JURAMANTUL LUI HOMER (8)

C.I.U: Ți-a zis cineva vreodată, în glumă sau în serios, că ești om însemnat, deci foarte diferit de alții? S-au adeverit spusele prietenilor sau ale maturilor despre copilul-minune Lucian Strochi?

L.S: Da, de mai multe ori. În primul rând, la naștere am avut 5,480 kg. Eram atât de mare, încât, în Maternitate, nu mi-au mai pus brățara de recunoaștere. (Am glumit pe seama asta, spunând că nu am purtat niciodată cătușe.) Mi s-a spus Căpitanul. Apoi, la mai puțin de un an, făcusem „roșu în gât” și mama m-a dus la medic. Am fost cântărit, așa se proceda cu toți copiii, iar eu am rupt acul cântarului, care era programat doar până la 10 kg. Iar eu aveam 16. Medicul, pe jumătate supărat, pe jumătate amuzat, i-a spus mamei: „Ia-ți cucoană bolovanul ăsta și du-te acasă. Ăsta-i copil bolnav?” Și mama mi-a spus că sunt însemnat, pentru că aveam două alunițe simetrice, pe fiecare umăr. Nu mai puteam fi confundat. Iar sub țâța stângă m-am născut cu o cicatrice…; m-am născut ambidextru și asta mi-a permis să fac câteva jonglerii care puteau să mă coste. La chimie, unde aveam o profesoară foarte aspră, puneam semnul egalității, apoi, cu stânga și cu dreapta, scriam concomitent simbolurile, ecuațiile, indicii și coeficienții. Clasa pufnea în râs, iar profesoara s-ar fi supărat, dar eu eram „olimpicul” ei și era obligată să zâmbească și ea. Acum pot spune: dacă desenezi concomitent cu ambele mâini, desenul realizat cu mâna stângă are liniile, curbele mai blânde, iar desenul realizat cu dreapta liniile mai ascuțite. Aveam degetele scurte și extrem de mobile (degetul mare îl dădeam peste cap la 90 de grade) și toți credeau că voi fi un chirurg celebru. În ciuda înălțimii, aveam aproape 1,90 m, picioarele îmi erau mai scurte, având un centru de greutate mai jos decât cel obișnuit, cam cum era fotbalistul Gerd Műller. Foarte greu puteam să fiu dat jos sau să mi se ia mingea de la picior. Eram puternic și nu ezitam să mă iau la luptă cu copii mai mari cu 2-3 ani decât mine. Toți mă considerau mult mai matur decât eram, eram mai „bătrân” cu vreo zece ani, cam așa apreciau adulții, dar cred că exagerau. Am scris poezii de la 8 ani și eram conștient că poezia mea trebuie să fie altfel decât a celorlalți. Am ajuns la ziar la 14 ani, răspunzând invitației unui redactor de a trece pe la redacție să discutăm. Le trimisesem un articol despre teatrul englez și redactorul a crezut că sunt profesor. Când colo, l-a vizitat un băiat blond, cu pantaloni scurți. M-a întrebat pe cine caut, întâi nu i-a venit să creadă, apoi s-a convins că eu eram eu, elev și nu profesor. Am început o activitate rodnică, am trecut prin toate muncile, am fost zețar, linotipist, cap limpede, redactor, reporter, șef de secție, chiar redactor-șef. Uluitor cum s-au comportat cu mine acei Oameni. Le eram ca un fiu, dar și un coleg. I-am fost prezentat lui I. D. Sârbu, am văzut schițele originale ale Coloanei Infinitului, am intrat chiar în mină. Am avut un prim portret literar la nici 18 ani. Am apărut ca elev cu proză și versuri în culegerea Muguri de piatră, alături de scriitori, ziariști, profesori. Am citit la Radio versuri proprii la vârsta de 12 ani, iar când dirigintele a intrat în clasă, emoționat, și a adus vestea, un coleg a comentat: „Da, și l-au auzit toate vacile din Cimpa”. Cimpa era ultima localitate mai importantă din municipiu, un loc unde nu prea ajungea nimeni. E drept că erau puține aparate de radio, dar destule difuzoare. Sunt multe de povestit, dar sunt convins că orice copil a trăit asemenea momente unice, orice copil este măcar pentru părinții săi, un „copil minune”.

JURAMANTUL LUI HOMER (7)

C.I.U: Apropo de mamele tale…..Câte mame ai avut ? De care te-ai simțit mai atașat? Care a fost mai atașată de tine?

 L.S: Mai multe: mama naturală, Alexandrina, mama vitregă, Măndița, Bunica Vera, mătușa Maria, sora mamei naturale, învățătoarea Elena Munteanu, profesoara Elena Stoican… M-am simțit cel mai atașat de bunica Vera. Dar și celelalte au contribuit enorm la modelarea mea spirituală. Toate au fost atașate de mine…

C.I.U: Dorința de a citi, la ce vârstă ai simțit-o?

 L.S: Cred că pe la trei ani. Eram uluit de faptul că bunica, vrăjitoare și zână, privea o hârtie albă cu semne negre și putea să-mi spună atâtea. Credeam că le inventează, că acea hârtie e un fel de oglindă magică. Apoi, după ce am descoperit cititul, aproape că nu am făcut altceva decât să citesc. Toate cărțile din liceu ale tatei, cărți despre insecte, Istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), cărți despre Renaștere, ziare vechi, Fram, ursul polar, cărțile lui Jules Verne. Credeam că voi reuși până la sfârșitul vieții să citesc toate cărțile scrise. Altfel, ce rost ar mai fi avut să fi fost scrise? Scrisul și cititul au însemnat pentru mine – la propriu – ieșirea și intrarea în labirint.

C.I.U: Obiceiuri ale celor din jur care ți-au marcat, într-un fel sau altul, copilăria, adolescența și chiar maturitatea…

 L.S: Cititul, teatrul, recitarea – și mama și tata recitau foarte bine, cântecul, punctualitatea, respectul pentru cuvântul dat, sentimentul religios pe care l-am descoperit mai târziu, prietenia, anumite ziceri, ticuri, expresii, ritualuri (tăiatul porcului, colindele, Udatul de Paște, ciocnitul de ouă roșii de Paște). Multe. Copiii copiază totul de la adulți… C.I.U: Te-a frământat mereu trecerea timpului, bănuiesc. Acea funie de nisip, te-a bântuit, probabil te bântuie și astăzi. Ai abandonat lupta sau înțelegerea cu timpul? L.S: Timpul a fost și rămâne cel mai mare prieten și cel mai mare dușman al meu. E foarte greu să-l prinzi cu adevărat. E cea mai ascuțită muchie de cuțit. Am descoperit, în timp, vreo zece tipuri de timpuri, dintre care cele mai cunoscute sunt timpul obiectiv, cronologic, timpul psihologic, timpul astral, timpul personal, timpul biologic, timpul artistic

C.I.U: Dacă acum, la maturitate, nu ai fost bănuit vreodată de plagiat, se pare că în copilărie ai avut parte de astfel de acuzații…Ne lămurești?.

L.S: Au fost câteva întâmplări amuzante. Prima e legată de o compunere intitulată O zi de vară în vacanță la țară la bunici. Eu aveam o singură bunică care locuia cu noi la oraș și nu știam cum arată țara, adică satul. Așa că am improvizat, descriind o… ceață și sunetele care o străpungeau: cântatul cocoșului, nechezatul unui cal, vorba aspră a unui bărbat, scârțâitul unui car. Învățătoarea a citit compunerea și m-a întrebat de unde am copiat-o. A trebuit să-i spun adevărul. Compunerea a ajuns la director, tata a fost chemat la școală, am și luat o bătaie, el crezând că am făcut cine știe ce năzdrăvănie. Directorul i-a cerut să aibă grijă de mine, că sunt un talent neobișnuit. A doua întâmplare a fost cea cu „pătlăgica roșie”. Ni s-a dat o compunere sau să povestim lecția. Eu am reprodus-o fidel cuvânt cu cuvânt din carte, inclusiv desenul cu frunzele hașurate (pe atunci nu se purtau pozele color). Profesoara a fost convinsă nu numai că am copiat, dar și că sunt nătâng. Am fost acuzat de plagiat, de copiat. Am convins-o cu greu că nu am făcut așa ceva, dar că știu pe de rost cartea (îmi plăcuse botanica). După ce m-a supus la câteva probe, nu a mai spus nimic, mi-a pus nota zece și nu m-a mai „ascultat” până la sfârșitul anului. La fel s-a întâmplat și cu primele poezii. Nimeni nu credea că le-am scris eu. Erau prea mature pentru vârsta mea. Pe urmă s-au lămurit…

JURAMANTUL LUI HOMER (6)

C.I.U: Ai o memorie fenomenală chiar și acum când ai intrat în al 70-lea an de viață… Te-a ajutat această calitate sau te-a încurcat, te-a făcut să trăiești mai bine sau mai rău? Poate ar fi bine să ne povestești chiar întâmplări din viață legate de acest subiect. Cu mențiunea mea că am văzut indivizi cu memorie de …găină, dar cu funcții înalte, cu vile strălucitoare, cu mașini de nababi și care trăiesc foarte bine…

L.S: Eu nu-mi dădeam seama că am o memorie bună. Credeam că toți o au așa. Credeam că elevii care nu răspundeau la întrebările învățătoarei sau ale profesorului, erau leneși, dar nu lipsiți de memorie. Când eram foarte mic devenisem spaima vecinelor la care se ducea mama. Eram pus să recit. Și recitam cu patos Muma lui Ștefan cel Mare, Sergentul, El Zorab, Scrisoarea III, chiar și Luceafărul. Rețineam din istorie întâmplări cu Cornelia, Mama Gracchilor, cu Mucius Scaevola, cu copilul grec pus să scrie ceva pe o tăbliță. Țineam minte toate numele de specii de dinozauri, câte și mai câte. Dar cea mai mare performanță a mea a fost faptul că, având o bună memorie, am descoperit singur scrisul și cititul, la patru ani. Repet, singur, adică nu mi-a arătat nimeni literele, le-am descoperit eu pe crucile de mormânt din cimitir. Cred că memoria m-a ajutat, dar nu a fost un factor decisiv în viața mea.

C.I.U: Numele de familie al mamei era Litvinov, același cu al fostului ministru de externe al URSS, în timpul războiului.. Ce legătură ar fi putut fi, într-o anumită împrejurare, între Hitler și Litvinov, în afara celei politice, războinice?

 L.S: Mama era la Galați, domnișoară, în vizită la sora ei, Maria. Avea vreo 20 de ani. A remarcat-o un doctor neamț, care se numea Hitler. Mama mi-a spus că era un om plăcut, politicos, cu vreo zece ani mai în vârstă decât ea. A cerut-o chiar de soție, dar mama l-a refuzat: „Eu, o Litvinov, refuz să devin doamna Hitler!” De altfel și mătușa mea, Maria, a fost cerută în căsătorie de… Chivu Stoica.

JURAMANTUL LUI HOMER (5)

C.I.U: Ce au însemnat pentru tine, satul, colegii, autoritățile, locurile de joacă, școala, cimitirul, terenul de sport, crâșmele etc.? Despre instituțiile culturale ale satelor, orașelor prin care ai trecut, nu cred că ar fi multe de zis, dar este, totuși, întotdeauna, ceva care merită remarcat…

L.S: Din păcate, m-am născut într-un municipiu, nu într-un sat și asta a fost pentru mine un handicap imens, fiind lipsit de tiparele originale și originare, de „veșnicie”. Colegii îi am în memorie și în suflet și, recent, la aniversarea a 50 de ani de la terminarea liceului, am adus o poză cu mine și cu colegii mei de la școala primară. Îi știam pe toți. Autoritățile le-am cunoscut târziu și am avut cu ele raporturi ca Voltaire cu moartea: ne salutam, dar nu ne zâmbeam. Am crescut într-un cartier cu un nume formidabil, Calvaria, eu credeam că vine de la „calvar”, dar acum nu mai sunt atât de sigur, întrucât la Budapesta se află un cartier care se numește tot așa, Calvaria. Totul era aproape de noi, pădurea de brazi, dealurile, mestecenii, casele tip vagon, dar cu beci și pod. Cimitirul a fost pentru noi Celălalt tărâm, unul de basm. Moartea era foarte departe de noi acolo, iar crucile, mormintele făceau parte în mod natural din peisaj. Ne ascundeam printre ele. Ceva mai târziu, pe când eram în clasa a V-a, ne-am mutat la bloc, în cartierul Dimitrov (apoi Carpați) și stadionul Jiul era aproape lipit de blocul nostru. Acolo, sub tribune și pe pista stadionului, apoi pe teren, mi-am trăit o a doua copilărie. Despre crâșme nu sunt multe de spus. Copil fiind, eram uimit cum oamenii în toată firea intră în local și, când ies, ies împleticiți și cu limba înnodată. Dintre instituții, remarc patru: Teatrul de Păpuși, numit dacă nu mă înșel Vasilache (cred că era o variantă a lui Păcală), unde trăiam miracolul însuflețirii obiectelor. Vorbeau păpușile, păsările, cerbii, săniile, soarele; Teatrul de Stat Valea Jiului” – unde am „adulmecat” câteva spectacole și unde l-am văzut pe primul scriitor în viață, Victor Eftimiu; cinematograful, unde mergeam săptămânal și vedeam câte un film, majoritatea filmelor fiind rusești, multe bune, filme indiene, câteva filme românești și franțuzești. Era vremea lui Jean Marais și credeam că el trebuie să joace în toate filmele gen „Cei trei muschetari”. Apoi au ajuns la noi filmele italiene, englezești și americane și, mult mai târziu, cele poloneze; Biblioteca Municipală, pe care am devorat-o, luând aproape zilnic câte cinci cărți și citindu-le, culmea! Citeam tot ce se putea citi, de la Aventurile submarinului Dox până la Tânara Gardă, de la Jules Verne la Rebreanu sau Eminescu.

JURAMANTUL LUI HOMER (4)

C.I.U: Am înțeles, din cărțile tale, că ai avut niște bunici, care erau foarte diferiți între ei, dar și față de ai noștri, prin situațiile care ieșeau din tiparele cunoscute de fiecare dintre noi..…Mai ales una dintre bunici, de o rară cultură și tărie morală, sunt sigur că te-a impresionat și, într-un fel, ți-a influențat cariera de scriitor. Nu crezi că publicul cititor ar dori să cunoască direct, din relatările tale, Oamenii Speciali care ți-au marcat viața?

L.S: Bunicul din partea tatei a fost un uriaș, având peste doi metri înălțime și o putere uluitoare. Sunt multe întâmplări cu el, unele le-am povestit, altele le voi povesti. A murit eroic, după ce a salvat la o inundație 13 oameni, fiind un înotător foarte bun. Din păcate, a murit împreună cu o femeie și cu copilul acesteia, în timp ce încerca s-o salveze, prăbușindu-se peste ei zidul unei case. Bunica din partea tatălui este icoana vieții mele și ea a fost aceea care m-a încurajat să povestesc și să scriu. Eram nepotul ei preferat și mă punea să-i spun în fiecare noapte povești, pretinzând că suferă de insomnie. Mă transformase într-o Șeherezadă, primeam la sfârșitul lunii 30 de lei, adică echivalentul a șase cărți din BPT. Dar trebuia să nu mă repet, așa încât eram nevoit să inventez mereu și mereu alte povești. Bunica din partea mamei nu avea prea multă carte, dar era o femeie puternică, cu un suflet frumos. Atunci când au venit peste ei rușii, casa i-a fost rechiziționată și o căpităneasă a Armatei Roșii a adunat un cârd de gâște într-o cameră. Bunica a dojenit-o: Fetițo, la tine acasă așa faci? Ții gâștele în casă? A plecat cu primul convoi spre Alma-Ata și ani de zile a cules bumbac. Acolo a murit și un fiu al ei, un băiat frumos și blând, pe care l-a iubit mult, ca orice mamă. Am cunoscut-o în ultimul ei an de viață, la Făgăraș. Privea tot timpul la televizor și când Sanda Țăranu spunea: Noapte bună, stimați telespectatori!, ea îi răspundea șoptit, înclinându-și ușor capul: Noapte bună, drăguță! Mama i-a atras atenția că ea saluta doar o imagine, dar bunica i-a spus: Și dacă te salută o umbră, trebuie să-i răspunzi! Despre bunicul din partea mamei nu știu prea multe lucruri, decât că a murit prin 1935, în împrejurări neclare. Oamenii speciali din viața mea au fost mai mulți și cred că voi avea prilejul să vorbesc cu alte ocazii despre ei, poate chiar în această carte…

JURAMANTUL LUI HOMER (3)

UN INTERVIU CÂT ….DOUĂ VIEȚI… 

CULIȚĂ IOAN UȘURELU: Știu că nemțenii, care citesc și admiră frumosul din artă, îl iubesc și se mândresc cu Lucian Strochi, poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul literar și de artă, „făcătorul” de reviste, inițiatorul unor proiecte culturale de excepție, omul care a debutat sute de scriitori etc. Ei, toți, îl consideră de-al lor, nemțean get-beget. Ai fost, ești, într-adevăr, nemțean get-beget?

LUCIAN STROCHI: Am mai fost întrebat, în diverse ocazii, dacă sunt român, hunedorean, nemțean, romașcan, chiar tăzlăuan. Am spus-o odată, cu destul umor cred: „Eu sunt cel mai român dintre toți românii. Părinții mei sunt basarabeni, eu m-am născut în Ardeal, la Petroșani, am făcut studiile universitare în Muntenia, la București, trăiesc în Moldova, la Piatra-Neamț, am rude în Banat, la Reșița, prieteni buni în Oltenia, Maramureș și Bucovina, iar vara de multe ori mă duc la Mare sau în Deltă, în Dobrogea. Sunt român, dar și get, dac, asta pe axa timpului, fiind aproape de Sarmisegetusa, dar și de momârlani. Așa că nu sunt get-beget, ci doar get.

Am un mare respect pentru ținutul Neamțului, îmi plac oamenii de pe aici, pietreni, romașcani, bicăjeni sau târg-nemțeni, roznoveni sau tăzlăuani. Neamțul are patru tipuri distincte de umor, lucru unic între ținuturile și țările românești, cea mai mare densitate de monumente istorice și, așa cum spuneam într-o monografie, reprezintă, la scara 1/40, România (inclusiv ca forme de relief). Nu m-am întrebat dacă sunt iubit de nemțeni, dar, la prima ediție a Ambasadorilor Nemțeni, am fost preferatul publicului, care m-a votat masiv, la secțiunea „Arte”, devenind astfel primul Ambasador Nemțean. Am prieteni statornici atât la Piatra-Neamț, cât și la Roman, Târgu-Neamț, Bicaz, Războieni, Tazlău. Nu am debutat sute de scriitori, dar am scris peste 400 de prefețe, multe la cărțile unor debutanți care ulterior au devenit scriitori cu acte în regulă.

JURAMANTUL LUI HOMER (2) – CUVANT INAINTE

După cum se știe, interviul-dialogul este o specie publicistică greu de încadrat într-un gen literar anume. Ba, după unii distinși confrați, interviul este o specie greu abordabilă, dacă nu o întreprindere fără sens. Greu, ușor, dialogul este obligatoriu între oameni. Iar istoria acestei specii publicistice merge până în cele mai vechi timpuri, începând cu Pythia, ajungând la Pico della Mirandola, iar la români Adrian Păunescu, Florin Mugur, Stelian Tănase și încă mulți pe care putem să-i numim maeștri. Așa cum afirma părintele D. Stăniloae – „sunt în dialog permanent cu Dumnezeu. Dumnezeu este în dialog cu noi, în dialog cu natura, prin ceilalți, în dialog cu Iisus Hristos, prin noi înșine. (…) Suntem în dialog prin cuvânt.” Culmea este că, în ultimul timp, aproape toți scriitorii vor să scrie și chiar scriu memorii, confesiuni, dau sau iau interviuri și, ceea ce este și mai curios, toți citesc memorialistică, biografii, autobiografii, interviuri etc. Să fie, cum se spune, interviul-dialogul fuga noastră de singurătate? Sau a lua un interviu înseamnă afecțiunea mea pentru acea persoană, personalitate?

Unii consideră interviurile efemere. Nimic mai fals! Ele, sigur, rămân pentru că acolo găsim intervievatul, opera sa și mult mai mult decât atât. Și mai concret, aș zice că doar în interviu scriitorul este cel real, doar acolo spune ceea ce n-a putut spune în scrierile sale. Unii intervievați pot avea, după ani de la acordarea interviului, reacții ciudate la citirea afirmațiilor de altă dată. Astfel, pot avea regrete că n-au spus totul sau că toate cele spuse ca sigure nu s-au realizat de-a lungul vremii. Dar există, uneori, și bucuria, dacă nu chiar mândria, că au intuit evenimente care s-au petrecut întocmai. Iar viitorii biografi vor avea în interviu mărturiile clare ale vieții unui scriitor, ale unui om…. Dacă însă nu cunoști – în cazul scriitorilor, dar și al compozitorilor, artiștilor plastici etc. – întreaga operă a acestora, atunci ai ajuns degeaba în preajma lor. El, intervievatul, trebuie să fie surprins (nu neapărat plăcut) că știi, de cele mai multe ori, amănunte din viața sa, pe care el le uitase sau dorea să le uite.

Prin interviuri poți – mai bine zis trebuie să poți – să surprinzi și atmosfera epocii. Această specie publicistică este – într-un fel – scânteia de la care pleacă focul și – uneori – mari polemici din care – vrem, nu vrem – rezultă adevărul. Scriind multe cărți de interviuri, am avut situații în care cel intervievat mi-a mulțumit pentru întrebări. M-am mirat, desigur, spunându-i că n-am făcut decât să mă refer la opera și viața domniei sale. Da, mi-a replicat, dar orice răspuns depinde mult de întrebare, de cât de sus este ridicată ștacheta. Cu alte cuvinte, o întrebare complexă obligă să fie dat un răspuns complex. Este clar că interviul este cea mai dificilă, dar și cea mai eficace specie publicistică. Poate fi mai instructiv, chiar mai atractiv decât un eseu critic. Va fi citit mereu cu interes și va avea „viață lungă”. În ceea ce-l privește pe Lucian Strochi, țin să precizez că îl cunosc de multă vreme, cam de când avea jumătatea vârstei de astăzi. I-am citit, între timp, aproape întreaga operă. M-a atras, în primul rând Omul și, de-abia după ce l-am cunoscut, i-am citit și cărțile. O Operă care depășește, după umila mea părere, tot ce a putut să scrie o singură persoană în zonele Bacău, Neamț, Iași, Galați și – bănuiesc – în întreaga țară. Nu mă refer aici doar la cantitate, ci și la complexitatea acestei Opere. Sigur este că în volumul de față nu putem și nici nu ne propunem să analizăm această Operă. Ar fi nevoie de mii de pagini și de ani mulți. Doresc, în primul rând, să aduc în fața cititorilor pe Lucian Strochi, Omul de Mare Omenie, Omul de Mare Cultură, Omul cu Angoasele și Bucuriile sale, Omul care trăiește între Prieteni și Adversari, Omul care-și exprimă liber Convingerile și Principiile, Omul care privește cu luciditate spre Trecut, spre Prezent și spre Viitor….. Oricum, nu cred să existe vreo specie literară pe care să n-o fi abordat acest scriitor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, când credeam că s-a inventat totul în teoria literară, Lucian Strochi a inventat și multe specii literare noi. De asemenea, a avut și are un rol major în debutul unor scriitori. Face acest act benefic în revista pe care o conduce, „Asachi”, în cronicile literare ale cărților pe care le citește, dar și prin prefețele unor cărți, ca și prin lansările sau târgurile de carte. Același rol îl are și în pictură, fiind recunoscut ca un critic de artă important. Om al Cetății și al Timpului său, Lucian Strochi și-a pus talentul, munca și tot ceea ce a gândit și a înfăptuit în slujba celor din jurul său, creând astfel o Operă, OPERA MAGNA, cum aș numi-o eu. Orice discuție cu Lucian Strochi pe teme despre Literatură, despre Istorie, despre Teatru, despre Politică, despre Artă, în general, și despre Viață, este un Moment de revelație pentru că prietenul meu este un adevărat vrăjitor al cuvântului, un cozeur rafinat, un ….. Uomo Universale. Sper ca acest mare interviu, transformat într-o carte, să fie, prin răspunsurile de excepție ale lui Lucian Strochi, o „Baie de Cultură” din care vom avea toți de învățat.

Culiță Ioan UȘURELU

DONATORII DE SUFLETE (3)

Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moaștele erau doar câteva, medicii erau și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

A fost bănuită o fată.  Apoi alta. Dar bănuitele se măritau grabnic și soții lor erau gata să jure că fuseseră fete mari.

Atunci oamenii s-au gândit la femei măritate. Care păcătuiseră și care nu vroiau să-și recunoască păcatul. Dar care nu vroiseră să-și facă încă un păcat și să curme o viață nevinovată.

Apoi au venit peste oameni alte vaduri de durere și oamenii au uitat de întâmplare. Mai ales că se mai întâmpla să nască câte o fată un copil din flori. Așa că am fost uitat. Mai ales pentru că plecasem din sat.

Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. Ca și cum aș fi fost plecat din această lume și m-aș fi întors în ea peste câțiva ani. Despre naștere mai aflasem câte ceva de la oameni. Dar apoi ei nu mai știau nimic despre mine. Nu mai aveau amintiri. Și dacă nu ai amintiri, nu mai poți să-ți retrăiești trecutul. E  ca și cum timpul ar fi o bandă de hârtie, de metal din care cineva a tăiat cu foarfecele o bucată. Și atunci timpul sare. De la doi ani la cinci sau șase. Ca și cum în acel interval ai fi fost altundeva. Pe o altă planetă, într-o altă galaxie, într-o altă lume.

Ca și când n-ai fi existat.

Mult mai târziu, m-am gândit la cele două prenume ale mele. De ce mi le pusese tocmai pe ele preotul? Și de ce două? Mă simțeam ciudat, de parcă în mine s-ar fi aflat două ființe. Sau două suflete. Sau chiar două trupuri.

Am încercat să aflu ce înseamnă cele două nume prenume. Am aflat că eu înseamnă bine,  iar gen = a zămisli, a naște, a produce.

Să fi însemnat asta acceptarea mea în lume, primirea mea printre oameni? Mai era și expresia genius loci care s-ar traduce prin spiritul locului. Adică eram al acelor locuri și nu al altora. Desigur de aici provine și geniu, dar nu mergeam cu interpretarea atât de departe, încât să despart cuvântul într-o afirmație tranșantă: Eu, geniu. Nimic nu ar fi îndreptățit orgoliul meu.

Prin urmare, Eugeniu s-ar traduce de neam nobil. O ironie pentru un copil părăsit, din flori, un bastard? Sau Părintele știa mai multe decât vroia să spună?

Pentru Ștefan lucrurile părea mai simple. Ștefan (pro)vine din Stephanos  și înseamnă coroană. Dar numele, numele meu adevărat care era?

Și atunci Părintele a avut o idee simplă, dar eficace, acceptat de toată lumea: al doilea prenume a devenit numele meu de familie.

Așa încât numele meu civil era în toate înscrisurile  Eugeniu Ștefan. Dureros de simplu…

Mi-am căutat cu îndârjire mama. Ani de-a rândul. În scurtele vacanțe, eram acceptat la casa parohială. Nu lipseam de la nicio slujbă.

Aveam credința că va veni și ea la o slujbă. Măcar să mă vadă. Să mă recunoască printr-o tresărire. Sau nici atât.  Aș fi recunoscut-o și eu. Nu mă întrebați după ce. Poate după surâsul trist. Poate după ochii care s-ar fi luminat și apoi întunecat brusc. După pupilele ușor dilatate. Poate după forma feței sau a gâtului. După forma urechilor. După mers. După vocea.

Sunt sigur că i-aș fi recunoscut vocea. Vorbise cu mine atât de mult înainte de naștere. Știu că era ușor rârâită. Sau graseia. Ar fi vorbit bine franceza. Sau chiar o vorbea.

Credeam la început că e o țărancă tânără, puternică,  frumoasă,  ce s-ar fi luptat în luptă dreaptă cu un flăcău și nu s-ar fi lăsat învinsă de acel flăcău decât dacă ar fi vrut ea.

O tânără care știa să mulgă vaca, să toarcă, să țeasă, să-și facă zestrea în liniște, să țină chiar coarnele plugului, dacă ar fi fost nevoie sau să conducă o căruță. Să știe să iubească, să se iubească și să facă copii frumoși și deștepți, așa ca mine.

Mândră, cu părul strâns într-o singură coadă, puternică, precum o funie cu care să poți trage orice. Avea ochii mari, verzi spre albastru, precum apele mării. Numai asupra culorii părului nu mă puteam hotărî. Trebuia să fie șaten, dar putea să fie și blond, sau negru. Trebuia să-mi cunosc întâi tatăl și apoi să judec.

Altădată credeam că era o domnișoară sfioasă, fragilă, o profesoară sau o învățătoare ce locuia la oraș și care făcea naveta. Cu degete frumoase, cu un zâmbet trist. Toate mamele pe cere mi le imaginam eu aveau zâmbetul trist. Poate pentru că mă părăsiseră. Poate pentru că fuseseră părăsite ele întâi și atunci au fost obligate să mă părăsească și ele pe mine. 

Îmi căutam cu îndârjire mama. Priveam cuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.

Visam că sunt la pieptul ei, că ea mă strânge puternic la pieptul ei, știind că se va despărți de mine, suspina atunci și eu mă trezeam cu ochii în lacrimi. Îi știam sânul, era frumos, generos, nu îmi mai aminteam când suptsesem, dar era cald, liniștitor, gata să-mi primească lacrimile și suspinele, să-mi oblojească rănile reale sau închipuite.

Nu i-am văzut niciodată însă fața, pentru că și visul meu nu putea să treacă peste anumite limite.

Mi-am căutat cu îndârjire tatăl. Credeam că va fi mult mai ușor decât cu mama. O femeie se va face de rușine dacă are un copil din flori, un bărbat dimpotrivă. E o mândrie să ai cât mai mulți copii.

Credeam că va veni lângă mine într-o zi, mă va lua de mână, delicat, cu grija bărbatului ce nu a avut încă un copil și nu știe de aceea cum să se poarte cu el, mă lua de mină și îmi spunea simple, de parcă ar fi continuat o discuție începută mai de demult: „-Hai fiule să mergem acasă!”

Și eu l-aș fi urmat fără ezitare, pentru că aș fi știut unde e casa și acasa mea, cine mă așteptă, mama, bunica, poate chiar bunicul.

Aș fi privit în sus să-i văd fața, dacă era luminată de bucurie sau doar resemnată, era foarte înalt și eu nu puteam să-i văd fața, trebuie să fi fost un bărbat frumos, poate chiar vesel, care știa să se joace cu fetele și să le amețească cu vorba, sau cu dansul, sau cu privirea. Și fata chiar căzuse în brațele lui și îl iubi cu patimă de parcă ar fi fost singurul bărbat de pe lumea asta. Și chiar și era.

Tatăl meu trebuie să fi fost un bărbat vioi la minte și la trup, harnic, priceput, gata să facă o treabă bună pentru el sau pentru alții. Îl plăcea toată lumea și de aceia poate că oamenii l-au apărat, de ochii și vorbele celorlalți, aceia care l-ar fi cunoscut mai puțin.

Deci credeam eu m-am născut din dragoste adevărată, din patimă curată, dar a fost ceva mai puternic decât cei doi, ceva care a făcut să se despartă tocmai când se uniseră mai mult. Și adormeam nemulțumit, dar și cu un gând de bătrân: „Și mâine e o zi”.

Și a doua zi îmi reluam, îndârjit, căutările. Eram convins că până la urmă voi reuși să-mi cunosc părinții, mai întâi mama, apoi și tatăl. Dar gândul meu se oprea brusc și prin minte îmi șuiera o întrebare: „Și după aceea?” Și-ar fi schimbat viața mea cursul? Greu de răspuns.

Dar ce era mai curios era faptul că nu mi-aș fi acceptat orice mamă și orice tată. Mie nu îmi trebuia doar o mamă oarecare, ci doar mama mea. Așa cum am croit-o eu în inima și mintea mea. Ceilalți copii erau să aibă o singură mamă, mama lor, mama care îi născuse și îi alăptase. Eu puteam să aleg. Și atunci îmi alegeam mama cea mai frumoasă, cea mai iubitoare, cea mai harnică. Atât de frumoasă, încât semăna cu Mama noastră a tuturora. Așa că adormeam când fericit, când trist, întotdeauna în lacrimi, când spunându-mi că nu am o mamă ca ceilalți copii, când spunând că mama mea e unică, frumoasă și sfântă ca o icoană.

Iar tata nu trebuia să fie nici el un tată oarecare, vorbind câteodată aspru, mirosind a alcool, înjurând atunci și pedepsindu-mă uneori fără motiv, numai pentru că eu eram în preajma lui.

Tatăl meu trebuia să fie fratele meu mai mare, care să-mi accepte toate fanteziile, toate capriciile, toate vorbele, toate zâmbetele, toate lacrimile. Sau un sfânt. Sau un înger păzitor.

Așa că umblam singur prin mulțime, zâmbind, sigur că doar eu știu adevărul, că doar eu am asemenea părinți, că părinții mei sunt unici.

Lucian Strochi