JURAMANTUL LUI HOMER (82)

C.I.U: Despre care din operele tale crezi că ar mai trebui să discutăm?

L.S: Poate că ar trebui să vorbim și de cărțile ratate și de cele… nescrise. Eu cred că printre cărțile mele ratate se numără romanul Emisferele de Brandenburg, pe care l-am ratat, dorindu-mi prea multe de la el. După cum cred că trebuie rescris romanul „EX”. Cred că se poate discuta mai mult despre volumele din integrala Ancadierului, îndeosebi despre cele de sonete, lirică populară românească (doine, descântece, blesteme, colinde, plugușor etc.) și de lirică niponă. Și nu am vorbit deloc de traduceri. Am fost tradus în limbile latină, franceză, italiană, germană, engleză, rusă, neerlandeză, armeană, greacă, turcă, bulgară, slovacă, spaniolă etc. Datorită lor unele cărți au ajuns în mâna unor șefi de state, unor personalități cu adevărat importante: Papa, regina Olandei, ambasadori…Oricum traducerile sunt un capitol încă deschis, mai sunt multe de făcut…

C.I.U: Cum ar trebui să arate femeia pe care să o iubești?

L.S: Să fie inteligentă. Să fie feminină. Să curgă, ochiul tău de bărbat neoprindu-se asupra vreunei imperfecțiuni. Suntem o națiune cu multe femei frumoase. Dar dincolo de toate, o femeie trebuie să aibă un suflet ales.

C.I.U: Ce admiri cel mai mult la un bărbat?

 L.S: Loialitatea, inteligența, calmul, noblețea, umorul.

C.I.U: Dacă nu ai fi tu, ce alt scriitor sau altă personalitate ai dori să fii?

 L.S: Mă mulțumesc să fiu cel care sunt, mai ales că nu știu prea bine cine sunt. Aș vrea să am câte ceva din calitățile lui Borges, fantasticul lui Dino Buzzatti, senzualitatea și spiritul debordant al lui Marquez, viziunea panoramică a lui Tolstoi, tragismul lui Cervantes, înălțimea lui Dostoievski, forța lui Homer. De altfel, dacă medicii au jurământul lui Hippocrate, noi, scriitorii, ar trebui să avem „jurământul lui Homer”.

C.I.U: Numește-mi trei din lucrurile pe care le detești cel mai mult la un bărbat și la o femeie.

L.S: La un bărbat: lăudăroșenia, inclusiv carnetul cu „cuceriri”, prostia, tupeismul; la o femeie: defeminizarea, statutul de sclavă a bărbatului, asumarea rolului de mătușă (când nu e cazul).

JURAMANTUL LUI HOMER (81)

C.I.U: Suntem amândoi directori de reviste. Cum crezi că ar trebui să arate o revistă culturală, literară?

L.S: O revistă bună trebuie să aibă, după un mare scriitor american, trei lucruri: o știre, un foileton, un interviu. „Știrea” în cazul nostru sunt lansările de carte, vernisajele, cronicile literare, teatrale, plastice, muzicale. Evident că o revistă de cultură trebuie să aibă și verb și nerv, să fie polemică, să apere cultură, să vestejească incultura sau reaua credință. După cum interviurile, anchetele, părerile unor personalități sunt importante pentru orice revistă. Revistele noastre răspund acestor cerințe. În plus ele sunt atât reviste locale, regionale, cât și reviste naționale sau chiar mai mult, apărând, prin traduceri, literatura națională, făcând-o cunoscută lumii. Atât ASACHI, cât și SALONUL LITERAR sunt reviste citite, respectate și uneori chiar premiate.

C.I.U: Sunt momente în viață când ești măreț. Sunt și momente în care ești ridicol. Ai trăit asemenea momente?

L.S: Când vorbim de momente astrale, facem greșeala să ne gândim doar la biruințe, la victorii, la împliniri. Dar tot momente astrale sunt și cele care îți pot schimba destinul. Atunci când am publicat prima carte, o strângeam la piept și credeam că toată lumea o va citi-o și va aprecia-o. Când am primit titlul de doctor, am avut senzația că am primit răsplata unui sfert de veac de muncă. Dar am fost în câteva rânduri în intimitatea morții. Ridicol cu adevărat am fost în vreo două rânduri. O dată când, după o ploaie, am alunecat într-o râpă lutoasă, eram într-o aplicație, eram ofițer în rezervă, locotenent, încercam să ies la mal, dar alunecam mereu. Aflați pe margine, soldații se amuzau copios, iar un maior care asista la scenă, a crezut că eu mă dau în spectacol, că o făceam pe clovnul în fața soldaților mei. Altă dată mi s-a întâmplat ca la un vernisaj al unui pictor prieten să-i uit numele. Mai exact îi spuneam „Gheorghe” și apoi pronunțam alt nume de pictor, tot cu prenumele de Gheorghe. Lumea era contrariată, pictorul se roșise, zâmbea strâmb, credea că glumesc, iar eu îi spuneam în continuare în toate felurile, numai cum îl chema, nu. M-am oprit, am respirat adânc și am continuat prezentarea perfect, fără nici o ezitare, menționându-i corect numele. Prietenul, pictorul nu m-a întrebat ce s-a întâmplat și, chiar dacă m-ar fi întrebat, tot nu aș fi știut ce să-i răspund…

JURAMANTUL LUI HOMER (80)

C.I.U: Este vreun moment (sau mai multe) din activitatea ta când crezi că ai lăsat un semn durabil pentru obște?

L.S: Așa cum știi, am avut multă vreme funcții administrative în județ. Am fost șef de birou, de serviciu, purtător de cuvânt, director artistic, director. Am inițiat câteva tabere de pictură, câteva manifestări care au devenit ulterior de tradiție, am contribuit direct la unele înfrățiri dintre Piatra-Neamț și alte localități din lume. Dar semnele pe care le-am lăsat și care pot fi considerate „durabile” sunt stema județului, care este valabilă și acum, steagul municipiului cu culorile alb-albastru, Muzeul Cucuteni, unicat mondial, restaurarea Agapiei și a altor mănăstiri, îndeosebi în 2004, Anul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Muzeul Cucuteni are o istorie interesantă. Se luase hotărârea ca Filialele județene ale Băncii Naționale să se desființeze, păstrându-se, din 40, doar 8, acelea zonale. Adrian Năstase, prim–ministru pe atunci, s-a temut ca nu cumva sediile băncilor, în general clădiri impozante, centrale, vechi, unele chiar de patrimoniu să nu ajungă cazinouri sau sedii de partide, de ONG-uri, de tot soiul de asociații. Și atunci a vorbit cu acad. Răzvan Theodorescu să transforme aceste sedii în muzee de artă contemporană. La rândul său, Ministrul ne-a cerut să facem documentația necesară pentru acest lucru. Cu ajutorul colegelor de la Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Neamț am alcătuit un dosar cu peste 400 de pagini, complet, de la starea clădirii, situația terenului, până la dirijarea fluxului de vizitatori și valoarea exponatelor. Urma să avem un asemenea muzeu și la Piatra-Neamț. Numai că cineva, probabil interesat, a reclamat faptul că există deja un asemenea muzeu la vreo 200 de metri distanță, Muzeul de Artă. Intrasem în impas și m-am sfătuit cu dr. Gheorghe Dumitroaia, directorul Complexului Muzeal Județean Neamț, ce e de făcut. El a venit cu ideea unui Muzeu Cucuteni. Am refăcut documentația, am pledat cauza ministrului, care, la rândul său, ne-a pledat cauza Prim-Ministrului. Și așa a apărut Muzeul Național de Artă Cucuteniană, cu piese excepționale, între care Hora de la Frumușica, Soborul Zeițelor, Gânditorul de la Târpești…

JURAMANTUL LUI HOMER (79)

C.I.U: Crezi că între poezie și filozofie este o logodnă, o căsătorie sau un divorț?

L.S: Poezia e regina artelor, iar filosofia, regina științelor. S-a încercat concilierea între ele prin „gedanken lirik”, lirica de idei, dar la noi nu a prins ideea ca în Germania, deși Panait Cerna s-a ilustrat ca un poet aparținând acestui curent și chiar a susținut un doctorat având ca teză „Lirica de idei”. Asta nu exclude posibilitatea ca un scriitor să nu fie și un remarcabil filosof. Și cel mai bun exemplu îl constituie Lucian Blaga, un mare poet și un filosof original în același timp. Asta nu înseamnă că filosofii nu pot avea propuneri „poetice”. Platon ne dă unul dintre cele mai frumoase (și poetice!) mituri ale dragostei, prin mitul Androginului. După cum și Eminescu poate fi uneori un filosof redutabil. Deci între poezie și filozofie este o logodnă. Dar, vorba lui Arghezi: „Logodnică de-a pururi, soție niciodată.”

C.I.U: Îți place istoria. Ce te deranjează și ce te încântă la istorici?

L.S: Mă deranjează faptul că nu avem decât istorii parțiale, fragmentate, fracturate, partizane, nu obiective. Să luăm câteva exemple. Carol I a fost pe ansamblu un rege bun, nu știu dacă mai bun decât Cuza, dar, oricum, a fost un rege bun într-un moment dificil pentru România, pentru toate țările. Ei bine, e prezentat când triumfalist, erou al Războiului pentru Independență, când mare Reformator, când un om de o corectitudine și rectitudine rare. Dar, se uită de momentul 1907, când totuși au murit niște țărani, nu are importanță dacă au fost 11000, mai puțini sau mai mulți. Carol I avea un tratat secret cu Germania și Imperiul Habsburgic și, prin urmare, în Primul Război Mondial noi nu puteam lupta împotriva lor, cu consecința directă că nu s-ar fi realizat Unirea. Dar Carol I a murit la timp și s-a salvat ca imagine. Ferdinand, cel care a realizat Întregirea României și a fost supranumit Cel Loial, Întregitorul, cel care a ținut unul dintre cele mai impresionante discursuri în Consiliul de Coroană, când îi răspundea lui Carp, cel care a realizat atâtea, în puțini ani de domnie, era prezentat de unii istorici ca fiind un mare timid, cu urechi clăpăuge, cu mers crăcănat, o persoană ștearsă… În schimb, Carol II, cel care dezertase de pe front, renunțase de două ori la tronul României, cel care, direct sau indirect, a ucis oameni politici, este văzut ca un mare reformator cultural, un mecena, un om preocupat de poporul său. La fel, istoria este nedreaptă într-un sens sau altul cu Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Nicolae Ceaușescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Regina Maria, Regele Mihai I, „uitându-se” atât calitățile, plusurile, cât și minusurile. Mă încântă obiectivitatea unor istorici și mă întristează subiectivismul altora.

JURAMANTUL LUI HOMER (78)

C.I.U: Ai primit multe premii. Cu siguranță au fost și momente amuzante, poate chiar comice. Amintește-ne de câteva dintre ele…

L.S: Mă voi opri la trei dintre ele. Voi începe cu Moștenirea Văcăreștilor de la Târgoviște. Veneam de la alt concurs literar, eram frânt de oboseală și mi-am luat bilet la clasa I, crezând că acolo sunt mai multe locuri libere. Când colo, vagonul era plin, un singur loc era liber, lângă un milițian. Am întrebat dacă locul e liber și el mi-a răspuns blând: „Da, Părinte!”. Aveam barbă, eram îmbrăcat în negru, purtam căciulă neagră, paltonul îmi era până la mai jos de genunchi. Deci eram un… preot perfect. Milițianul a început să mi se „spovedească”, spunându-mi că unii dintre ei sunt „cu frica lui Dumnezeu”. Și m-a ținut așa, tot drumul de la București la Târgoviște. În fața mea era o măicuță. Când m-am ridicat să cobor, mi-a spus că e maica …. de la Mănăstirea Dealu. Mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o și mi-a spus: „Binecuvântează, Părinte!” Am ridicat privirea și am văzut vreo zece măicuțe aliniate. Cea care îmi sărutase mâna era chiar maica stareță. Mi-am revenit, am făcut semnul crucii și am zis și eu: „Domnul cu tine!” Ce era să fac? S-o las să se facă de râs în fața celorlalte măicuțe? Evident că și celelalte măicuțe mi-au sărutat mâna și le-am binecuvântat… Printre organizatori era și poetul George Țărnea pe care îl cunoșteam. Mi-a spus: „Poete, în acest an, mergem la Mănăstirea Dealu!” Era, vezi bine, un bonus. La care eu am spus categoric: „Nu!!!” Nu eram ateu și să refuzi o excursie la o mănăstire era un lucru de mirare. Le-am explicat despre ce e vorba, au râs cu lacrimi și mi-au spus numai „Părinte”. Așa că am putut vizita fără riscuri Mănăstirea… A doua întâmplare s-a petrecut la Piatra-Neamț, la prima ediție a „Sadovenienei”. Părerile celor din juriu erau împărțite: unii spuneau că Marele Premiu să i se acorde lui Daniel Corbu, care avea premiul I și în „Cântarea României”, alții să-mi fie acordat mie, pentru că Sadoveanu e în primul rând prozator. Cel mai înverșunat apărător al meu era poetul și traducătorul băcăuan Sergiu Adam. Nu mă cunoștea, dar îmi pleda cauza de parcă mi-ar fi fost frate bun. George Brăescu, care era în secretariatul Concursului organizat de Centrul de Îndrumare al Creației… mă chemase acolo, să-l ajut la trierea materialelor, texte, plicuri, borderouri. Așa că eram acolo și asistam la acea dispută. Și atunci Brăescu a spus: „Dar nu e mai bine să-l întrebăm pe Lucian Strochi?” „Ba da, dar unde îl găsim?” „E aici, lângă mine…” A fost un râs homeric. Oricum juriul căzuse la pace: Daniel Corbu primea Marele Premiu, dar eu obțineam, în compensație, două premii, Premiul I și Premiul Editurii Junimea. În fine, la Concursul Național Tudor Arghezi de la Târgu-Jiu, concurasem la toate probele posibile: poezie, proză, eseu, teatru, critică. Am fost chemat de organizatori și „dojenit”: „- Ne-ați dat peste cap concursul. Ați luat premiul I la toate secțiunile. Nu se poate. Fixați-vă la una, ca să putem premia și pe alții! În schimb vă acordăm contravaloarea tuturor celor cinci premii.” Am acceptat… și asta a fost. Premiile erau în obiecte și câștigasem 7500 de lei, o sumă importantă pe atunci. Mi-am luat un aparat de fotografiat, un costum de haine, o pereche de pantofi, un binoclu, o cămașă și alte câteva fleacuri… Președintele juriului era scriitorul Daniel Drăgan de la Brașov, cu care am devenit ulterior buni prieteni…

JURAMANTUL LUI HOMER (77)

C.I.U: Ce preferințe muzicale ai? Îți place muzica clasică? Dar cea populară? Dar cea ușoară?

L.S: Da, îmi place muzica clasică, fie că e vorba de arii din opere sau de muzica simfonică. Îmi plac Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven, Piotr Ilici Ceaikovski, Georg Friedrich Haendel, Giuseppe Verdi, Dietrich Buxtehude, Edward Grieg, Carl Orff, George Gershwin, Joseph Haydn, Antonio Vivaldi, George Enescu, Vanghelis (Evanghelos Odysseas Papathanassiou), Eugen Doga, Aram Haciaturian. Și mulți, mulți alții, poate pentru o singură arie, o simfonie, un lied, un concert. Dintre cântăreții români de muzică ușoară m-aș opri la Doina Badea, Stela Enache, Aurelian Andreescu, Florin Bogardo, Aura Urziceanu, Dida Drăgan, Gică Petrescu, Tatiana Stepa, Marin Teodorescu (Zavaidoc), Jean Moscopol, Constantin Drăghici, Cristian Vasile. Dintre cântăreții de muzică populară m-au impresionat îndeosebi Maria Tănase, Irina Loghin, Ștefania Rareș, Ioana Radu, Sofia Vicoveanca, Veta Biriș, Ion Dolănescu, Ioan Bocșa, Liviu Vasilică, Maria Ciobanu, Nicolae Furdui-Iancu, Ileana Sărăroiu, Gheorghe Turda, Dumitru Fărcaș, Angela Moldovan. Dar, poate cel mai mult, mă impresionează artiștii „totali” precum Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe. Și, deși este foarte greu, fiind vorba de mii de cântăreți străini, m-aș opri la câțiva: Edith Piaf, Charles Aznavour, Amalia Rodriguez, Jacques Brel, Georges Brassens, Fred Mercoury, Elvis Priesley, Jimmie Rogers, Michael Jackson, Madonna, Celine Dion, Robbie Williams, Bob Dylon, John Lennon, Nat King Cole, Enrico Macias… Dintre cântăreții de operă m-aș opri la Maria Callas, Adelina Patti, Renata Tibaldi, Montserrat Caballe, Angela Gheorghiu, Darclee, Jose Carreras, Enrico Caruso, Placido Domingo, Feodor Șaliapin, Muslin Magomaev, Luciano Pavarotti…

C.I.U: Care ar fi pictorii tăi preferați, români și străini. Ce te-a atras la ei? ,

L.S: Într-o ordine absolut aleatorie: Rene Magritte, Goya, Vermeer, A. Dűrer, H. Bosch, Salvador Dali, Boticelli, Leonardo da Vinci, Rafael, Paul Cezanne, Holbein, Ivan Generalic, David Alfaro Siqueiros, Diego Maria Rivera, Pablo Picasso, Claude Monet, Piet Mondrian, James Ensor, Fernando Botero, Paul Klee, Amedeo Modigliani, Joan Miro, Sabin Bălașa, Corneliu Baba, Ion Țuculescu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Ștefan Luchian, Horia Bernea. Mă atrage la acești pictori perfectul echilibru între imaginar ca virtualitate și imaginea lui pe pânză. Fiecare dintre pictorii de mai sus îmi spune ceva aparte, unic, irepetabil, profund original: mie și desigur umanității. Și ceea ce e mai important, găsesc în operele lor plastice sugestii, idei, propuneri, soluții literare.

JURAMANTUL LUI HOMER (76)

C.I.U: Ne cunoaștem de prin anul 1982. Prietenia dintre noi s-a adâncit mereu, în acești aproape 40 de ani… Cum mă vezi acum?

L.S: Da, ne cunoaștem din 1982, de la Salonul literar Dragosloveni. Nu cred că, fizic, te-ai schimbat prea mult. Între timp ai devenit o personalitate literară de prim ordin. Mi-e greu să concep o Vrance culturală, literară fără Culiță Ioan Ușurelu, scriitor de mare talent, foarte bun gazetar, autorul unei antologii monumentale (după știința mea nu există decât încă două de aceeași valoare și la aceleași dimensiuni în țară), un polemist de temut, un căutător și șlefuitor de talente, un extraordinar prieten. Nu mi-ai cerut niciodată să scriu despre tine, dar mi-ai pledat cauza unor scriitori în care crezi și care au confirmat pe deplin în timp. Și mă refer la Ion Apostu, la Costi Toma, la George Cornilă și atâția alții. Ai realizat interviuri memorabile cu mari personalități, ai organizat, în cadrul festivalului, vizite în diferite colțuri ale județului, prilejuindu-ne întâlniri cu cadre didactice, cu muzeografi, dar în primul rând cu copii talentați. Ai răspuns cu plăcere oricăror „solicitări”, fie că a fost vorba de Bacău, Tecuci, Roman, Piatra-Neamț. Iubești oamenii și literatura și asta se vede, se simte și se…contabilizează. „Statura” ta fizică și intelectuală este cea a unui brav fiu al Vrâncioaiei. Ai sfințit acest loc de țară și oamenii nu uită așa ușor acest lucru. Cu ocazia împlinirii unei vârste semirotunde, anul trecut, am scris un poem intitulat Cuiul lui Harap Alb, dedicat ție și cred că acolo am spus aproape tot despre tine.

C.I.U: Cu siguranță ai avut nu numai magiștri, maeștri despre care ai vorbit și ai scris. Dar ai avut și ucenici. Vorbește-mi despre măcar trei dintre ei…

L.S: Au fost desigur mulți elevi care îmi datorează câte ceva. Cea mai bună dovadă e faptul că în fiecare an mă colindă, unii venind acum și cu copii lor la urat. Ca să-ți respect dorința și cerința, mă voi referi doar la trei dintre ei. Prima este o fată, incredibil de talentată, care, în clasa a VI-a scria ca o scriitoare matură, având forța unei Magda Isanos. Nu aveai ce s-o înveți. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să o recomand și o promovez. Și fata a început să câștige concurs după concurs, concurând cu profesori, cu adulți, obținând performanțe incredibile. Dar se pare că asta i-a fost fatal. A început să fie mult prea încrezătoare în talentul ei, nu s-a mai pregătit, n-a mai citit, era tot timpul în deplasări, la diferite concursuri din țară, a terminat cu greu liceul și nu a reușit la facultate, s-a măritat, a făcut un copil, a devenit o bună gospodină. Păcat, mare păcat! Nu-i voi da numele, din respect pentru cine era la începutul liceului… Al doilea a fost Vlad Niculescu. Nu mi-a fost elev, dar mi-a fost recomandat de un profesor de latină, Tănase, un om ce părea că vine din Roma Antică, dar care avea un instinct sigur și o mare generozitate. Mi-a cerut să-l ajut. Apoi au intervenit și alții, între care și… Laurențiu Ulici. Vlad era ca o sugativă, ca un burete. Absorbea totul. Atunci m-am hotărât să risc. I-am recomandat autori și cărți pe care nu le citesc nici mulți profesori de română: Hugo Friedrich, Damaso Alonso, I.M. Lotman, Marcel Raymond… Asta ca să amintesc numai cărțile despre poezie. Vlad scria o poezie formidabilă, foarte modernă, dar având o vibrație metafizică comparabilă cu cea a misticilor. Am rugat-o pe Adriana Simion, soția lui Eugen Simion, care era profesoară la Liceul Iulia Hașdeu din București, să-l „testeze”. Mie mi se părea foarte bun, dar Bucureștiul era altceva și urma să dea examenul de admitere în București, la Iulia Hașdeu. Adriana Simion era pupila mătușii mele, Larisa Ianopol, profesoară de istorie la Iulia Hașdeu. A acceptat să-i dea și să-i corecteze un test. Apoi am avut o discuție în care mi-a reproșat că… am vrut să-mi bat joc de ea. „Copilul acesta intră primul…” Tot în legătură cu Vlad: la cererea lui și cu sprijinul lui Laurențiu Ulici, ne-am întâlnit cu Nichita Stănescu, la Nichita acasă, pe Amzei, în cinci, de față fiind și Dora, soția poetului. A fost o întâlnire de neuitat pentru toți. Nichita se uita uluit (nu exagerez!) la acel băiat blond, ploieștean ca și el și care îi semăna leit, părând o sosie a adolescentului Nichita. Între timp, Vlad a devenit student la Litere în București. Acum e prin America, disputat de mai multe universități. În fine, ultimul exemplu se referă la o fostă elevă, Ioana Sărăcilă, fetiță care venise de la țară, de la Borlești, o comună din Neamț și care, datorită tenacității, talentului, calităților ei a ajuns într-un singur an să fie olimpică pe țară la limba română, să vină cu premii de pe unde a fost, în calitate de concurentă. A fost liderul echipei de la Colegiul Național Petru Rareș care s-a înfruntat într-un concurs de cultură generală, organizat de editura Humanitas, cu un alt colegiu de tradiție din Piatra-Neamț, Colegiul Calistrat Hogaș și echipa rareșistă a învins în două rânduri, fără drept de apel… Despre Ioana Sărăcilă, aflată acum la București, vom mai afla mereu numai lucruri bune…

JURAMANTUL LUI HOMER (75)

C.I.U: Mi-ai povestit că anul trecut ai sărbătorit semicentenarul absolvirii Liceului Teoretic din Petroșani. Câți dintre profesori ți-au rămas în memorie? Și câți colegi?

L.S: M-ai obligat la un exercițiu de memorie. Încerc să-mi aduc aminte de toți colegii de clasă, cu care am împărțit cel puțin ultimii doi ani de liceu. (în treapta a doua, unii colegi au trecut la „umană”): Billek Harald, Bodor Emeric, Burlec Dan, Cioară Silvia, Cocotă Eugen, Dascălu Gheorge, Gheorghiță Octavian, Haiduc Adriana, Hampo Eva, Knebel Cristina, Pandiu Dumitru, Piticaș Eugen, Pocitan Elena, Ritter Eugen, Roman Adrian, Rusan Violeta, Schelker Erich, Stoica Vasile, Strochi Lucian, Sularea Mircea, Szmerek Ileana, Ștefan Theodor, Thiszkes Ladislau, Todea Ana, Țețu Georgeta, Vîjeilă Constantin, Vlăduțiu Carmen, Zuza Dumitru. I-am pus în ordine alfabetică, așa cum erau ei în catalog. Cum i-am reținut? Nu e deloc ușor. Dar am ținut cont de poziția în bancă a fiecăruia, de intersectările mele cu ei, de întâmplări amuzante sau chiar dramatice. Toți îmi sunt dragi, dar, din păcate, unii au părăsit această lume pentru o alta mai bună… Dar lor trebuie să-i adaug și pe alții, din alte clase: Ana Maria (Anisie) Rug, Tamara Levițki, Stela Bozero Toma, Doina Vahnovan, Horga, Zoller…Și mulți, mulți alții… Au fost apoi și colegi din ani mai mici între care Doina Ciurdariu-Hasnaș, Ioan Lascu, Nicoleta Cerchez… Dintre profesori, tot în ordine alfabetică: Avram Doina, Barra Arpad, Bartha Margareta, Bartha Iosif, Băbeanu Maria, Băbeanu Radu, Bădău Victor, Bota Laurenția, Butulescu Ioan, Cerchez Nicolae, Constantinescu Claudia, Crutarciuc Dumitru, Dancu Ion, Dumitru Ion, Ganga Lucia, Gordin Ion, Gorgan Ion, Ioniță Aurelia, Munteanu Ironim, Mușteanu Florica, Mușteanu Pompiliu, Paal Eugen, Peterfi Virginia, Rădulescu Tamara, Simiteanu Suzana, Soba Magdalena, Stan Vasile, Stoicuța Romulus, Ștefan Anica, Turcu Aurora, Pop Gheorghe (diriginte), Csosz Gavril (director adjunct), Stoican Elena (director adjunct), Părăianu Simion (director). Despre unii am mai pomenit câte ceva pe parcurs, dar, desigur, ar fi multe de povestit… Parțial, o voi face în romanul Vopsitorul de poduri…

JURAMANTUL LUI HOMER (74)

C.I.U: Crezi că s-ar putea realiza un spectacol cu versurile tale? De pildă, cu sonetele? Sau cu rondelurile? Compozitorii sunt interesați de opera ta poetică?

 L.S: Da. Am realizat eu însumi un spectacol, intitulat Vârstele patriei eterne, un recital pe care l-am susținut la Sala Tapiseriilor de la Muzeul de Artă din Piatra Neamț. Sala era arhiplină, dar, așa cum se întâmplă adesea, vreo doi copii foarte mici, cred că erau la grădiniță, se jucau, fugărindu-se. Treptat s-a făcut o asemenea liniște în sală, încât până și ei s-au oprit din joacă, privindu-ne cu atenție. O doamnă avea probleme cu coloana, știam asta, dar a rezistat eroic mai bine de oră și jumătate… Dintre compozitori, rețin pe Giovanna Hălălai care, cu mulți ani în urmă, a compus vreo trei cântece pe versurile mele și mai ales Florin Țuțuianu, care a compus mai multe melodii pe versurile mele. Acum, o poetă din Tecuci, care e și o talentată actriță, Monica Manole, a înregistrat vreo 15 sonete. Cred că va ieși un spectacol până la urmă. Actorul Cornel Nicoară mi-a făcut surpriza să recite de un 1 Decembrie un poem de-al meu (pe care l-am pierdut, din păcate) în care, un țăran emoționat își uită numele și semnează cu pseudonimul România adeziunea sa la marele act al Unirii.

C.I.U: Cui crezi că datorezi cel mai mult în ceea ce privește momentele tale de cumpănă, astrale, cu adevărat esențiale?

 L.S: Am vorbit, poate nu îndeajuns, despre persoanele care au contribuit, uneori decisiv, la devenirea mea. Acum se cuvinte să amintesc și numele doctorilor care mi-au salvat viața sau m-au adus la linia de plutire, m-au operat, m-au îngrijit, au intervenit la momentul potrivit, m-au ajutat în momente dificile: Gheorghe Iacomi, Cornelia Vulpe, Ion Despa, Prof. Gheorghiu, Viorica Dobreanu, Virgil Răzeșu, Iosif Koszeghi, Letiția Dămoc, Cezar Macarie, Georgeta Ursu, Silvia Măndășescu, Radu Dănilă, Victor Firăstrău, Dan Gabriel Arvărescu, Oana Onu. Prin ei am învins de două ori cancerul, am supraviețuit fibrilațiilor, ulcerului perforat, apendicitei și apoi peritonitei, unui infarct, controlez diabetul, hipertensiunea arterială. Le mulțumesc din suflet, acum și aici. Lor li s-au adăugat asistente, infirmiere, dar și laboranți, farmaciști, fiecare intervenind decisiv, cu dragoste și milă creștină, măcar o dată…

JURAMANTUL LUI HOMER (73)

C.I.U: Povestește-mi una, două-trei întâmplări legate de proză, dincolo de cele deja evocate.

L.S: Prima se referă la o întâmplare petrecută la Bălușești, unde făceam vernisajul expoziției de pictură a taberei „Izvorul Tămăduirii”, organizată de pictorul, poetul și preotul Cornel Paiu. La un moment dat, s-a apropiat de mine un domn care mi-a spus că el a citit tot ce am scris. I-am replicat că nici eu nu sunt sigur că am citit tot ce am scris. Netulburat, omul mi-a repovestit în grabă două povestiri. Apoi a devenit grav și m-a întrebat: – Aveți o povestire în care e vorba de iubirea dintre doi tineri. El devine șofer, nu e un performant, dar are o inimă de aur. Fata ajunge doctoriță, se căsătorește cu un coleg, pare fericită. Într-un an cu ninsori apocaliptice, ea pleacă într-un cătun să ajute o femeie să nască. La întoarcere, salvarea se împotmolește și doctorița e obligată să plece pe jos, spre o șosea principală. E și ea în luna a noua. Oprește un camion și constată cu uimire și bucurie că el e condus de prietenul ei din copilărie. Îi cere să o ducă la spital, apoi, luând-o durerile facerii, îi cere șoferului, prietenului să o moșească. Îi spune că ea îl va ajuta cu sfaturi, iar el să facă tot ce îi cere ea. Tânărul, care o iubea nespus, nu se căsătorise, o ajută să nască. Iar doctorița îi spune că acel copil, un băiețel, îi va purta numele… – Da, am o asemenea povestire. – Cum v-a venit ideea să o scrieți? Ați avut un model, o întâmplare asemănătoare? I-am povestit de sora mea și de un vecin, între ei fiind o mare iubire… la grădiniță. – Dar finalul cu nașterea? – a insistat domnul. – Asta e din capul meu, pură imaginație… Dar de ce insistați? – Pentru că mama mea e doctoriță și m-a născut într-un camion, după o intervenție eroică a ei, într-un sat, unde fusese chemată de o femeie. Mărturisesc că am pălit puțin. Realitatea întrecuse, bătuse ficțiunea. A doua întâmplare. Prin bunăvoința lui Lucian Vasiliu, am lansat romanul Cicatricea la Iași, la casa Vasile Pogor. Adusesem vreo cincizeci de exemplare, fiind convins că sunt suficiente. Cineva, o doamnă muzeografă, s-a oferit să le vândă, să o facă pe librăreasa. S-a format imediat o coadă în care, cu surprindere, i-am văzut pe profesorii Al. Husar și Constantin Ciopraga. Am intervenit, spunându-le că pentru dânșii aveam pregătite alte exemplare. Domnul academician Constantin Ciopraga a refuzat să iasă din rând, spunându-mi: „O carte trebuie respectată!” Și și-a cumpărat cartea ca orice cititor…de rând. A fost pentru mine o lecție. A treia întâmplare, tot cu Cicatricea. La lansarea din Tazlău, la căminul cultural venise foarte multă lume, sala era arhiplină. Maria Zavate Pâsoi, fosta soție a lui Baltă, întârziase puțin și vroia să ajungă totuși în față, la primul rând. Așa că a spus: „Vă rog să îmi faceți loc, să ajung în față. Eu sunt PERSONAJ în această carte”. Intimidați, oamenii i-au făcut loc și femeia s-a așezat mulțumită pe un scaun din primul rând. Era personaj, era eroină, locul i se cuvenea… În fine, o întâmplare cu prima carte, Penultima partidă de zaruri. Lansam cartea la Zănești. Vorbeau despre ea Cristian Livescu, Constantin Munteanu, câțiva profesori de română. La un moment dat, mi s-a făcut rău, nu mai aveam aer și am ieșit, retrăgându-mă într-un coridor strâmt, un fel de debara. Credeam că voi muri sufocat, că mă vor găsi prea târziu ceilalți. Când m-am întors, laudele despre mine și carte erau în toi. M-am gândit atunci cât de efemeră e gloria, cât de efemeri suntem noi, oamenii…