TABLOUL 45

IOSIF: La început a mai fost cum a mai fost: emoţionat (nu în fiecare zi eşti mire, nu-i aşa?), i-am primit pe toţi cu bucurie. Îi consideram prieteni, veniţi să se bucure, alături de mine, de bucuria mea. Căci de prieteni avem nevoie şi la bucurie, nu numai la necaz, aşa cum s-ar putea crede. Veniseră mulţi, peste două sute; multe feţe îmi erau necunoscute sau vag cunoscute; femeile îndeosebi. Pe multe din ele nu le revăzusem din copilărie şi cred că femeile se schimbă sub timp mai mult decât bărbaţii. Poate de aceea se şi împotrivesc ele cu atâta îndârjire timpului, amăgindu-l cu sulimanuri. Roşul buzelor, negreaţa genelor, albastrul sau vioriul pleoapelor, nu sunt pentru bărbat, aşa cum o crede el adesea, orgolios şi mărginit, ci sunt liniile unei măşti, făcute să ascundă timpului, adevăratul chip. Nici dacă eşti mire nu poţi cunoaşte pe toată lumea care îţi vine la nuntă. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de rudele miresei (în cazul de faţă venise la nunta nevestei mele doar un frate de-al ei); sunt mulţi care vin neinvitaţi, din curiozitate sau dintr-o solidaritate al cărei înţeles îmi e destul de obscur. Trebuia să ciocnesc cu fiecare cîte un pahar de vin; mireasa trebuia să se lase sărutată (e drept: pe obraz – rar; pe frunte – numai de rudele cele mai apropiate). Veniseră şi muzicanţii – un taraf tocmit de unul din naşi – şi lăutarii, cocoţaţi pe un soi de podium, să-i vadă toată lumea, încercau un potpuriu (ei îi spuneau „purpuriu” – poate o aluzie la vinul care avea să le fie în curând adus în căni aşezate cuminţi, lângă cutiile negre ale instrumentelor); mai mult o încercare timidă, stângace, de a-i convinge pe toţi că, uite, ei nu sunt nişte „urechişti” oarecare, ci au muzica „la degetul cel mic”. Fragmente celebre de muzicieni iluştri deveneau de nerecunoscut, adaptate fiind într-un concert care aducea, în cel mai fericit caz, cu miorlăitul a sute de pisici surprinse de un incendiu devastator într-un castel. Miorlăitului pisicilor i se adăuga grotesc grohăitul contrabasului şi jalnicul ţipăt, de pasăre de baltă, al violoncelului. Cât despre tobă, aceasta semăna cu respiraţia regulată, sacadată, a unui monstru marin imens. Aş fi vrut să fiu singur cu Maria, ce-mi trebuia mie nuntă – şi încă una cu lăutari?!? – pentru ce era toată această risipă de mâncare şi de băutură, doar pentru ca toată lumea să se simtă bine; eu unul nu mă simţeam deloc bine; Maria – la fel, tremura (de frig sau de enervare); prin bluza transparentă îi vedeam braţele subţiri, acoperite de „piele de găină”, iar degetele, aproape sidefii, deveniseră acum albe, îngropate în căuşul palmei. Totuşi Maria zâmbea, întâmpinându-i pe toţi cu egală bunăvoinţă. În fond, toţi îi erau necunoscuţi; erau însă cu toţii prietenii mei: rudele mele, consătenii mei, invitaţii mirelui adică. Mărturisesc că privind-o aşa, mi-a fost şi mai dragă şi m-am apropiat să-i şoptesc ceva drăgăstos la ureche, dar privirea a întâlnit rozul curat, nevinovat, al lobului şi atunci am renunţat la primul gând, sărutându-i uşor tâmpla albă, străbătută de o vinişoară subţire, albastră; „La ce te gândeşti acum?”

FATA: La faptul că aş fi de o mie de ori mai fericită, dacă aş fugi acum cu tine şi i-am lăsa pe toţi să petreacă în legea lor.

IOSIF: „Fii liniştită… plecăm în curând.” O babă ştirbă, rămasă într-un singur dinte, imens, de un amestec ciudat de culori, pe jumătate roşu-gălbui, pe jumătate gri-negru, ţinea cu noi „legătura”. Femeia la care trebuia să ne ducem nu locuia decât la două case depărtare de noi şi s-a întâmplat să ştim, chiar înainte de venirea babei, momentul când trebuia să plecăm, după ţipetele sfâşietoare care sfredeleau întunericul, înroşindu-l parcă. Femeia era lac de sudoare şi cu privirea rătăcită. Şi-a revenit pentru o clipă, văzându-ne, a încercat chiar să-şi schimbe în pat poziţia, dar a renunţat imediat, cuprinsă din nou de dureri mari. Ne-a zâmbit totuşi.

TABLOUL 44

PRÂSLEA: Nu fusesem niciodată la o nuntă; ştiam că voi întâlni câteva obiceiuri noi, precum şi alte întâmplări ciudate, cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă şi îmi propusesem să fiu atent la tot ce avea să se petreacă în acea zi, cu siguranţă de neuitat, pentru sora mea şi pentru preafericitul ei mire. Mirii erau cam palizi, marcaţi de importanţa evenimentului, fără îndoială. Ceea ce ştiam până atunci despre nunţi era foarte vag: ştiam că există un cântec al miresei care începea cu cuvintele: „ia-ţi mireasă, ziua bună”, că mireasa renunţa la un moment dat la podoabe, că mirele trebuia să o fure sau să o cumpere, totul într-un fel de joacă de oameni mari, jucată însă cu seriozitatea pe care o au doar copiii, când se joacă „de-a mireasa”, „de-a doctorul”, „de-a mătuşa în vizită”, „de-a mama şi copilul”. Cam atât. Când am auzit că suita avea să pornească de la cimitir, mărturisesc că am pălit şi eu. „De ce?”- am întrebat pe cineva mai în vârstă.

UN BĂRBAT: Ca mirii să nu uite unde vor ajunge până la urmă.

O FEMEIE:„Asta nu e nimic” – îmi spune zâmbind o femeie mai în vârstă. „Pe la noi e obiceiul ca mirii să treacă şi pe la o femeie pe care au apucat-o durerile facerii.”

PRÂSLEA: Şi dacă nu se găseşte în ziua nunţii o femeie care să nască?

O FEMEIE: Apoi, că nunta se alege numai când se găseşte o astfel de femeie. Altfel nu, se amână până când trebuie.

PRÂSLEA(alb): Şi mirii ce fac atunci?

O FEMEIE: Ce să facă? Mai nimic; se ţin de mână şi se uită.

PRÂSLEA: La ce?

O FEMEIE: La femeia care naşte.

PRÂSLEA: Şi femeia aceea nu zice nimic?

TABLOUL 43

FATA: Căzuseră ploi, zăpezi, pământul însuşi alunecase în câteva rânduri la vale; se prăbuşiseră unele pietre, aşa cum se prăbuşesc sub o cascadă; zidurile mai despărţeau însă cimitirul de incintă. Mă întrebam ale cui or fi mormintele din afara zidurilor: ale vrăjmaşilor cetăţii? ale oamenilor săraci, ce nu-şi găsiseră, nici după moarte, un loc în cetate? ale sătenilor, care uitaseră de cetate şi care găsiseră că, acolo, sub ziduri, era un loc bun pentru odihna morţilor lor? Cruci nu erau – doar două-trei pietre de râu, uriaşe, fără vreo inscripţie lămuritoare. În incintă rămăseseră trei turnuri, toate retezate de la jumătate şi înnegrite de fum. Bătrânii spuneau: aceasta fost clopotniţa, asta mănăstirea şi ăsta pirgul. Numai că acum clopotniţa nu mai avea clopot, mănăstirea nu mai avea călugări, iar în pirgul mănăstirii se prăseau lilieci, bufniţe şi alte jivine (cel puţin aşa spuneau, părinţii, copiilor: să-i sperie, să nu se urce pe scara întortocheată şi fără balustradă, scară de piatră, mâncată de vreme, de picioare şi de întuneric). Cuvântul ăsta „pirg” mi se înfipsese, răsucindu-se ca un ţăruş, în creier. Nu ştiam ce înseamnă, dar pentru mine sonoritatea lui aducea a ţipăt. Un ţipăt scurt, disperat, ultimul ţipăt al unei păsări doborâte în zbor. Apoi am aflat.

ŢĂRANUL: Da, pe aici a fost o mănăstire puternică, zidită şi mereu mărită, de trei dintre cei mai vestiţi domni ai ţării. Clopotul era uriaş, de bronz şi se spune că a fost topit dintr-un bou de bronz pe care oamenii l-au găsit în pământ.

FATA: Şi cât de mare era boul de bronz?

ŢĂRANUL: Cât să fie de mare? Cât un bou adevărat! Cei vechi făceau lucrurile tot atât de mari, cât le apăreau ele în faţa ochilor.

FATA: Şi de ce au topit tocmai boul?

ŢĂRANUL: E şi aici o poveste. Se spune că bronzul seamănă cu aurul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Împinge în afară zgura şi îi rămâne inima curată. Aşa că oamenii s-au bucurat mult, când au găsit boul. Au crezut că şi ăsta e un semn.

TABLOUL 42

PRÂSLEA: Neamul nostru avea să fie un neam al cărţii. Nu ştiu cine a spus-o pentru prima dată: tata, mama, unul din fraţii mai mari. Nu ştiu nici dacă a spus-o cineva, dacă nu cumva eu am avut pentru prima dată acest gând nebun. Mama îşi scria o carte a ei, enormă, prin noi, fiii ei, o carte cu care vroia să înnegrească cerul. Nu i-am înţeles prea bine gândul. Mă gândesc că gândurile mari nici nu le poate înţelege oricine. Fratele meu, poetul, vroia să scrie şi el o carte – „singurul lucru care mă poate justifica pe lumea asta, înţelegi?” – ; era pentru el mai mult decât o datorie, era însăşi viaţa lui. Şi Petre şi Grigore şi Toma şi Manole vroiau să-şi scrie câte o carte. În felul lor, cu uneltele lor. Numai sora noastră cea mică nu spusese nimic despre asta: poate şi pentru că nimeni nu se gândise să o întrebe ce gânduri are. Nici tatăl nostru nu-şi scrisese cartea. Nu avusese răgazul necesar pentru asta: murise prea de tânăr sau poate se gândise că o va scrie mai bine unul dintre noi. Cum ar fi trebuit să arate cartea? Despre ce trebuia să scriu? Despre tatăl meu, despre mama, despre fraţii mei? Despre mine? Pe cine ar fi interesat asta? Despre poporul meu? Dar cine ar fi putut scrie despre un popor? Cum va trebui să arate cartea? Încă nu ştiam.

TABLOUL 41

PETRE: Aram pământul; în vis aram cerul şi sămânţa ploii încolţea pe dată. Atâta doar că tulpinile ploii creşteau în jos, imposibil de lungi. Se frângeau tocmai din cauza asta şi, când ajungeau la noi, pe pământ găseam doar seminţele; tulpinile deveneau străvezii, se topeau undeva în deşertul albastru. Rar, foarte rar, ajungeau la noi flori mărunte îngheţate, căzute prea devreme sau prea târziu. Le spuneam fulgi şi când ajungeau pe pământ, aduceau cu ei uitarea. O uitare a ochiului, nu a minţii. Aram pământul: eram poate blestemat să găsesc mereu comoara. O găseam acum la fiecare arat; ştiam că toate comorile sunt blestemate; că aurul te face să-ţi pierzi, ca cea mai otrăvită dintre miasme, minţile. Erau vase de aur, unele de formă ciudată, curbate, poate din cauza răsuflării pământului, bătute cu pietre preţioase: verzi, roşii, albastre, rar negre. Le îngropam în livadă. în anul următor le regăseam în brazdă, niciodată în acelaşi loc. Şi formele şi le schimbau, să cred că e vorba de altă comoară. Şi poate că era de fiecare dată altă comoară; dacă era aşa, însemna că ogorul meu se afla deasupra unei comori uriaşe, nemaiîntâlnite de minte sau de privire omenească. Dar eu cred că era una şi aceeaşi comoară, ce lua de fiecare dată alt chip; al diavolului, poate. Nu mă înspăimânta diavolul: nu are putere asupra ta, decât dacă crezi tu că există. Comorile le îngropam, în fiecare an, în alt loc din livadă. Şi pomii îmi mulţumeau, mai întâi cu flori parfumate, apoi cu fructe mari şi zemoase. Se mirau oamenii: „Ce mari sunt fructele tale. Şi ce gustoase sunt. Ai crede chiar că la tine bat alte vânturi şi luminează alt soare.” Tăceam: nu le puteam spune nimic despre comori. Sau poate că acele comori erau rupte de rădăcinile pomilor sau se topeau în mustul ultimelor zăpezi. Apoi am început să dezgrop, cu lama plugului, cărţi. Erau cărţi ferecate în metal, în piele, în lemn, cu paginile jilave, dar altfel neatinse. Erau cărţi vechi, scrise în limbi necunoscute: rar desluşeam câte o literă. Doar prima literă din carte se topea întotdeauna, închipuind, pe toată pagina, culorile curcubeului: roşu, galben, albastru, mai rar verde; niciodată negru. Litera se răsucea, ca într-o mare durere, aşa cum se răsuceşte frunza sub muşcătura gerului. Uneori se întâmpla aşa şi cu alte litere, dar numai cu cele de la început de capitole. Nu erau cărţi cu poze; acelea mi-ar fi plăcut mai mult, aş fi aflat, măcar în parte, despre ce era vorba în ele. Dar şi aşa, cărţile păreau colorate, scăldate în culori. Străluceau în soare ca picăturile foarte fine de apă sau ca petele de păcură, după o ploaie.

TABLOUL 40

PESCARUL: Eram între două lumi. Una era râul: puternic, după ploaie. Plouase în munţi, se înmuiase cepul pământului şi acum apa se revărsa în albia ştiută. M-am întins gol pe stâncă. Cu faţa în sus. Norii alergau spre sud. Nu erau nori; erau undele unui fluviu uriaş. Eram prins între două ape, despărţite de o a treia, mai străvezie. Doar pe margini râul se închegase; din cheagurile lui se formase pământul şi stâncile. Dacă m-aş fi prăbuşit în văzduh, în vâltorile fluviului de deasupra mea, nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut salva. Eram încă fiul apei şi apa mă supusese, mă răpise, eram al ei şi nu mă puteam desprinde, părelnică pasăre, pentru a mă prăbuşi în înalturi. Şi gândurile mele erau lichide: se scurgeau liniştit, cum se scurge sângele dintr-o rană adâncă. Cuvintele se evaporau, nevăzute, ca aburii respiraţiei. Apoi gândurile au prins a se slei şi norii au început să capete contururi ştiute. „Iată, acum încerc să ghicesc în ceaşca răsturnată a cerului. Semnele: oare se vor închega semnele? Voi putea să le descifrez, să intru în posesia lor? Ar trebui să născocesc, în febră, în grabă, ceva intermediar între număr şi cuvânt.” Numărul avea avantajul de a fi pretutindeni; în funcţie de poziţie îşi dobândea valoarea. Avea însă şi un imens dezavantaj: se repeta mereu. Cuvântul dădea numele, boteza fiecare lucru, îi dădea un nume, numele său, care îl făcea unic printre alte nume. Dar nu aveam să ştiu vreodată, dacă numele era adevărat sau nu, dacă un arbore era într-adevăr un arbore şi nu altceva, dacă „arborele” trebuia să se numească „arbore” şi nu „cer” sau „câine”. Semnele ar fi trebuit să fie linii, puncte, cercuri, curbe, alcătuind ceva asemănător cu o hartă. (Când am văzut prima oară o hartă am plâns de două ori: mai întâi pentru că nu înţelegeam nimic; a doua oară, după ce mi s-a explicat ce reprezintă de fapt aceste culori, semne şi linii, pentru că am înţeles că mă aflam în faţa unei minuni, poate cea mai mare minune a vieţii mele; o minune, ca orice minune, de neînţeles, chiar dacă avea o „scară”, cu care puteai urca spre ea şi o „legendă” care povestea ceva cunoscut deja).

TABLOUL 39

MAMA: Pântecul meu fusese generos. Înflorise de zece ori şi fiii mei cuceriseră zodiile, înnegriseră cerul. Dacă adăugam şi zodia mea şi a bărbatului meu, atunci puteam crede că supusesem cerul. Ăsta a fost dintotdeauna gândul meu nebun de mamă. Şi fiecare din fiii mei luaseră cu ei câte ceva din mine, golindu-mă. Acum ei se risipiseră prin lume. Noaptea mi se părea o mare; ciudată – pentru că îşi trimitea valurile până la mine; blândă – pentru că mă lua cu ea. Valurile nopţii se spărgeau în dealuri, în ziduri, în vârfurile copacilor. Mă visam, noapte de noapte, o corabie. Îmi ridicasem casa, pentru ca fiii mei să-şi găsească loc de odihnă pe această corabie. Împinşi de valurile vieţii şi ale nopţii, trebuiau să se întoarcă. De la un timp, corabia care eram, îmi apărea tot mai clar înainte-mi, legănată uşor de valuri. Pieptul meu, gâtul, capul străpungeau întunericul şi depărtările. Spre ce mări şi spre ce ţărmuri mă îndreptam? Fiii mei trebuiau să ajungă marinari vestiţi, să descopere ţinuturi încă neştiute. Pe mine avea să mă uite lumea: pe ei, nu. Numele lor avea să înfrunte tăria veacurilor. Numele corăbiei se uită întotdeauna. Numele corăbierilor, niciodată. Mama m-a numit Eva. Am întrebat-o de ce s-a gândit la numele ăsta. A râs.

MAMA MAMEI: Pentru că e un nume mai scurt şi îmi vine mai uşor să te strig, când eşti pe afară.

MAMA: Numai de asta?

MAMA MAMEI: Nu. Eva înseamnă femeie. E un nume predestinat. Ştiu că ai să ai mulţi copii. Şi atunci m-am gândit să porţi un nume care să ţi se potrivească. Numele mi se potrivea. Mă jucam cu numele meu. Mă strigam: Eva…E-v-a… „E” era un semn al ezitării, al surprizei; „v” era un semn lung, un veşmânt, era părul meu lung, singura podoabă pe care mi-aş fi dorit să o port; „a” era un semn al spaimei, al admiraţiei. Eram femeie prin semnele mele reunite. Mă biruia ezitarea leneşă, suspinul prelung, aproape de somn al părului, spaima mea şi admiraţia celorlalţi. Ce altceva este o femeie? Acum pântecul meu se golise. Îmi risipisem fiii prin lume. Dar poate că şi eu mă risipisem, tocmai ca ei să se întoarcă la mine, în mine, încărcaţi cu blănuri, mătăsuri, pietre scumpe, mirodenii, arme împodobite, toate agonisite cu munca braţelor şi a minţii; priviri arse de soarele deşertului sau de sarea mărilor. Îi aşteptam, noapte de noapte, în vis. Trebuiau să se întoarcă. Eram uriaşă. O barcă ce luase conturul unei văi. Golisem tot ce nu-mi trebuia. Lăsasem casa. Îi aşteptam cu dragoste, cu îngăduinţă, cu nerăbdare, cu spaimă. Şi i-am văzut venind noaptea. Veneau de demult şi de departe, cu alte chipuri decât cele ştiute.

TABLOUL 38

TOMA: Fuseserăm înconjuraţi din trei părţi. Ştiam că, nici pasăre dacă aş fi fost, nu aveam să scăpăm. Doar asta: să ne fi făcut loc pe sub pământ precum cârtiţa. Dar pentru asta nu mai aveam timp. S-au strâns fraţii în jurul meu, înspăimântaţi:

HAIDUCII: Nu se mai poate răzbi. Suntem de ei la o bătaie de puşcă. Dacă nu ne predăm imediat, ne împuşcă pe toţi, ca pe câinii turbaţi.

TOMA: Nu ne predăm. Mai bine murim ca oameni liberi. Ca păsările. Nu e totuna… vultur să mori… sau câine. M-am luminat. „Să mergem repede spre stânci.“ Nu   m-au înţeles, dar m-au urmat cu toţii, fără vorbă. Am grăbit spre Colţii Balaurului. Nimeni nu-i putuse birui. Chiar gândul s-ar fi înspăimântat, rătăcind prin hăurile tăcute, întunecate. Copacii se vedeau de pe stânci piperniciţi, cât iarba. „Să ne dăm drumul de aici. Pentru câteva clipe vom fi păsări.“

HAIDUC 1: Fără funii?

TOMA: Fără funii. Ştiu; n-o să scăpăm. Dar cel puţin vom muri liberi. Ne-am dat drumul. Eu mai întâi, apoi ceilalţi. Am plutit deasupra hăului câteva clipe, apoi

ne-am prăbuşit. Fără vreun ţipăt. Când m-am trezit, ploua. Ploua ciudat; peste faţă, pe cămaşă, pe mâini cădea o ploaie roşie, de sânge. Era chiar sânge; sângele nostru, curat, de voinici. În cădere mă sfâşiasem (aşa credeam) într-un copac. Acum ploua şi ploaia spăla sângele. Încă nu murisem. Nu mă durea nimic, simţeam doar o sfârşeală ciudată şi nu mă puteam mişca. Fraţii mei muriseră, fără îndoială, înaintea mea. Eram treisprezece. „Număr cu ghinion.“ Curios, nu mă gândisem niciodată la asta: că eram chiar treisprezece. Poate pentru că întotdeauna adunam şi pe cele trei femei care erau cu noi. „Doar ele aveau să scape. Bine că măcar ele n-au venit cu noi acuma.“ Rămăseseră departe, în alţi munţi. Aveau să ne aştepte două săptămâni. Dacă până atunci nu primeau de la noi nici un semn, erau libere să plece unde vor. Adică să se întoarcă în rândul oamenilor. M-am înfuriat: „Adică… cum… „în rândul oamenilor“? Noi nu eram oameni?“

TABLOUL 37

FRATELE MORT: Mama mă născuse greu. Nu că nu m-ar fi iubit. De iubit, m-a iubit: nici mai mult, nici mai puţin decât pe ceilalţi. Oasele mele se răzvrătiseră încă de la naştere. „Bolovanul” – îmi ziceau fraţii şi eu nu mă supăram. Aveau dreptate. Şi pentru că aveau dreptate, trebuia să tac. Adevărul nu supără pe nimeni, dacă e adevăr. Eram mai greu decât ceilalţi fraţi, decât ceilalţi copii de vârsta mea. Poate de asta m-a atras de la început pământul. Dormeam bine, fără vise. Ca un bolovan. şi totuşi era să mor, când împlinisem abia paisprezece ani. M-am înţepat cu un spin. Nu i-am dat nici o importanţă. Am scos spinul şi m-am spălat cu apă rece. Credeam că ajunge. Câteva zile m-a durut degetul. Apoi s-a făcut pământiu, cenuşiu-vânăt. Mă durea acum toată palma. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat şi nimeni n-a observat ce e cu mâna mea. Apoi mâna a început să se umfle. Dospea ca un aluat. Mâna începuse să mă doară până la cot. Aveam fierbinţeli, noaptea n-am dormit aproape deloc. A doua zi tata mi-a privit mâna; a dat nemulţumit din cap. Apoi mi-a picurat ceară fierbinte pe degetul bolnav. M-a frecat cu oţet, cu spirt, cu zeamă de ceapă. Noaptea mi-am pierdut, de câteva ori, cunoştinţa. Toţi se pregăteau de moartea mea şi când am murit, nimeni n-a plâns. Murisem eu, dar aveam acum un frate foarte mic, de câteva săptămâni, pe care îl chema ca pe mine. Mama mi-a spus că aş fi chiar eu, că celălalt murise şi, drept pedeapsă pentru că nu vorbisem nimănui de boala mea, devenisem mai mic. Nu mi-a trecut prin cap s-o întreb atunci: „Bine, dar atunci eu cine sunt?“. şi nici nu ştiu dacă mama mi-ar fi răspuns. Mă uitaseră de tot, ca şi cum eu nici nu mai existam şi toată lumea se învârtea în jurul copilului cel mic. Se vede că era foarte bolnav şi se gândeau că avea să moară. L-au cântărit pe pragul casei, luându-se cumpăna lui cu un bolovan, pe care l-au îngropat ca pe un mort. Copilul se simţea tot mai rău, căpătase culoarea braţului meu şi atunci l-au vândut de două ori, o dată pe fereastră şi a doua oară prin gura primului trecător de pe uliţă, în zori de zi, şi i s-a schimbat de două ori numele pe care îl avusese cu numele pe care i-l dăduse trecătorul, apoi i-au dat trecătorului banii înapoi şi încă ceva pe deasupra. Apoi lucrurile s-au învălmăşit, îi vedeam pe toţi ca pe nişte umbre prelungi printr-o ceaţă deasă, vineţie, aproape neagră. Când ceaţa s-a mai limpezit (m-am întrebat totuşi „ceaţă în casă, cine a mai văzut?“), s-au repezit cu toţii la mine şi m-au întins pe o masă goală, cât eram de lung. Mă strângeau puternic, ca în cleşti de fier: mă durea şi eu plângeam şi încercam să mă zbat, dar, de mişcat, nu puteam să mă mişc. Nu mi-au făcut altceva decât mi-au dat măsura şi apoi m-au lăsat în pace, aproape gol, pe masă. Eram sfârşit de oboseală, îi uram, aş fi vrut să plâng, dar plânsul nu pornea, se oprise undeva în piept şi atunci mi-am dorit să mor.

TABLOUL 36

PETRE: Terminasem de arat. Eram frânt de oboseală: mă dureau braţele, gâtul, ochii, pleoapele, spinarea. Dar terminasem; pământul era negru şi gras, aproape vineţiu. M-am aşezat la marginea primei brazde. Îmi plăcea să privesc câmpia proaspăt arată: părea o mare. Nu îngheţată, deşi era nemişcată; ci o mare, înainte de a se trezi. Aburi uşori se ridicau într-o pâclă continuă, albă, deasupra câmpiei. Plutea la vreo doi metri de pământ, poate nici atât. „Duhul pământului” – îmi ziceam. „Iese numai după arat. Apoi se întoarce. Aşteaptă sămânţa.” M-am culcat în brazde. Aşa făceam întotdeauna după arat. Mă îmbrăcam cu cămaşă albă şi mă culcam în brazdă. La început mama îmi spunea câte ceva, când trebuia să-mi spele rufele; ajungea la cămaşă.

MAMA: Ce obicei mai e şi ăsta: să-ţi murdăreşti cămaşa proaspăt spălată. Aş putea şti de ce faci asta?

PETRE: „Aşa îmi vine. Uneori cred că chipul pământului se imprimă pe cămaşă şi îl duc aşa, cu mine, până la următorul arat”. S-a obişnuit mama cu trăsnaia asta a mea, cum se obişnuise cu toate. Vorbea din ce în ce mai puţin de la o vreme. Privea mult în jur; gândea, îşi punea întrebări, găsea răspunsuri (numai de ea ştiute); vorbea din ce în ce mai puţin cu noi de la o vreme. Ce aveam să-i spun? Că eram obosit? Mi-ar fi spus atunci: „Dar tu un pat în casă nu ai?” Să-i fi spus că doar acolo adorm, îmbătat de toate miresmele pământului? Că, o singură dată în an, dorm cu adevărat?