Ecoul dintre gânduri tăcerea ta o cată/Prin tremurul culorii de frunză fulgerată./ Destinul unei frunze căzânde peste umbră
Frunza căzândă (gerunziul acordat transformă căderea într-o cascadă perpetuă) este o castă nebunie, o revoltă ciudată împotriva unui conformism asumat de toți: La-nceput de toamnă câţi or să ne ştie?/Frunza în cădere-i castă nebunie./ Pravilă-ntre gânduri ruga se închide
Lumina se înfrunzește, frunza devine un inedit și insolit curcubeu, vorbind prin limbajul culorilor: Mătănii blânde-n siderala clipă/Mă prind în sine ca-n tăcut ecou./Culoarea frunzei e de-acum risipă/Cum e risipă gându-n cuibul său.//Surparea-n vis pe funii de răşină/Îmi e culcuş şi leagăn şi-nceput./Mătănii blânde-nchid în ele-atâta vină:/Lumina-n înfrunzire a devenit de lut.//Nu ştiu ce semn sau ce atinsă rază/Pe chip îmi cade-n ziua ce dintâi/Prinsă-n ierbarul care-mi este pază/Inlăcrimată-n sferă poţi, iată, să rămâi.//Mătănii tandre-n clipa de-mplinire/ Mă-nchid în sine ca-n sicriu subţire./ Mătănii blânde-n siderala clipă
Iubita este eternă, sărutul o pecete, iar poetul e crucificat în timp, între ieri și azi: Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere/Că de abia dacă te pot cuprinde pe furiş./Lumina caldă, ca de-nceput, te cere:/Tu eşti aici, acum, cum taina pe tăiş//Genunchii roşi de spaima din mătănii/Sărutului se lasă, rând pe rând./Pe trupul meu, necunoscute sănii/Vor luneca, aprinse de-al tău gând.//Reci începuturi în uscate rane/Se vor închide-n clipa de extaz/Sunt răstignit de vis între meridiane,/Crucificat sunt între ieri şi azi//Iar carnea ta prin mii şi mii de ere/Sărutului se lasă, acum, a mângâiere./ Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere
Iubita se dezvoltă stihial, gura e o avalanșă, lumina pielii e o tainică răcoare, iar poetul este ascetul din peșteră. Iubita devine natura însăși în genială, necesară ascensiune: Cu visul tot zăpada gurii-mi pare/O avalanşă-n care am căzut discret./Lumina pielii tale e tainică răcoare/Deşi-s cu tine-s ne-nţeles ascet./ Cu visul tot zăpada gurii-mi pare
Iubita, străina, misterioasa, e văzută himeric, alcimboldian. Ea are brațe de iarbă, el, poetul, iubitul – trup de argint: Demult, da, demult, demult, o străină/Îmi intrase în sânge ca un blestem/Haine albastre şi o serafică vină/Avea. Atunci învăţasem s-o chem.//Cerul părea de o cosmică împlinire,/Numai cenuşă de îngeri şi mirt./Eram întâiul, gata de primenire,/Avea braţe de iarbă, eu trup de argint.//Pe taina poftei, ca pe-ncinse Nirvane,/Ca pe-un rediu rebel, demult neştiut/O străină, de vrajă supusă,-n timpane/Ca sâmburul mărului, tăcut, m-a durut.//Demult, da, demult, demult o străină/A uitat să aprindă pentru mine lumină./ Demult, da, demult, o străină.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (2)
Femeia iubită poate salva sufletul îndrăgostitului. Se rostesc versuri teribile:
Mângâierea mâinii tale ţină loc de ghilotină/Fie-mi scut de apărare în vâltoarea unui vis/Port pe pleoape coiful cel tăiat din sare,/Port lumina umbrei tale a damnatului proscris.// Tâmplele-mi în mângâiere mânurilor tale, iată
Puritatea e maximă, atât de mare, încât și curcubeul poate fi o ispită: Distanţa dintre gânduri e rănită/Doar curcubeul ne mai duce în ispită. Totu-i tăcere-n rana cea sfioasă
Formulările sunt unice, aforistice, metaforele mnemotehnice, demne de a fi decupate într-un album al frumoaselor ziceri: De-atâta timp uitarea-i chenar de așteptare,/Zăpezile-nflorinde sunt munte de-nserare. De-atâta timp uitarea dă buzna-n creuzete
Mișcarea e lentă, hieratică, liturgică, de procesiune, solemnă; tăcerea devine cotropitoare, cerul are și el „oase”, iar poetul „spală umbra unui fluture”: De ce oare treci râul acesta atâta de încet/Îngerul îmi strigă mereu în ureche, de ce?/Învăţasei demult,da, precum un ascet/Cât mai repede să păşeşti pe o lespede.//Pasul tău ca o limbă de clopot în vânt/La jumătate se frânge, ştii, şi e bine/Acolo, între oasele cerului şi pământ/Stai ca într-un imens cuibar de albine.//E atâta tăcere în jur şi tu, iată, treci/Spălând umbra unui fluture cu mirare/Strigă îngerul, şi pe-aprinse poteci/Îmi reaminteşti, totul, despre disperare.// De ce oare treci râul acesta atât de încet?/Îngere, îngere, acesta e semnul meu de ascet!/ De ce oare treci râul acesta atâta de încet
Dimensiunile devin relative, elementele – interșanjabile, nimic nu pare comensurabil sau dinainte știut: umbra e de granit, iar sicriul e de ceață, poetule prinț de iarbă și scut pentru nimeni și nicăieri: Te-ai risipit ca bruma pe necuprinsa zare/Ca roua de pe fluturi, acum te-ai risipit./Sicriul tău de ceaţă tot mai subţire-mi pare/Iar umbra mea, se pare, e-acum de granit.//Sub zări fără de nume o clipă în tăcere/Te-ai risipit, de parcă, nicicând nu ai fi fost/Sub copertina vremii luminile te-or cere,/Unde sunt eu, tu-mi spune. Prezenţa-i fără rost?//Ca roua pe răzoare te-ai risipit, cu teamă,/Văd fluturii turbează de-acel uitat trecut/Răceala-n aşteptare, adesea ne tot cheamă:/Eu sunt demult de iarbă şi de acuma scut.//Te-ai risipit ca bruma pe necuprinsa zare;/Ca roua de pe fluturi, te-ai risipit, îmi pare./ Te-ai risipit ca bruma pe necuprinsa zare
Visul devine material și imaterial precum lumina; lumina e lucidă și se poate subția, rănile pot fi zidite în calendare, iar mierea înlocuiește ceara în candele: De-atâta vis lumina s-a subţiat pe pleoape/Lucindă-n aşteptare ca bruma pe câmpii/Sub pasul tău de sare neîmplinite ape/Se vor zidi-n tăcere ca teama în copii.//Uitările-n derivă dând buzna între rane/Zidite fi-vor, iată, cu teamă-n calendar/Cum se zidesc ierarhii în recile lor strane/Când îngerii veghează-n ecou de chihlimbar.//Lumina în icoane mai aspră ca de rouă/Cuprinde chipuri calde în tainic înţeles/Tot picurând tăcere sub pleoape luna nouă/Sub pasul tău sfielnic învaţă al meu mers.//Se vor zidi-n tăcere reci candele de miere/În zidul de-nţelesuri şi-n mutele mistere./ De-atâta vis lumina s-a subţiat pe pleoape
Poetul cu lumina cărnii în creuzete devine hipersensibil, căderea unei frunzei durându-l acut, iar nodurile se strâng a așteptare. Concretul devine abstract, abstractul devine de o înfiorătoare concretețe: Ca-n creuzete, parcă, lumina cărnii tale/Deschide căi lactee în dimineţi de vis/Tăcerile-n derivă apun pe piedestale/Ucis de gânduri mute eu nu mă las învins.//Topi-se-vor amurguri în clipa cea mai rară/Cum se topesc gheţarii tăcerilor din nord/Căderea unei frunze, încet, o să mă doară/Că-n golul unei rame uitarea ta-i pe rod.//Pe roata lumii noduri se strâng a aşteptare,/Zăpezile-n derivă la tâmple s-au zidit/Ca-n creuzete, parcă, lumina cea de sare/ Mai tulbure zideşte tăcerea unui mit.//Topi-se-vor amurguri în clipa de tăcere/Cum se topesc gheţarii într-un culcuş de miere./ Ca-n creuzete, parcă, lumina cărnii tale.
Lucian Strochi
UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (1)
Emilian Marcu este unul dintre cei mai tragici poeți români, fiind un poet elementar, al elementelor fundamentale, puse în cruce: pământ-aer-apă-foc. Înțelege ca nimeni altul că apriorismul spațio-temporal se sfericizează, așa cum se întâmplă cu uleiul din icoane, acestea ridându-se, îmbătrânind, dar căpătând demnitatea și prestigiul vechiului.
Totodată Emilian Marcu este și unul dintre cei mai optimiști poeți români, afirmație doar aparent surprinzătoare, poetul fiind ontologic un luntraș, un pelerin al trecerilor, al ritualurilor, un navetist între viață și moarte.
Volumele sale conțin mai multe învieri decât însăși Biblia.
Legat profund de ținutul său natal, transformând Heleșteniul într-o provincie culturală de prim ordin, Emilian Marcu este expresia pură a sintagmei latine genius loci, ceea ce putem traduce prin spiritul locului, fără a greși prea mult.
Prin urmare, poetul descinde din cel mai curat și profund arbore genealogic, cel al țăranului român, pe care îl iubește profund, neezitând să-I sărute mâna sau să-I spele picioarele, biblic.
Dar Emilian Marcu este și un mare poet al iubirii. Nu cred că mulți poeți reușesc să surprindă iubirea în toate ipostazele ei, trecând prin toate stările ei alotropice. Curios însă, la el iubirea nu se personalizează, nu capătă un nume, iubita sa rămânând în perpetuu mister.
Volumul său de Sonete, – acesta – este un volum contradictoriu, așa cum sunt toate marile Cărți.
Ne-am fi așteptat la o expresie senină, la o muzică rafinată, la o perfecțiune formală asumată, proprie sonetului, la cuvinte atent distilate, la o simbolistică extrem de complexă.
În realitate, vitalitatea poetului dărâmă toate prejudecățile noastre. Poetul e când stihial, când plin de fervoare aproape mistică, când remitizând (niciodată demitizând), când înmugurind mituri străvechi.
Iată un frumos poem de iubire în care poetul devine Euridice, iar soața sa, Orfeu: Voi fi demult cenuşă şi candidă tăcere/În lanul cel de iarbă pe care vei păşi/Şi poate, din întâmplare, – aprinse sfere/Sub talpa ta de-odată, în vis, s-or logodi// Şi-aminte-ţi vei aduce de clipele în care/Ca-ntr-un blestem, a vrajă ne-am privit/Eu, ceaţa peste zăbava culorii de pe floare/ Îţi voi trimite-n taină reci semne-n infinit.//Iar patima-n vâltoare plutindă în înalturi/ Când eu voi fi cenuşă sau fluture în zbor/Iubito, ţi se pară că printre-acele salturi/Am fost şi eu odată, în visul tău, decor.//Şi poate, cumva iluminând din stele/Voi împlini tăcerea crescândă în inele./ Voi fi demult cenuşă şi candidă tăcere
Altădată rolurile se schimbă, iubita devenind umbra sa învăluitoare, cămașă pentru trup: Eu, cu umbra ta mă învelesc în pustiu/Rod să prindă în lumina din clipă/Limpede cum izvorul luminând în târziu/Laptele sânilor acum căzând în ispită.//Nu caut zăbavă şi tainică fală/Zborul să-l apăr de-un cutremur fictive/Cerul tăcerii lacrima ta o tot spală/Sunt în acea clătinare, atins şi activ.//Da, cu umbra ta cămaşă pe trup/Mă închid în rănile toate în floare/Cum albina se-nchide în mierea din stup/Şi vrea, universul cu zoru-i să-l are.//Limpede-mi pare tăcerea spre seară,/Vorbele-mi sunt toate împlinite în ceară!/ Eu, cu umbra ta mă învelesc în pustiu
În realizarea doritului, perfectului androgin se dă o luptă în care poetul s-ar vrea învins. Vectorial rezultă versuri memorabile: În ceas de taină sunt învins de tine/Cum setea ta este învinsă de izvor,/Că pasărea ce-n zbor învinsă-i de lumine;/Învins mă las de visu-mi călător.//Şerpeşti tăceri tot ocolind vâltoare/Le simt cum, iată, par a mă căta/În ceas de taină. Pleoapa ta-n mirare/Mă închidă-n sine, umbra-i tot mai grea.//Izvor îmi eşti în clipa care-acum învie/Tăcutu-ţi semn ce-n taină m-a învins/Cu cât m-apropii, vraja ta să-mi fie/Cuibul de gând şi rugul cel aprins.//Învins mă las de visu-mi ce-n tăcere/Mă-nchide-n gândul clipei efemere./ În ceas de taină sunt învins de toate.
Lucian Strochi
O CARTE CONTRA AMNEZIEI SI IMPOTRIVA IMPARTIRII LACRIMEI (5)
Alteori, în Păretologul, Nicolae Dabija devine un păpușar, un regizor magnific, iar comicul de nume, de limbaj e demn de un Caragiale, protagoniștii fiind: Naftalina Mărari, Pafnutie Gurău, Țârdea, Barbăroșcată, Oleg Cristalizatu, Alexei Tulburatu, Dârdală, Talpărată, Gheorghe Slabu, Munteanu de la șes etc.
Sau, mucalit, discută despre un „proverb” de după 1812, anul tragic al Moldovei: „Rusește nu știu, dar iapa nu ți-o dau”. (1812, anul când s-au pus gratii la cer).
O CARTE CONTRA AMNEZIEI SI IMPOTRIVA IMPARTIRII LACRIMEI (4)
Nicolae Dabija are un mare și de neiertat păcat: iubește (chiar cu frenezie!) oamenii. Pe unii (Mihai Cimpoi, Gheorghe Duca, Ion Ungureanu, Ion Bostan, Eugen Grebenicov, Ninela Caranfil, Stanislav Groppa, Andrei Galben, Eugen Doga, Vasile Micu, Mircea Druc, Spiridon Vanghelie, Petru Soltan, Gheorghe Ciocanu, Nicolae Mătcaș, Alexandru Moșanu, Ioan Ciuntu, Petru Buburuz, Valerian Dorogan, Andrei Eșanu) îi vede „prezidențiabili”. Pe alții, pur și simplu oameni, aceștia ilustrându-și, la superlativ, profesia, vocația, talentul, patriotismul, geniul: Gheorghe Ciubuc, regizor, Rodica Iuncu, ziarist, muzicolog, Mihail Sleahtițchi, ministru, Ion Vatamanu, scriitor, Andrei Mudrea, pictor, sculptor, Ștefan Manic, biolog, Mina Dobzeu, preot, Anatol Ciocanu, prinț al Poeziei, Nicandru Munteanu, preot, Mihai Cimpoi, academician, Elena Vulpe-Muncescu, directoare de bibliotecă, Nicolae Sulac, cântăreț, Anton Moraru, istoric, scriitor, Andrei Vartic,filozof al culturii, Victor Prohin, scriitor, Grigore Vieru, poet, Fuego, cântăreț, actor, Mihai Morăraș, poet, Vlad Darie,luptător, deputat, Boris Lazo, Eugeniu Coșeriu,lingvist, Valeriu Graur, patriot, Gheorghe Dodiță, profesor, Eugen Gheorghiță, ziarist, Iustin Pârvu, călugăr ș.a.
O CARTE CONTRA AMNEZIEI SI IMPOTRIVA IMPARTIRII LACRIMEI (3)
Biserica este legată intim de limbă. Despre limbă, Nicolae Dabija se pronunță tranșant, adaptându-și stilul și tonul în funcție de situație: poate fi solemn, ironic, patetic, hazos, insinuant, encomiastic, aluziv, metaforizant, ambiguu, concesiv, conclusiv, histrionic, ditirambic, umil, orgolios, patriot. Câteva mostre: „Atunci când își așternea poemele pe file – parcă scria decrete: despre cum ar trebui să zboare fluturii în după-amiezi, despre cum ar urma să sloboadă mugurul frunze și flori, despre cum ar fi să înfrunzească pe dealuri mestecenii”(despre Anatol Ciocanu) (Prințul); „Victor Teleucă a spus ce nu se poate spune în cuvinte. El a pus nu doar cuvintele, ci și tăcerea să vorbească. Poezia lui e un dar, care e mereu cu noi.” (Un dar ceresc); „Moldoveneasca și româna sunt unul și același vin turnat în două sticle cu etichete diferite” (o celebritate a lingvisticii ruse); Paul Boțu, scriitor: „Moldovenii care vorbesc corect vorbesc limba română, moldovenii care vorbesc stâlcit vorbesc limba moldovenească.” (Partea noastră de veșnicie – limba română); „În această parte a lumii limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temnițele de la Edicule și Lubianka, a fost deportată în Siberii și Kazahstanuri, a fost pusă la zid, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…Dar a înviat de fiecare dată ca Iisus. și nu ne-a părăsit.” (IX); „În acest spațiu dreptul de a ne vorbi limba a fost plătit de multe ori cu viața. Peste 30 de lingviști și scriitori din RASS Moldovenească, între care Nichita Marcov, Leonid Madan, Dumitru Milev, Pavel Chioru, Tudor Malai, Mihai Andriescu, Samuil Lehtțir, Ion Corcinschi, Sofia Soloviov, Filimon Săteanu, Ecaterina Ralli-Arbore, au fost împușcați, în 1938, pentru că „au îngunoioșat limba moldovenească cu cuvinte românești”, „au introdus în limba moldovenească termeni și expresii românești.” Aceștia au fost aduși în fața plutoanelor de execuție, pentru că au folosit în articolele sau discursurile lor cuvinte considerate „românești” în locul altor cuvinte, definite ca „moldovenești”: „Oră” în loc de „ceas”, „Ziar” în loc de „gazetă” „Stradă” în loc de „uliță”, „Atenție” în loc de „băgare de seamă”, „Danemarca” în loc de „Dania”, „Popor” în loc de „norod”, „Elveția” în loc de „Șveițaria”, „Elev” în loc de „școlar”, „Timp” în loc de „vreme”, „Uzină” în loc de „zavod”, „Chibrituri” în loc de „sârnișe”, „Gară” în loc de „stanție”, „Căsătorit” în loc de „însurat”, „Regiment” în loc de „polc”, „Mitralieră” în loc de „pulemiot”, „Drapel” în loc de „flag” ș.a.m.d.” (X) Scriitorul Tudor Malai a fost împușcat pentru că „ a introdus în limba moldovenească termeni și expresii românești”.
O CARTE CONTRA AMNEZIEI SI IMPOTRIVA IMPARTIRII LACRIMEI (2)
Cele mai multe pagini sunt dedicate bisericii strămoșești, limbii române și oamenilor care au făcut și fac cinste ținutului dintre Prut și Nistru, României întregi și chiar lumii, plaiurilor atât de dragi scriitorului.
Despre biserică, Nicolae Dabija scrie pagini tragice, multe incredibile, totuși adevărate: „În 1923 la Moscova a avut loc un proces cu procurori, cu judecători, cu acuzatori care „l-au judecat pe Dumnezeu. „Cel de Sus” a pierdut atunci procesul. Și a fost condamnat la moarte în contumacie.”” (Biserica martiră); „Basarabia este unicul ținut din lume, bănuiesc, unde în Evul Mediu au funcționat biserici puse pe roți: ca atunci când năvăleau de dincolo de Nistru, de la sud de Dunăre sau dinspre Bugeac cazaci, turci sau tătari noghai, la acestea să fie înjugate câteva perechi de boi spre a fi duse și ascunse în inimă de codri, până trecea primejdia, ca ulterior să fie aduse înapoi în satele arse”” (Biserică și neam).