Sonetul Limbii române¹ (XXVI – ENGLEZ)

Ca într-o poveste² te-a scos în cale
Cineva³; eram mut, ca un vas de lut.⁴
Mă apărau cele şapte vocale⁵,
Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.⁶

Te-nalţi la munte⁷, te cobori la vale,⁸
Învăluită-în pace ca într-un scut,⁹
Şi aflu că mătase este moale,¹⁰
Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.¹¹

Te-a înmuiat fierarii¹² şi poeţii,¹³
Copiii te-au purtat mereu în gânduri,¹⁴
Pe cerul tău¹⁵ mai zboară, grav, ereţii,¹⁶
Şi toţi te urmărirăm rânduri, rânduri.¹⁷

Ţăranii te-au primit sfioşi în casă: ¹⁸
Şi pentru toţi¹⁹ rămâi mereu mireasă.²⁰

Sonetul Limbii române¹ (XXVI – ENGLEZ) – Cu acest sonet se încheie „sonetele engleze”. Firesc, ultimul sonet este dedicat limbii române, cuvântului.

Ca într-o poveste² – forţa limbajului o constituie naraţiunea. Limbajul are în principal trei scopuri: de a informa, de a emoţiona şi de a povesti. A povesti înseamnă a nara, dar şi a in forma şi a emoţiona. Întâlnirea cu limba este o şansă, o fatalitate, o întâmplare unică pentru oricine.

Cineva³ – limba este anonimă, la funcţionalitatea ei contribuind toţi oamenii care o vorbesc. Cineva poate fi oricine. Dar cineva, conotativ, înseamnă şi a fi o persoană importantă. Adică un vorbitor, un povestaş, un poet, un purtător de cuvânt.

eram mut, ca un vas de lut⁴ – rostul vasului de lut nu e acela de a vorbi, ci de a fi plin. Aluzie la importanţa faptei în raport cu cuvântul.

SONETUL MAMEI RUSIA¹ (XXV – ENGLEZ)

Taigaua² uriaşă, nesfârşite
Fluvii³ şi apoi, măreaţă câmpia⁴,
Lacuri şi mări⁵, podişuri infinite⁵:
Iubeşte şi moare Mama Rusia⁶.

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri⁷,
Mestecenii⁸, suspinând a primăvară:
Poeţii ruşi duios mor în dueluri⁹,
Mama Rusia, necuprinsă ţară¹⁰.

Amurguri de foc, revoluţii încinse¹¹,
Peste toate se-aşterne războiul¹², pustia,
Victorii măreţe, suflete stinse:
Puternică, mare, Mama Rusia.

Peste pământ îşi trimite solia:¹³
Imens continent e Mama Rusia.¹⁴

SONETUL MAMEI RUSIA¹ (XXV – ENGLEZ) Dacă în sonetul precedent, închinat Indiei, vedetele erau cuvintele nume proprii, aici accentul cade pe adjective. Evident ele sunt din aceeaşi sferă semantică: uriaş, nesfârşit, măreţ ( – de trei ori, pentru fiecare din cele trei catrene), infinit, necuprins, imens etc. Sunt desigur şi câteva cuvinte cheie pentru Rusia: taigaua, mesteceni, poeţii ruşi, revoluţii… Sonetul are un aspect de imn, iar metafora este sintagma Mama Rusia.

Taigaua² – pădure boreală, ocupând 16% din suprafaţa terestră a Pământului. Impresionează pădurile de conifere: brazi, molizi, larici şi pini. Doar la extremităţi se întâlnesc plopul, mesteacănul şi arinul. Printre animale: tigrul siberian, elanul, râsul, multe animale cu blană foarte scumpă (samurul – de exemplu). Taigaua dă o primă impresie şi dimensiune a Rusiei infinite

nesfârşite /Fluvii³ – Obi, Lena, Ienisei, Amur, Volga – fluviile ruseşti au peste 4000 de kilometri lungime (Obi -5410 Km!). Volga cel mai mic fluviu din enumerare (doar 3530 km) este cel mai mare fluviu al Europei! Evident fiecare fluviu e „populat” cu legende, e prezent în cântece impresionante (Volga, Volga, mamă Volga/ Volga, Volga, fluviu rusesc…)

măreaţă câmpia⁴ – Marea Câmpie Rusă are mărimea unui continent…

SONETUL MĂREŢEI INDII¹ (XXIV – ENGLEZ)

În piept îmi simt lumina ca pe-o cange²,
Prin Kamasutra³ trăiesc divin, plenar,
Mă scald mereu, devreme-n Gange⁴,
Şi-n noapte prelungă, mă visez Akbar⁵.

Duşmanii i-am învins – sunt Chandragupta⁶,
Duşmanii cred că-s Şiva⁷, când aud de mine
Refuză chiar să mai înceapă lupta,
Şi se refugiază–n rugi, suspine.

Citesc străvechi Upanişade⁸, Vede⁹,
Mahabharata¹⁰, poate Ramayana¹¹.
Sunt Buddha Sakia Muni¹² – cel ce vede
Istoria, cum îşi învinge rana.

Dar, peste toate, fluvii, munţi şi ore,
Maharajah¹³ deplin e doar Tagore¹⁴.

SONETUL MĂREŢEI INDII¹ (XXIV – ENGLEZ)  – Acest sonet este o demonstraţie despre puterea cuvântului: cu doar douăsprezece cuvinte se încearcă şi cred că se reuşeşte descrierea spirituală a unui sub-continent – care este măreaţa Indie.

lumina ca pe-o cange² lumina şi căldura sunt insuportabile în India. În primul rând din cauza umidităţii. Dacă în alte ţări lumina poate fi blândă, lilială, diafană, spectrală, boreală, în India ea loveşte necruţător, aşa cum îl lovise şi pe Meursault din Străinul lui Camus. Numai că în India cuţitul e înlocuit de cange, deci aici materialitatea luminii e şi mai mare.

Kamasutra³ – Kama Sutra este un vechi text indian, lucrare de referinţă despre dragoste în literatura sanscrită. Veritabil tratat de sexologie, Kamasutra reprezintă o filozofie a vieţii, de la „spiritual la carnal”. Kamasutra este primul tratat erotic al omenirii.

Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)

Mă-ntreb de ce delfinul nu e peşte²,
De ce rechinul nu este mamifer³,
De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer⁴,
De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte⁵,

De ce cocoşul luptă vultureşte⁶,
De ce rugina muşc-un braţ de fier⁷,
De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger⁸,
De ce-n covată, pâinea mai dospeşte⁹,

De ce nu mă mai bucur, ca-n alte dăţi,
Iarba de ce, sub mângâierea coasei
Suspină¹⁰, şi-i alb bradu-n faţa casei¹¹…
De ce se trag, grav, bunicii de mustăţi¹²?

Cad peste mine întrebările o mie¹³:
De ce copilăria nu învie¹⁴?

Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)  – dedicat copilăriei, acest sonet este în egală măsură şi un sonet al cuvântului. Două sunt atributele esenţiale ale omului: timpul şi cuvântul. Toate performanţele omului sunt legate de timp şi de cuvânt. Vorbim de întârziaţi mintali, dar şi de copii precoce. În acelaşi timp, copilul devine fiinţă umană după ce rosteşte primele cuvinte. A doua întâlnire a omului cu timpul şi cuvântul ca binom se produce în jurul vârstei de cinci ani, numită de psihologi „vârsta de ce-urilor”. Copilul pune enorm de multe întrebări, pentru a căpăta cât mai multe răspunsuri. Intuieşte că are nevoie de cuvânt, de sensuri, de adevăruri, de definiţii.

de ce delfinul nu e peşte² – sonetul foloseşte ca principale figuri de stil, anafora (de ce), enumeraţia şi desigur interogaţia retorică. Întrebările copilului sunt la vârsta primelor adevăruri contrazise: delfinul ar trebui să fie un peşte, are forma peştelui, trăieşte în mediul acvatic, se hrăneşte cu peşte etc., dar este un mamifer.

Sonetul muntelui zeu¹ (XXII – ENGLEZ)

Pe culmi² vin oameni, zeii să-i înfrunte³,
Şi, obosiţi⁴, ei, zeii-ar vrea să scape⁵,
Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,
În şipot stins, târziu, de-argint de ape⁶.

Olimpu-i o cetate-n vârf de munte⁷,
Dar oamenii au început să sape⁸,
De jos şi până la creneluri crunte,
Sătui de crime, certuri şi agape⁹.

Cu-eroi destoinici puşi, făţiş, în frunte¹⁰,
Sfârşitul lumii pare mai aproape¹¹.
Vezi zei buimaci, înghesuiţi pe punte¹²,
Insecte incolore-n negre mape¹³.

Un singur zeu, în ţară şi în vatră¹⁴,
Păzit de-oşteni cu straiele de piatră¹⁵…

Sonetul muntelui zeu¹ (XXII – ENGLEZ) – Acest sonet e unul dintre cele mai dificile. Muntele înseamnă natură (poate cea mai semnificativă reprezentare a ei), înseamnă cuvânt, înseamnă relaţie om – natură împinsă la extrem. Simbolistica muntelui este extraordinară şi în acest comentariu nu ne putem opri decât la câteva semnificaţii; în caz contrar, dimensiunile textului ar distruge sonetul, prin sufocare.

culmi² – culmea este şi nu este un vârf. Culmea este un vârf tocit, domolit, aplatizat. Dar tocmai această suprafaţă mărită permite culmii să fie terenul unor miracole. E folosit pluralul pentru că muntele apare nu singuratic, ci ca masiv.

vin oameni, zeii să-i înfrunte³ – oamenii îşi dispută cu zeii proprietatea asupra sacralităţii vârfului, culmii, care este centru şi înălţime. Oamenii vor să alunge zeii din acest teritoriu fost sacru, desacralizat chiar de zei, prin comportamentul lor uman şi chiar subuman

SONETUL NATURII¹ (XXI – ENGLEZ)

Puternică şi peste toţi stăpână²,
Apare cerşetoare³ sau mireasă⁴,
Prea tânără⁵, adesea prea bătrână⁶,
Când câmpuri sterpe⁷, când pădure deasă⁸.

Învinsă-n văi⁹, în munţi biruitoare¹⁰,
Când leneşă¹¹, când prea grăbită este¹²;
Iubeşte tainic, verde,¹³ mândrul soare¹⁴,
Iubirea lor e demnă de-o poveste¹⁵.

Adesea se ascunde-n crengi şi muguri¹⁶,
Şi toamna – în fructele aflate-n pârg¹⁷,
Pe dealuri ard târziu, albastru, ruguri¹⁸,
Speriate, casele se ascund în târg¹⁹.

E întuneric pur şi e lumină²⁰,
Femeie măritată²¹ şi virgină²².

Sonetul naturii¹ (XXI – ENGLEZ)  – Acest sonet urmează firesc logic sonetelor dedicate luminii, întunericului (nopţii) şi iernii. Aşa cum se va observa sonetul e construit pe antonime, antiteza fiind procedeul artistic uzitat. Am găsit că doar în acest mod pot surprinde natura, o pot înţelege şi eventual descrie. În acelaşi timp, natura este şi cuvânt. De fapt doar ea, în complexitatea ei imensă, supremă, se poate opune cuvântului tiranic, cel care dă nume şi se lipeşte de orice obiect.

Puternică şi peste toţi stăpână² – nu e vorba de panism, ci de o recunoaştere a forţei naturii. Cutremurele, vulcanii, dar şi inundaţiile sau alte cataclisme dau măsura forţei impresionante, unice a naturii.

cerşetoare³ – natura ne cerşeşte dragostea, implicarea, coabitarea.

mireasă⁴ – natura este, în oferta ei, în frumuseţea ei, imposibil de descris, o mireasă perpetuă.

tânără⁵ – natura reînvie mereu. Pare a se naşte în urma noastră, lăstarii mugurii, pui nou-născuţi, formarea norilor pe cer, roua, deschiderea unui boboc în floare, fructul sunt atribute ale tinereţii

SONETUL IERNII¹ (XX – ENGLEZ)

Iarna coboară în suflet, decisă²;
Eu cad în somn, o scurtă hibernare³;
De vis⁴, culoarea e-n fine ucisă⁵
Şi gândul meu, întors,⁶ n-are hotare⁷.

În inocenţa ei, poate să curme
Vieţi prăbuşite noaptea în zăpadă⁸.
Cruzimea ei nu lasă roşii urme⁹,
Căci nu e suflet, dramele să vadă.

E prefăcută: fulgii par păpădie¹⁰,
Sau puf de pasăre albă, măiastră¹¹
Şi cântec toarce blândă monodie¹²
Cu cerul se confundă, e albastră¹³.

Chiar moartea de aduce, pare vis¹⁴,
Şi mori, zâmbind la floarea de cais¹⁵.

SONETUL IERNII¹ (XX – ENGLEZ) – Sonetul iernii se bazează pe o personificare, dar şi pe un raport interesant Om-Natură.

Iarna coboară în suflet, decisă²  – iarna descrisă este o iarnă interioară, contând mai mult resorturile intime, psihologice. Iarna e văzută ca fiind o stare de spirit.

scurtă hibernare³  – comportamentul fiinţelor vii se schimbă, hibernarea fiind o cauză-efect al acestei schimbări. Iarna înseamnă somn şi uitare.

vis⁴ – visul este o consecinţă directă a somnului.

culoarea e-n fine ucisă⁵   – visul sănătos este incolor; doar coşmarurile, visele bolnave sunt colorate.

gândul meu, întors ⁶ – în vis, gândul nu are nicio restricţie. Pentru mulţi visul este o retrăire, deci şi o regândire a faptelor trăite în cursul zilei.

SONETUL NOPŢII MAGICE¹ (XIX – ENGLEZ)

Sunt stele ugere pline de lapte²,
Iar luna nară-adâncă, de jivină³.
Planetele par mere roşii, coapte,⁴
Murate-n siderala lor lumină⁵.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii⁶,
În care locuiesc silvani⁷ şi iele⁸,
Ca ochi de pradă parcă, licuricii⁹
Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele¹⁰.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm¹¹,
Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte¹².
Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,
Un negru pur, lucid, muiat în noapte¹³.

E noaptea dealurilor, ogoarelor¹⁴:
Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor¹⁵.

SONETUL NOPŢII magice¹ (XIX – ENGLEZ) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte² – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină³ – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte ⁴ – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ)

Murind, poetul a cerut lumină²,
Să poată să străbată întuneric,³
Spre calea-n cer⁴, senină şi divină⁵,
Spre un tărâm târziu, de vis feeric⁶.

Lumina din lumină oare naşte?⁷
Din sori, din pulbere de stele…⁸
Lumina naşte, ca în nopţi de paşte,⁹
Ca val uşor sau ca mătăsuri grele.¹⁰

Ca negre, strălucesc albele rânduri;¹¹
De ea, nimic nu poate să se-ascundă:
Tâlhar¹² sau fiară¹³, inimă¹⁴ sau gânduri¹⁵.
Dar eu mă-ntreb: corpuscul e sau undă?¹⁶

E blândă, caldă, rece sau văpaie:¹⁷
Doar inima curată o îndoaie.¹⁸

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ) – Aventura cuvântului continuă prin ipostaza sa sub formă de lumină. Lumina e cuvânt, cuvântul e lumină. Atât lumina cât şi cuvântul luminează şi iluminează: Atât cuvântul , cât şi lumina cuvântează.

Murind, poetul a cerut lumină² – e vorba desigur de celebrele cuvinte Licht, mehr Licht (lumină, mai multă lumină) pe care le-ar fi spus Goethe, puţin înainte de a muri. Evident cuvintele sale au mai multe decodări. Puţin înainte de moarte poetul nu mai vedea, întunecându-i-se totul şi a cerut lumină. Într-o altă interpretare, oarecum apoteotică, în ipostază de poeta vates, Goethe cerea mai multă lumină pentru viitorime. Nu trebuie uitat şi că Goethe a scris un tratat despre lumină, mai exact despre culori. Cuvintele sale pot fi un îndemn pentru a căuta esenţa lucrurilor, lumina, aura lor.

Să poată să străbată întuneric ³ – rostul primordial al luminii este acela de a străbate şi învinge întunericul, luminându-l, făcându-l vizibil.

SONETUL HERALDIC ¹ (XV – ENGLEZ)

Mai râd şi-acum în scuturi sfâşiate²,
Culori vestite² şi regeşti metale⁴,
Bătrâne fiare îmbrăcate-n zale⁵,
Creneluri vechi, de piatră, de cetate⁶.

Trist cavaler din vremuri triumfale,⁷
Eşti însetat de luptă şi dreptate…⁸
Ce vălmăşag de arme e în spate:⁹
Un inorog¹⁰ semeţ îţi iese-cale,

O acvilă¹¹, din zămisliri alpine,
Şi urşi măreţi¹², cu nume vechi de burguri¹³,
Lei afrontaţi¹⁴, privesc viclean spre tine,
Vin să-şi devore¹⁵ prada, în amurguri.

Oştean, orfan de mamă şi de tată,¹⁶
Ţi-e inima străpunsă de-o săgeată.¹⁷

SONETUL HERALDIC ¹ (XV – ENGLEZ)  Acest sonet dezvoltă un limbaj paralel: mimează descrierea heraldică, tehnică, extrem de precisă şi de restrictivă şi în acelaşi timp dă frâu liber imaginarului, fiind text literar, cuvânt şi sintagmă.

scuturi sfâşiate²   -„termenul de „sfâşiat” atât de dramatic în literar, defineşte în heraldică un scut „despicat” şi „tăiat”, adică un scut împărţit în patru câmpuri (cartiere). Un scut despicat este un scut despărţit în două câmpuri în urma unei linii verticale; un scut tăiat are două câmpuri tăiate de o linie orizontală.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN¹ (XVI – ENGLEZ)

Ascuns în umbra albă²–a-unei biblioteci³,
Te crezi în sumbru peisaj din Dante⁴,
Sau într-o peşteră de diamante,
Dar tu ai vrea să scoţi cuvinte din teci⁵

Şi vrei lumina, ca pe pisoi s-o-neci⁶,
S-asculţi din muzici, note doar andante⁷,
Să ai silabe pure ca amante⁸,
Sau versul sterp, calp, să îţi trăiască-n veci⁹.

Pe lumea toată ţi-ai vărsat veninul¹⁰,
În colţ tocit de frază, stai la pândă¹¹;
Ai pune vers, poemul la osândă¹²:
Prin inimă-ţi cutreieră doar spinul¹³.

Nu-mparţi o dragoste ce se împarte¹⁴
Şi arzi nebun, în taină, sfântă carte¹⁵.

SONETUL BIBLIOTECARULUI NEBUN¹ (XVI – ENGLEZ) – De data aceasta personajul este bibliotecarul, personaj tradiţional pentru Evul Mediu. Astrolog, vrăjitor, poet – bibliotecarul are un renume malefic tocmai datorită puterilor conferite de cărţile din bibliotecă la rândul lor vrăjite şi de cele mai multe ori malefice.

umbra albă² –oximoron puternic, folosit şi de Eminescu. Are câteva decodări: dacă ne aflăm într-o lume de vis, lucrurile ne apar ca negativul lor, negrul devenind alb. Într-o altă accepţie biblioteca este tihnită, liniştită, ca o umbră în calea soarelui, a diurnului. Este albă din cauza cărţilor care iluminează fosforescent, aproape spectral o bibliotecă, un spaţiu limită.

SONETUL DANSULUI¹ (ENGLEZ) XIV

Sinucigaşa sete de simetrie² 
Sau tandră amintire androgină³,
Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie,⁴
Şi două trupuri ce îşi cer virgină

Unirea⁵, cea dintâi şi de pe urmă.⁶
Cu mâini pierdute, în păgână rugă,⁷
Mişcări ce liniile ştiute scurmă⁸,
Foc alb şi solzi de şarpe⁹, de păstrugă,¹⁰

Ca picuri de sudoare şi mistere¹¹,
Dezlănţuiri de fiară¹², pas de înger¹³,
Tămâie, mosc, lămâie, floare, miere,¹⁴
Ne luminăm: te-nalţi uşor, mă sânger.¹⁵

Un singur vis, un gând, un sens, o floare,¹⁶
Ce face hâda moarte să se înfioare. ¹⁷

SONETUL DANSULUI¹ (XIV – ENGLEZ)  Acest sonet este un elogiu adus dansului. Dacă ar fi să credem în limbaje, dansul este antonimul perfect al cuvântului, fiind limbaj pur nonverbal, gestual şi eventual, rar, paraverbal.

Sinucigaşa sete de simetrie²  – o imagine care mă obsedează de multă vreme. Asimetriile dansului se tind în perfecta simetrie pe care tot el, dansul  o reclamă.

amintire androgină³ – aluzie la mitul platonician al androginului; dansul în doi este imaginea dinamică a androginului.

Dorinţă-adâncă, aprigă şi vie ⁴ –dansul este expresia aproape paroxistică a unui visceral pur.

două trupuri ce îşi cer virgină /Unirea⁵ – dansul este un act sexual, dar şi expresia unei dragoste platonice.

cea dintâi şi de pe urmă⁶ – dansul este cea mai pură imagine a bucuriei şi a vieţii, dar poate fi şi o moarte anunţată, aşa cum se întâmpla în triburi primitive

păgână rugă⁷  – mâinile, palmele se întâlnesc ca într-o rugă a trupurilor, nu a sufletelor

SONETUL POETULUI¹ (XIII – ENGLEZ)

A fost sărac, hulit întotdeauna²,
Adesea alungat şi din cetate³,
E singurul care miroase luna⁴
Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵.

E slab, de bolile celeste şi ftizii
Atins6, nu ştie adesea floarea vieţii⁷,
Dar el, doar el aduce grav, din tării,
Parfumul amărui al dimineţii⁸.

Doar el tiveşte⁹, tainic, universuri¹⁰,
Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii¹¹.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri¹²
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.¹³

Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,¹⁴
Şi asta-i este măreţia, vina.¹⁵

SONETUL POETULUI¹ (XIII -ENGLEZ) – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul

A fost sărac, hulit întotdeauna²   – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)

Adesea alungat şi din cetate³   – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.

E singurul care miroase luna⁴  – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.

Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵   – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura

de bolile celeste şi ftizii / Atins⁶  – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.

SONETUL CASTELANEI¹ (XII – ENGLEZ)

Prinţesa are astăzi faţa tristă,²
De-un an întreg nu are nicio ştire,
De când a fluturat tăcut batistă³
Celui plecat, prea tânăr, la oştire.⁴

Plecat-au toţi, zâmbind, la cruciadă,
Spre-a apăra, dârz, sfintele morminte;
Coif lângă coif, de-argint vie cascadă,⁵
C-un singur ţel, în inimi şi cuvinte.

Doar ea rămasă albă castelană⁶
Şi, biciuit de patimi şi păcate,
I-e trupul tot⁷: dorinţă vagă, rană
Cerşind tăcut iubire cât se poate…⁸

Corăbii negre poartă echipajul⁹:
În pat de nuntă se strecoară pajul… ¹⁰

SONETUL CASTELANEI¹ (XII – ENGLEZ)  – acest sonet pare o frumoasă şi graţioasă poveste de dragoste dintre o prinţesă castelană şi iubitul ei, tânăr cavaler.

Prinţesa are astăzi faţa tristă²  – poza prinţesei e conformă cu ritualul medieval

batistă³  – incredibilă istoria acestui cuvânt, obiect şi simbol în artă. Pentru o batistă s-au purtat chiar bătălii la propriu (v. Hernani  de Victor Hugo). Batista anunţă moartea eroului în basm prin picăturile de sânge care apar pe o batistă albă. Batista albă e semn de solie şi de capitulare, e semn de despărţire şi de rămas-bun. Batista e cuibul lacrimilor. Batista e cea care „trădează” ftizia. Batista poate fi şi o emoţie pură, atunci când este strânsă în palmă, în pumn.

Celui plecat, prea tânăr, la oştire⁴ – a participa la o cruciadă era un gest comparabil cu hagia, de exemplu. Era o iniţiere, o datorie sacră, chiar dacă s-a văzut cruciadele au însemnat şi multe lucruri negative, ca să nu spunem altfel.

SONETUL CAVALERULUI TRIST
DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ)

Sunt cavalerul trist al tristei figuri²,
Păzitorul onoarei şi-al iubirii,
Amantul desfrânat  şi tandru³–al firii⁴
Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.⁵

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri,⁶
Crinii detest⁷, dar iubesc trandafirii⁸;
Păzesc acasa⁹, bătrânii¹⁰ şi mirii¹¹
Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri¹².

O singură icoană – Dulcineea¹³,
Un singur cal iubit e Rosinanta¹⁴,
Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,
Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea¹⁵.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:¹⁶
Din urmă mă ajunge Sancho Panza¹⁷.

SONETUL CAVALERULUI TRIST DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri² – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru³ – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

–al firii⁴ – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri⁵ – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri⁶ – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X – ENGLEZ)

Buimac² se împletesc, spre hanuri, drumuri³;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă⁴;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă⁵
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.⁶

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă⁷
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri.⁸
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,⁹
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.¹⁰

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;¹¹
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:¹²
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi¹³,
Îţi dai singurătatea drept osândă¹⁴.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci¹⁵,
Dator vândut¹⁶, cu mii de ipoteci¹⁷.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X-ENGLEZ) – Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac² – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri³ – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă⁴ – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă⁵ – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri⁶ – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.

SONETUL TRĂDĂTORULUI¹ (IX – ENGLEZ)

Ochi lunecoşi2, privirea de omidă³,
Voce şoptită, sâsâind, de şarpe⁴,
Şi mâna răsucită⁵, juri că-i harpe⁶,
Iar trupu-i şui şi strâmb⁷, ca de aspidă⁸.

Când îl asculţi, simţi gust de aguridă⁹,
Vorbeşte, spumegă, dar are har¹⁰ pe
Care fals de-adevăr nu îl desparte.
Tu îl asculţi cu inima lividă,

Îl crezi prieten¹¹, sfânt fără pereche¹²,
Căci vorba blândă-i poleieşte chipul¹³,
Prin minte se strecoară ca nisipul¹⁴,
Şi-otrava îţi ajunge în ureche¹⁵.

Ai vrea să strigi, durerea e atroce,
Dar nu mai ai nici chip, nici duh, nici voce¹⁶.

SONETUL TRĂDĂTORULUI¹ (IX – ENGLEZ) – Un sonet dificil, din cauza persoanelor, eul liric fiind la persoana a II-a, iar „descrierea”, pamfletul, diatriba fiind la adresa persoanei a III-a.

Ochi lunecoşi²  – datorită limbajului, sonetul pare a fi rupt în două. Trădătorul are toate atributele unui monstru, nu doar moral. Ochii lunecoşi sunt ai celui care, trădând, nu are totuşi curajul de a te privi drept în ochi, ştiind că ochiul trădează cel mai uşor

privirea de omidă³  – evident se face trecerea, prin privire, de la ochi la omidă. Se reţine din omidă proprietatea acesteia de a se târî, de a se camufla.

SONETUL ZMEULUI¹ (VIII – ENGLEZ)

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu².
Puternic sunt, în aurită-armură.
Galben, întorc priviri pline de ură.³
Vrăji vechi, obscure, m-au îngropat în zmeu.⁴

Aş vrea să pot iubi, cum ştiu doar eu,
Cu foc domol şi cald, nu-s doar arsură.
Dar nu-s decât gândac pe arătură⁵
În ochii dragei; dar eu, ca scarabeu⁶

O lume-ntreagă pot uşor învinge;
Dacă e singur, chiar şi pe Făt-Frumos⁷.
Dacă mă vrei, ai mire credincios⁸
Ce singuratec, în palat, azi plânge.

Aşa rămân tăcut, la margini de poveste⁹:
Căci totu-a fost, va fi, dar nu mai este¹⁰.

SONETUL ZMEULUI¹ (ENGLEZ- VIII) –un sonet enigmatic, întrucât personajul este de mai multe ori ficţional. Zmeul este un produs al imaginaţiei infantile, opozantul lui Făt-Frumos, monstrul, simbolul absolut al răului. În acelaşi timp ar simboliza increatul, haosul, informul. De multe ori el este însă un Făt-Frumos blestemat şi metamorfozat astfel de o vrăjitoare. Dar zmeul poate fi şi scrisul care pleacă din increat şi ajunge creat.

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu².  Vers ambiguu. Dacă zmeul e scrisul, Cu unduirile sale de dragon, atunci salturile de la o literă la alta sunt arce de curcubeie, scrisul fiind o jubilaţie. Zmeul poate fi şi scriitorul, cel care transformă ficţionalul într-un ficţional al realităţii. În acelaşi timp, zmeul, scriitorul, scrisul, sunt efecte demiurgice.

SONETUL MARTORULUI SOLDAT¹ (VII – ENGLEZ)

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu²,
Cum s-au petrecut toate, ca-n poveste³,
Ca un vis deşirat, tăcut şi saşiu⁴;
Da, totu-a-nceput fără de veste⁵.

Căzuserăm, se vede,-n ambuscadă⁶,
De peste tot veneau, vâjâind, săgeţi.
Şi sânge roş curgea în zăpadă,
Din aer amar⁷, ne certau albi ereţi.⁸

Voinicii au murit cum se cuvine,
Cu faţa la vrăjmaş⁹, se înţelege.
Nu-mi amintesc de răgete, suspine,
De moartea neagră pentru al nostru rege.¹⁰

Şi nici acum, mărturisesc, nu ştiu
De vă vorbesc ca mort, sau de sunt viu¹¹.

SONETUL MARTORULUI SOLDAT¹ (ENGLEZ) – O nouă  şi dublă ipostază a poetului: cea de soldat şi de martor. Poetul îşi apară opera de intruşi, e martorul luptelor care se dau în interiorul textului, între personaje şi idei.

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu² – martorul are iluzia că el ştie adevărul, neînţelegând că el poate şti, în cel mai bun caz, doar o parte a unui adevăr

ca-n poveste³  – e vorba de ficţiune, dar acel ca adverb de mod comparativ relativizează torul, înclinând balanţa spre adevăr. Numai că adevărul nu poate fi decât unul ficţional.

vis deşirat, tăcut şi saşiu⁴ – realul este mai slab decât visul, care este o chintesenţă a realului. Prin urmare realul devine un vis deşirat şi inexpresiv.

totu-a-nceput fără de veste⁵ – începutul ficţiunii, care trebuie să fie brusc, tăiat pentru a interesa cititorul sau ascultătorul.

SONETUL REGELUI DE-O SEARĂ¹ (VI- ENGLEZ)

Poartă coroana-n fiecare ceas²
Şi-n fiecare seară – e rege³.
Mândria-l urmăreşte pas cu pas,
Dorinţa ascultată fie-i lege.⁴

Alb se-nclină, gânditori, curtenii.⁵
Nimic nu-l mişcă-n gândul său ciudat:
Nici prinţul, soaţa… negre vedenii
Pe chip i se perindă ne-ncetat.

Ar vrea să sfarme cercul de minciuni,⁶
Mulţimile să-l cheme în delir,⁷
Să-i fie aproape nu blajini nebuni, ⁸
Vesel să bea cu toţii din potir.⁹

Încă o clipă… se retrage-uşor…
Pe scenă-i rege, altfel… doar actor…¹⁰

SONETUL REGELUI DE-O SEARĂ¹ (VI- ENGLEZ)  – De această dată personajele sunt regele, actorul şi, desigur, poetul (scriitorul), toate (con)topite într-un singur personaj.

Poartă coroana-n fiecare ceas² – coroana este un semn al puterii, al regalităţii. Dacă este de aur este pentru rege, dacă e de lauri pentru poet, de hârtie, pentru nebun,  de mucava pentru actori, de spini, pentru martiri. A purta mereu coroana e un semn de putere, de consacrare.

Şi-n fiecare seară – e rege³. Iluzia aparţine nocturnului, când contururile sunt estompate. Sera scriitorul, actorul şi chiar regele sunt în deplinătatea activităţilor lor (scriere, spectacol, pat nupţial, sfat de taină etc.)

Dorinţa ascultată fie-i lege.⁴ – semnul sigur al autorităţii consacrate e ascultarea. Fiecare cuvânt devine lege. Cuvântul scriitorului din operă, cuvântul actorului de pe scenă, ca şi cuvântul regelui adresat tuturor au valoare de text definitiv, indiscutabil, de lege.

SONETUL CĂLĂTORULUI¹ ( V-ENGLEZ)

Orice drum trebuie să ducă-undeva²,
Orice om trebuie să încerce-un drum³,
Chiar dacă decorul e de mucava⁴
Şi praful galben un părelnic, palid fum⁵.

Există încă pete albe pe hartă⁶,
Mai sunt deşerturi⁷ şi junglă⁸ destulă,
Mai sunt şi drumuri ce soarte împarte⁹
Şi zaruri din a omului rotulă¹⁰.

Mereu, fractalic11, drumul se desparte¹²:
E un copac al vieţii¹³-n care moartea-adie¹⁴,
Mereu deschisă, cunoscută carte¹⁵,
Mereu cuvinte care-n pas învie¹⁶.

Mereu nu-i greu sfârşitul, ci-nceputul¹⁷,
Dar pentru mine lămurit e lutul¹⁸.

SONETUL CĂLĂTORULUI¹ (V-ENGLEZ) – Aşa cum precizam în sonetul anterior, există mai multe identităţi ale unui acelaşi personaj şi, de aici, mai multe interpretări posibile. Astfel călătorul este un călător, un scriitor, un cititor, un om care se iniţiază. Drumul este şi el un drum, un fum, o alternativă a vieţii, un fractal, o opţiune, arborele vieţii (dacă drumul e vertical), o carte deschisă, cuvinte, un început, un sfârşit, un lut, adică materie de început.

Orice drum trebuie să ducă-undeva²  –  o replică de tip lapalisadă, prin evidenţă. Replica se găseşte şi în filmul lui Abuladze, Căinţa. Afirmaţie e conclusivă, dar înseamnă şi uimire şi speranţă.

Orice om trebuie să încerce-un drum³ – omul trebuie să încerce o iniţiere, să-şi urmeze drumul vieţii, văzut ca un parcurs cu obstacole.

Chiar dacă decorul e de mucava⁴ – aluzie şi la satele lui Potemkin. Acesta aranjase un „decor” cu sate şi oraşe pentru Împărăteasa Ecaterina cea Mare care făcea o călătorie în sudul Rusiei. Satele lui Potemkin este o expresie ce înseamnă un decor artificial care încearcă să păcălească realitatea. Se spune că şi copacii erau vopsiţi uneori în verde atunci când treceau conducătorii care nu trebuiau stresaţi cu arbori îngălbeniţi sau chiar uscaţi. Într-o altă interpretare, opera de artă are decorul de mucava, fiind o operă artificială, nu naturală.

SONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN¹ ( IV-ENGLEZ)

Ar vinde tot: mătăsuri², porţelanuri³,
Aur curat⁴ sau sarea din bucate⁵,
Munţii semeţi⁶ sau generoase lanuri⁷,
Cuvinte  vii⁸, măreţe sau trucate.

Ar vinde sclavi⁹, cu pieile lucioase.
Sau, arătându-şi, nesupuse, colţii
Fiare10, sfărmând flămânde, hulpav, oase…
Sau, hâdă, moartea¹¹-aflată-n pragul porţii…

Adesea, trupuri de copii¹²-i trecură
Prin mâini şi n-a avut creştină milă.
Chiar sentimente¹³ vinde: pizmă, ură,
Invidie sau ucigaşă silă.

Dar l-a ajuns tăcutele blesteme:
E-ndrăgostit¹⁴, dar e strivit de vreme¹⁵.

SONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN¹  (IV-ENGLEZ) – începând cu acest sonet se pot face cel puţin două interpretări diferite, una ţinându-se cont de „arhetipul” cuvânt  având ca engrame carte, litera, silaba, autorul, cititorul, scrisul, imaginea, sunetul, simbolul, un întreg câmp semantic – o interpretare a conotativului, alta a denotativului, deloc analogică. Prin urmare, într-o primă interpretare neguţătorul bătrân este scriitorul, poetul, artistul în general. În a doua interpretare, neguţătorul bătrân este chiar… neguţătorul bătrân.

mătăsuri²  – aluzie la valorile pe care le au cuvintele: ele sunt mătăsoase, şoptesc, trimit spre un Extrem Orient, spre un imaginar populat de o poezie rafinată, delicată, graţioasă. Aluzie la drumul mătăsii, mătasea fiind un obiect extrem de căutat.

SONETUL CĂRŢII CIUDATE¹ (III – ENGLEZ)

E lumea-nchisă toată într-o carte²:
Nu-i ştiu nici titlul³, nimic despre-autor⁴;
Vag, aurite cuvinte pe cotor⁵
Şi-un fir de sânge⁶ paginile-mparte⁷.

E-o carte vie⁸, literele-s moarte⁹.
Nemaivăzută, în înveliş sonor¹⁰,
Cu sensuri grele, ca apa dintr-un nor¹¹,
O ştii aproape¹², totuşi e departe.¹³

Şi cuib de taină îşi găsesc lăstunii¹⁴:
O preţuiesc şi regii¹⁵ şi nebunii¹⁶;
Din ea, cresc rădăcini de dor şi pace¹⁷,
Din ea, o pâine caldă se desface¹⁸.

E plină de icoane¹⁹, nu de gânduri²⁰.
Ciudată21: se citeşte printre rânduri.²²

SONETUL CĂRŢII CIUDATE¹ (III- ENGLEZ) – după cuvânt şi literă, urmează firesc Cartea.

Cartea a fascinat omenirea prin puterea ei, prin faptul că este stăpâna timpului şi a spaţiului.

Cartea este cascada perfectă, dar şi capcana perfectă.

E lumea-nchisă toată într-o carte² – metaforă des folosită, cu unele variaţii, sugerând  universul pe care îl conţine o carte, dar şi faptul că o carte fiind vrăjită poate înghiţi o lume. Copil fiind am visat de multe ori că mă plimbam printr-o câmpie care se vădea a fi o uriaşă pagină de carte şi îmi era teamă ca acea pagină să nu fie răsfoită cumva de cineva. În plus, o carte este infinită prin interpretările ei, aşa cum interpretăm natura, cuvântul sau litera.

titlul³  – o carte fără titlu este orice carte sau o carte infinită. Titlul unei cărţi poate fi o literă („F” de D. R. Popescu) sau o pagină întreagă, fiind rezumatul cărţii. Un titlu este de fapt aforismul ce conţine carte.

SONETUL   CUVÂNTULUI¹  ( I – ENGLEZ)

Cuvintele² sunt roiuri mari de fluturi³
Ce-ţi năpădesc fără de veste-ograda,
Corăbii părăsind în grabă rada⁴,
Iar pentru inimă şi minte – scuturi.⁵

Cad peste tine, cum din munţi cascada,⁶
Ca steaguri vii, imagini⁷: poţi să fluturi
Vagi bucurii, tristeţi adânci să scuturi…
Ca pentru peşti, cuvintele-ţi sunt nada⁸.

Cuvintele sunt prinse-n grele ruturi⁹
Şi lumea-ntreagă pune-n acoladă¹⁰;
Versu-n poem rămâne grav dovada
Că fiece silabă¹¹ sapă începuturi.

Cuvântu-i sunet¹², semn¹³, simbol¹⁴, înscrisuri¹⁵
Ce împleteşte vieţi, dorinţe, visuri. ¹⁶

SONETUL  CUVÂNTULUI¹

Este primul dintre sonetele engleze şi este dedicat, firesc, cuvântului

Cuvintele² – aşa cum afirmam anterior, cuvântul este metafora obsedantă şi mitul personal al autorului.

roiuri mari de fluturi³ – într-o noapte am avut un vis sau un coşmar: mă înecam în cuvinte. Mii, milioane de cuvinte mă împresuraseră, deveniseră lichide, mă sufocau, mă înecau. Mă zbăteam să fiu deasupra lor, când, printr-un miracol, toate cuvintele s-au preschimbat în fluturi. În roiuri de fluturi galbeni, milioane de fluturi. Atunci am înţeles că cuvintele au independenţa lor, că nu se supun unor reguli prea precise, că nu se lasă schingiuite în rânduri paralele. De atunci cred că cuvintele sunt roiuri de fluturi şi le port un infinit respect

Corăbii părăsind în grabă rada⁴ – se face legătura cu Sonetele Italiene, mai exact cu primul şi ultimul sonet italian. Să recunoaştem că aceste puternice cuvinte sunt încărcate totuşi cu o spaimă inexplicabilă dar reală. Aluzie şi la unele poezii semnate de Baudelaire, Pablo Neruda  sau Puşkin.