Prefeţe, articole şi recenzii

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,

INTRE PICARESC SI PROTEIC (2)

saruta-ma-singuratateCel puţin cinci calităţi ale autorului reţin atenţia. În primul rând inteligenţa. Această inteligenţă îl face pe Alexandru Mihăilă să evite pericolul jurnalismului, printr-un procedeu foarte simplu: personajul principal, protagonistul, Costin Vuza este… ziarist. Acest lucru îi permite să folosească orice limbaj, inclusiv pe cel jurnalistic, fără probleme. La fel, Costin Vuza poate deveni un personaj picaresc, traversând toate mediile (în calitate de ziarist de război, e prezent pe toate fronturile, aflat în misiune). În roman mai sunt prezenţi şi alţi ziarişti, Vladimir în primul rând, dar şi Valentin Soroceanu, Marcela, chiar Augusta Mateescu etc.

INTRE PICARESC SI PROTEIC (1)

Alexandru-Mihaila-Saruta-ma-singuratateAtunci când am primit această carte cu un titlu uşor curios, Sărută-mă, singurătate, din partea autorului, Alexandru Mihăilă, eram în drum spre Iaşi şi apoi spre Chişinău. Am citit dedicaţia de pe pagina de gardă, dar nu am avut timp nici să răsfoiesc volumul. L-am pus în torpedo şi am plecat. Aveam să-l citesc noaptea, în trenul ce mă ducea spre  Chişinău.

Ştiam despre autor că este un ziarist foarte bun, lucrase la câteva ziare importante din Bucureşti, iar acum trăia la Roman, scriind, între altele, pe lângă propriile cărţi, inspirate prefeţe la cărţi de poezie şi proză. Dar cam atât!

RADIOGRAFIA UNUI SENTIMENT: FRICA DE LIDIA VRABIE

lidia-vrabieDespre Lidia Vrabie ştiam destul de puţine lucruri până la apariţia volumului La lumina candelei.

Şi atunci când nu ştii prea multe despre cineva, încerci să-i „traduci” numele, pentru că, nu-i aşa? numele trădează adesea.

„Lidia” e nume de sfântă, dar pe care îl întâlnim întâi la Sofocle, indicând mai întâi ţara de origine a persoanei,(Lydia fiind însă trimisă în uitare  – ca stat  – de perşi după cucerirea ei, în primăvara anului 546 î.Hr.), apoi originea ei din punct de vedere etnic, stabilitate şi vechime.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Incognito la Buchenwald

Mircea-Eliade-Incognito-la-BuchenwaldO continuare, practic o a doua parte a Uniformelor de general, dar şi a microromanului Pe strada Mîntuleasa este povestirea Incognito la Buchenwald, povestire ambiţioasă, poate prea teoretică şi declarativă în intenţii pe alocuri, dar cu foarte multe planuri narative, dintre care cel puţin unul fantastic.

Este o povestire cu mai multe noduri: unul s-ar găsi într-o casă părăsită, o bornă pe traseul istoric al familiilor Antim – Calomfir  – Thanase, o casă care urmează a fi demolată, asemeni unui decor de teatru. Al doilea nod este tot unul real şi anume camera de cazare din lagărul nazist de la Buchenwald, nume cu rezonanţă sinistră; al treilea – însuşi spectacolul pe care îl pregăteşte Ieronim (de fapt o suită de repetiţii).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Uniforme de general

Uniforme-de-generalCu povestirea Uniforme de general intrăm în lumea spectacolului, temă ce va marca pregnant de acum înainte creaţia lui Mircea Eliade.

Începutul îl făcuse e drept, povestirea Adio!…,  dar acolo era vorba mai mult despre camuflarea sacrului în profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre posibilităţile pe care le oferă teatrul de a evada din timpul istoric, profan, idei mai degrabă estetice, textul fiind mai mult un teatru-eseu, decât o proză artistică propriu-zisă.

Uniforme de general este, într-un fel,  un spectacol de teatru.

Chiar dacă se desfăşoară pe două planuri (unul în pod, dialogul dintre Ieronim Thanase şi al doilea în casă (deci tot într-un spaţiu-limită), între Antim Manolache şi Maria da Maria), spectacolul poate fi urmărit fără dificultate, printr-un simplu artificiu regizoral, absenţa luminii sau, altfel, spus prin prezenţa întunericului.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ivan

Mircea-Eliade-IvanFantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.

Altminteri planurile sunt foarte realiste şi net diferenţiate; primul dintre ele pare scenariul unui film sovietic, mai exact un film internaţionalist-proletar cu câţiva români, majoritatea militari cu o situaţie incertă, dezertori, rătăciţi sau pur şi simplu soldaţi care încearcă să scape de o încercuire iminentă, care încearcă să salveze un muribund sovietic, un Ivan. Al doilea plan se petrece într-un salon populat cu doamne  (Machedon) şi domnişoare (Adela, Laura), cu un locotenent aflaţi în permisie şi un doctor de ocazie (Procopie).

Cel care leagă cele două planuri este Darie, prezent în cele două secvenţe. Darie va genera un al doilea fantastic, prin confuzia dintre Ivan şi Procopie (nume predestinat: Pro copie!):

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: În curte la Dionis

Mircea-Eliade-In-curte-la-Dionis„Mă întreb ce se va înţelege din această nuvelă – şi cine va înţelege. „Simbolismul” de bază e evident (sau, cel puţin, aşa mi se pare mie): e inversiunea mitului orfic. Nu Orfeu coboară în infern ca s-o readucă pe Euridice la viaţă, ci ea, femeia (Leana), îl caută, îl găseşte şi-l scoate din „Infern” (adică, din „pierderea de sine”, amnezia, alienarea în care sombra – periodic – Adrian. Dar câte alte „sensuri”, doar sugerate în nuvelă, nu se adaugă bine cunoscutului scenariu mitologic! În primul rând, răsturnarea „ierarhiei”: Orfeu nu se adresa „elitelor”, ci oamenilor de rând, mulţimii. Pe ei vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului fără de care lumea e ursită auto-destrucţiei. De aici, pentru Adrian, valoarea politică a Poeziei. Dar această Poezie el n-o comunică direct, publicînd-o. Însărcinează pe Leana s-o „cânte” prin cârciumi şi grădinile de vară. Asta nu mai aparţine mitologiei orfice, ci aminteşte de unul din motivele gnostice: inactivitatea bărbatului. Ca şi în filmul lui Bergman The Magician, Profetul (= „Simion magul”) e „mut” şi se exprimă prin soţia lui (= „Elena”).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (2)

Noapte-de-sanzieneSenzaţia unică pe care ţi-o crează acest roman este aceea că Timpul agresează un spaţiu devenit neîncăpător, că labirintul temporal este mai mare (noaptea de Sânziene) decât labirintul spaţial (pădurea).

Nu întâmplător e nevoie de trei întâlniri în pădure în România, în Portugalia şi în Franţa pentru a se realiza un echilibru precar între un timp aflat în expansiune şi un spaţiu limitat totuşi, iniţierea, ieşirea din centru nefiind posibile decât cu preţul vieţii.

La urma urmelor, Eliade are o intuiţie extraordinară simţind erosul, tanatosul şi visul ca fiind expresii ale timpului, nu ale spaţiului. Dacă timpul poate îngheţa în eternitate, devenind un prezent continuu, spaţiul are nevoie de paradoxuri şi artificii precum inelul lui Möbius pentru a realiza un continuum comparabil. Ubicuitatea, de exemplu, se defineşte fantastic prin imposibilitatea de a fi în acelaşi timp în spaţii diferite. Relaţia inversă, a fi în acelaşi spaţiu în timpuri diferite nu defineşte un raport fantastic, ci unul cât se poate de real.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (1)

Noaptea-de-SanzieneFără nici un dubiu, capodopera beletristică a lui Mircea Eliade este romanul Noaptea de Sânziene. Roman total, de peste 700 de pagini, Noaptea de Sânziene este, în acelaşi timp, un roman-frescă, un roman de idei, un roman labirintic, un roman iniţiatic, un roman de dragoste, un roman fantastic, un bildungsroman, un roman social, un roman istoric, un roman-roman, un roman mitic:

„Odisee a unui erou care îşi caută Ithaca aspaţială pe pământ, care speră să reobţină „condiţia adamică primordială” rămânând în istorie, Noaptea de Sânziene este, prin sens, şi o carte a năzuinţei la autenticitate. Scrisă însă fără utilizarea vreunui procedeu propriu „autentismului!” 1

Rătăcirile unui poet călător prin propria sa viaţă

Vasile-Checherita-RataciriRătăciri, a doua carte a domnului Vasile Checheriţă, pendulează între a fi jurnal şi bieldungsroman. Rătăcirile nu sunt – aşa cum ar putea crede unii – abateri de la un drum prestabilit, ci o plimbare à la J.J. Rousseau.

Există, prin urmare, destule texte cultivând o poezie de notaţie, „peisaje” cu destule virtuţi sinestezice şi probând un acut simţ al observaţiei: în odaia de poveste/ a bunicii mele/simţeam aerul de mănăstire/ al unei chilii (odaia bunicii), p.31 sau: locurile dragi/copilăriei mele/par schimbate radical/aici mi se pare/era moara/aici cazanul de ţuică/iar aici stătea moş costică//cooperativa satului/este în acelaşi loc/ aproape dărâmată/şi mult mai mică/dar şi şcoala parcă a intrat la apă//uliţa centrală/ce şerpuieşte printre case/ pare o cale miniaturizată/ca într-un joc de copii/şi nici veselia de altădată/ nu mai e aceeaşi/…/doar la cimitir/s-a pus o nouă poartă/care stă tot timpul deschisă/ şi ne aşteaptă (după cincizeci de ani), pp.38-39.

UN POET ŞI TRĂIRILE SALE: VASILE CHECHERIŢĂ

Vasile-Checherita-TrairiPrimul volum de versuri semnat de Vasile Checheriţă, TRĂIRI, (Cetatea Doamnei,2013), îşi justifică pe deplin titlul,  fiind un mozaic de sentimente: de la sarcasm la candoare, de la duioşie şi compasiune la intransigenţă şi ironie.

Autorul are inteligenţa de a nu scrie texte de dimensiuni prea mari, o poezie amplitudinală, până la urmă riscantă,  ci „solzi” de poezie (catrene, epigrame, epitafuri), arareori textul depăşind douăzeci de rânduri. Ceea ce pierde în „dimensiune”, poetul câştigă însă în intensitate şi acurateţe.

Pe coperta IV a cărţii se găseşte un frumos poem, ce poate fi o adevărată artă poetică: Din piatr-am vrut, să fac această carte,/Peste veacuri de mine să se ştie,/Dar de pietrari n-am avut parte/Şi-am scris-o pe o coală de hârtie.// Nu mai scriu pietrarii pentru omenire,/Sunt ocupaţi prea mult prin cimitire. (Carte de piatră).

RADU CÂRNECI- AMINTIRI DIN PARADIS

radu-carneci-005Interviul este o formă de expunere, asemenea descrierii şi naraţiunii. Într-un fel se confundă cu dialogul, dar, fără îndoială, e mult mai elitist decât acesta. Dar interviul presupune atât naraţiunea, de obicei la persoana I şi descrierea, mai ales dacă e vorba de portret sau de stări interioare.

Interviul satisface setea noastră de cunoaştere, curiozitatea; încercăm să aflăm câte ceva despre ceea ce ne este nouă inaccesibil. Când nu mai e vorba doar despre un om, ci despre o personalitate devenită instituţie, interviul devine un document literar, cultural, existenţial, un reper moral, o pagină de (bio)bibliografie.

O INGENUĂ – MARIA PAL

maria-pal-un-aer-timid--728Mărturisesc că despre Maria Pal ştiam destul de puţine lucruri. I-am citit vreo două-trei cicluri de versuri în revista „Asachi”, mi-a vorbit despre ea elogios criticul Cristian Livescu.

Acum am în faţă o carte, „Nesomnul metaforei”, o carte apărută la Crigarux în 1999, în condiţii grafice deosebite (cu o copertă semnată de Iosif Haidu, cu o  postfaţă semnată de Gheorghe A. M. Ciobanu, un adevărat eseu liric).

Un volum masiv (pentru poezie), conţinând materia a cel puţin 3-4 plachete obişnuite (164 de pagini). Un volum structurat pe trei cicluri: La marginea visului, Poeme pentru mâine, Ploi de nisip, egale cu sine, o monodie. Maria Pal reabilitează diafanul, într-o vreme când imaginarul (nu doar imaginea9 a devenit agresiv, aproape imposibil de privit şi de gândit. Rănii, Maria Pal îi opune petala de cireş. O poezie lentă, a înmuguririi, a gavotei. Personajele lirice par abia trezite din somn, prelungesc în realitatea brutală un vis molatic. Culorile, fără a fi stinse, sunt văzute prin filtre

Despre comunardul deloc comun: Cecilia Moldovan – Şi cerul ne era aşa aproape

cecilia-moldovanTrei mi se par a fi supratemele poeziei Ceciliei Moldovan în volumul Şi cerul ne era aşa aproape: iubirea, istoria  şi patria.

Evident, aceste suprateme  se dizolvă în teme prin combinaţii binare, după cum fiecare din aceste suprateme are infinite nuanţe.

Iubirea poate fi o stare ingenuă, adolescentină: Este poate devreme pentru trupulâ meu/să sporească infinitul./Simt că mai e loc în priviri – /până tragi colţul de preş încredinţat,/ mai sorb elixir de poem în liniştea nopţii. (p.46)

Iubirea nu oferă doar certitudini, ci şi instabilitate şi vulnerabilitate: Să mă îndrăgostesc,/să nu mă pierd/(de orice, de oricine),/ repede să râd în hohote,/repede să mă retrag în mine  (p.51)

Dragostea este o stare, o boală de care e de vină un zburător cu o identitate incertă: Nu am lăsat pasiunile să mă găsească,/nu le-am căutat, /am lăsat doar iarba să-mi atingă tălpile/şi roua să le sărute. (p.103). şi: Te văd fără să te-arăţi/Te-ascult fără să-mi vorbeşti/Te folosesc fără să te împuţinezi (p.57).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Podul

Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.

Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.

Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.

Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” 1

Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.

Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei locotenentul de roşiori, Gologan Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir Emanuel, motociclistul.

Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ghicitor în pietre

PIETRE-VIVEScrisă în 1959 cu doar cu doar trei luni înainte faţă de La ţigănci, povestirea Ghicitor în pietre nu impresionează prea mult, punând aceeaşi problemă cu cea din Fata căpitanului, dar textul e mult mai stufos, relaţiile umane mult mai complexe, iar spaţiul-limită e foarte larg, având o latură în infinit, marea.

Există o anumită superficialitate generală a personajelor, o relaxare a relaţiilor umane, explicabile în parte prin faptul că ne aflăm în plin sezon turistic.

Povestirea are totuşi câteva inovaţii tehnice în ceea ce priveşte fantasticul, cum ar fi capacitatea unui iniţiat care ghiceşte viitorul, să poată ghici şi trecutul, prin visul introdus diurn, ca element al realului.

Emanuel, unul din personajele principale (vor fi în final trei) îi cere altui personaj principal, Vasile Beldiman să-i ghicească viitorul, cu alte cuvinte să-şi probeze iniţierea.

Acesta nu ezită să-şi exercite vocaţia:

Nu prea înţeleg nici eu bine ce se întâmplă. Pentru că văd două fete care vă poartă nenoroc, şi totuşi nu înţeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiţi de nici una dintre ele. Dar sunt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc… Şi e curios, reluă după o pauză. Parcă pe una din ele aţi întâlnit-o undeva la un patinaj sau pe o stradă cu polei, şi ea alunecă, şi tocmai alergaţi spre ea, ca s-o ajutaţi, când din senin apare o a doua fată şi o ridică ea. Şi atunci vreţi să spuneţi ceva, dar în aceeaşi clipă fata care o ajutase spune ea ceva şi atunci începeţi să râdeţi…”

Emanuel e încântat de rezultat, dar precizează că tot ce-mi spuneţi dumneavoastră acum (…), s-a întâmplat deja…”

Schema narativă prezentată de Beldiman fusese trăită de Emanuel în vis:

-…Nu ştiu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip şi am închis ochii. Şi deodată m-am văzut pe o stradă pe care o ştiu ea, la Bucureşti, în plină iarnă şi am văzut o fată căzând…”

Fantasticul porneşte din imposibilitatea lui Emanuel în a accepta revelaţia unui mister, faptul că va trăi un timp deja trăit:

-Este extraordinar, spuse. Aţi izbutit să vedeţi ce mi-am imaginat eu cu două, trei ceasuri înainte. Prin ce minune aţi putut vedea toate astea, nu înţeleg. Dar nu pot să cred că le-aţi văzut în nisip şi pietricele…”