Eseuri

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,

Mărţişor

MartisorVremea se încăpăţână şi se îndârji, asemenea oamenilor. Timpul muri într-o iarnă cumplită, geroasă, de sticlă şi de oţel. Oamenii zgribuliţi, îndoiţi de spate, treceau unii pe lângă alţii, ferindu-şi privirile. Dumnezeu se supărase din nou pe ei, a doua oară după potop şi, pentru că îi promisese lui Noe că nu va mai fi potop, îi scosese pur şi simplu pe oameni din timp.

Aşa că le dădu o iarnă veşnică, fără soare, fără speranţa primăverii, a verii sau a toamnei.

Şi oamenii se rugară atunci Domnului Dumnezeului lor, să-i ierte şi să-i lumineze.

Şi după vreo două săptămâni după prima rugă comună, o călugăriţă, maica Lacrinia se mărturisi oamenilor: „M-a vizitat în vis Atoateziditorul. E supărat pe noi, dar nu va fi apocalipsă. Ne lasă să ne descurcăm singuri. Totuşi ne-a dat o şansă: să-l înduplecăm cu trei lucruri venite din inimile şi gândurile  noastre curate.”

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Incognito la Buchenwald

Mircea-Eliade-Incognito-la-BuchenwaldO continuare, practic o a doua parte a Uniformelor de general, dar şi a microromanului Pe strada Mîntuleasa este povestirea Incognito la Buchenwald, povestire ambiţioasă, poate prea teoretică şi declarativă în intenţii pe alocuri, dar cu foarte multe planuri narative, dintre care cel puţin unul fantastic.

Este o povestire cu mai multe noduri: unul s-ar găsi într-o casă părăsită, o bornă pe traseul istoric al familiilor Antim – Calomfir  – Thanase, o casă care urmează a fi demolată, asemeni unui decor de teatru. Al doilea nod este tot unul real şi anume camera de cazare din lagărul nazist de la Buchenwald, nume cu rezonanţă sinistră; al treilea – însuşi spectacolul pe care îl pregăteşte Ieronim (de fapt o suită de repetiţii).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Uniforme de general

Uniforme-de-generalCu povestirea Uniforme de general intrăm în lumea spectacolului, temă ce va marca pregnant de acum înainte creaţia lui Mircea Eliade.

Începutul îl făcuse e drept, povestirea Adio!…,  dar acolo era vorba mai mult despre camuflarea sacrului în profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre posibilităţile pe care le oferă teatrul de a evada din timpul istoric, profan, idei mai degrabă estetice, textul fiind mai mult un teatru-eseu, decât o proză artistică propriu-zisă.

Uniforme de general este, într-un fel,  un spectacol de teatru.

Chiar dacă se desfăşoară pe două planuri (unul în pod, dialogul dintre Ieronim Thanase şi al doilea în casă (deci tot într-un spaţiu-limită), între Antim Manolache şi Maria da Maria), spectacolul poate fi urmărit fără dificultate, printr-un simplu artificiu regizoral, absenţa luminii sau, altfel, spus prin prezenţa întunericului.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ivan

Mircea-Eliade-IvanFantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.

Altminteri planurile sunt foarte realiste şi net diferenţiate; primul dintre ele pare scenariul unui film sovietic, mai exact un film internaţionalist-proletar cu câţiva români, majoritatea militari cu o situaţie incertă, dezertori, rătăciţi sau pur şi simplu soldaţi care încearcă să scape de o încercuire iminentă, care încearcă să salveze un muribund sovietic, un Ivan. Al doilea plan se petrece într-un salon populat cu doamne  (Machedon) şi domnişoare (Adela, Laura), cu un locotenent aflaţi în permisie şi un doctor de ocazie (Procopie).

Cel care leagă cele două planuri este Darie, prezent în cele două secvenţe. Darie va genera un al doilea fantastic, prin confuzia dintre Ivan şi Procopie (nume predestinat: Pro copie!):

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: În curte la Dionis

Mircea-Eliade-In-curte-la-Dionis„Mă întreb ce se va înţelege din această nuvelă – şi cine va înţelege. „Simbolismul” de bază e evident (sau, cel puţin, aşa mi se pare mie): e inversiunea mitului orfic. Nu Orfeu coboară în infern ca s-o readucă pe Euridice la viaţă, ci ea, femeia (Leana), îl caută, îl găseşte şi-l scoate din „Infern” (adică, din „pierderea de sine”, amnezia, alienarea în care sombra – periodic – Adrian. Dar câte alte „sensuri”, doar sugerate în nuvelă, nu se adaugă bine cunoscutului scenariu mitologic! În primul rând, răsturnarea „ierarhiei”: Orfeu nu se adresa „elitelor”, ci oamenilor de rând, mulţimii. Pe ei vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului fără de care lumea e ursită auto-destrucţiei. De aici, pentru Adrian, valoarea politică a Poeziei. Dar această Poezie el n-o comunică direct, publicînd-o. Însărcinează pe Leana s-o „cânte” prin cârciumi şi grădinile de vară. Asta nu mai aparţine mitologiei orfice, ci aminteşte de unul din motivele gnostice: inactivitatea bărbatului. Ca şi în filmul lui Bergman The Magician, Profetul (= „Simion magul”) e „mut” şi se exprimă prin soţia lui (= „Elena”).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (2)

Noapte-de-sanzieneSenzaţia unică pe care ţi-o crează acest roman este aceea că Timpul agresează un spaţiu devenit neîncăpător, că labirintul temporal este mai mare (noaptea de Sânziene) decât labirintul spaţial (pădurea).

Nu întâmplător e nevoie de trei întâlniri în pădure în România, în Portugalia şi în Franţa pentru a se realiza un echilibru precar între un timp aflat în expansiune şi un spaţiu limitat totuşi, iniţierea, ieşirea din centru nefiind posibile decât cu preţul vieţii.

La urma urmelor, Eliade are o intuiţie extraordinară simţind erosul, tanatosul şi visul ca fiind expresii ale timpului, nu ale spaţiului. Dacă timpul poate îngheţa în eternitate, devenind un prezent continuu, spaţiul are nevoie de paradoxuri şi artificii precum inelul lui Möbius pentru a realiza un continuum comparabil. Ubicuitatea, de exemplu, se defineşte fantastic prin imposibilitatea de a fi în acelaşi timp în spaţii diferite. Relaţia inversă, a fi în acelaşi spaţiu în timpuri diferite nu defineşte un raport fantastic, ci unul cât se poate de real.