JURAMANTUL LUI HOMER (46)

C.I.U: Care dintre cărțile tale a fost cea mai bine primită, cea mai rău primită și aceea care a fost atât de bine primită încât nici tu n-ai fi crezut că se poate? Ai putea să detaliezi?

L.S: Au fost trei cărți. Prima a fost Cicatricea. În legătură cu ea, un critic a spus public că o consideră o capodoperă. Laurențiu Ulici mi-a propus să fac o lansare la Sala Oglinzilor, la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cartea trebuia să fie prezentată de doi critici, prieteni și colegi de-ai mei. Întâmplarea a făcut ca unuia să-i moară soția, iar celălalt fusese rugat de un profesor de-al său bolnav să-i țină un curs la Pitești, mi se pare. Laurențiu Ulici m-a întrebat ce facem. L-am întrebat dacă a citit cartea. Mi-a spus că da. „Atunci ne descurcăm”. A fost o întâlnire de neuitat. Laurențiu Ulici era atât de încântat la sfârșit, încât a spus că de acum formula de lansare a cărților să fie dialogul, autoprezentarea. Adică exact ce făcuserăm noi. Printre participanți, invitați, era și actorul Mircea Albulescu. Acestuia i-am oferit cartea, iar el mi-a mulțumit ducând-o la obraz. Peste câțiva ani, aflându-ne cu caravana actorilor în Neamț, la mănăstirea Sihăstria, Radu Beligan a vrut să facem o poză împreună. Am acceptat cu mare plăcere. Mircea Albulescu mi-a spus: „Faci și cu mine o poză, dacă recit ceva din tine?” „Mă simt onorat…” Și Mircea Albulescu a recitat două pagini din „Cicatricea”. Îmi tremurau de emoție buzele. Nu fusese nimic premeditat. Marele actor îndrăgise cartea și putea să recite din ea pagini întregi. Despre „Cicatricea” se scrie și astăzi – ceea ce e lucru de mirare, atunci când apar anual mii de cărți și lumea e atât de grăbită. A doua carte de mare succes la public a fost Funia de nisip, un roman autobiografic, primul dintr-o tetralogie care se va numi Orgoliul Orologiului și care cuprinde întâmplări din viața mea de copil de la naștere și până la …opt ani. Cartea a fost foarte îndrăgită îndeosebi de femei, care s-au regăsit în acel copil, după cum mi-au mărturisit. Și mie îmi place cartea pentru că în ea îmi retrăiesc prima copilărie, cu lucrurile scânteietoare și nătânge, dulci și amărui. A treia carte ar fi Ancadierul cu integrala sa, o operă unică prin dimensiuni și îndrăzneala propunerii. Despre ea am mai vorbit anterior. Nu știu ca vreo carte să fie rău primită, dar pot să fiu eu nemulțumit de una, Emisferele de Brandenburg, care putea să fie o carte mare, dar pe care am ratat-o. O voi rescrie și probabil va arăta altfel. Dar cartea cu cel mai mare succes de public rămâne Gambit care a fost editată în 100.000 de exemplare, iar tirajul s-a epuizat în doar trei zile. Eu am mai apucat să cumpăr câteva exemplare de la țigănușii din București ce bântuiau prin restaurante, plătindu-le un preț de cinci ori mai mare. Dar nu aveam ce face: aveam prieteni care așteptau cartea! Și, în fine, cel mai emoționant moment trăit în legătură cu o carte: anul trecut mă întorceam de la Petroșani, aproape de Gheorghieni vremea s-a schimbat brusc, părea că voi întâlni o tornadă, așa că ne-am hotărât – eram cu Viorel Nicolau, directorul editurii Cetatea Doamnei – să ne adăpostim undeva și l-am sunat de starețul mănăstirii Sfântul Ilie din Toplița, Emilian Telceanu, întrebându-l dacă ne poate găzdui o noapte. A fost încântat, eram prieteni, eu scrisesem o carte de suflet, la rugămintea lui, despre fostul stareț Mihail Goia intitulată „Un stâlp de lumină al Ardealului: ava Mihail Goia”. Am ajuns la locul de parcare, am văzut patru clopote acolo, nu erau acolo ultima dată când fusesem la acea mănăstire, dar am constatat cu surprindere că nu ne întâmpină nimeni. Eram nedumerit, nu știam ce se întâmplase, când deodată l-am văzut pe stareț, care are peste 70 de ani și pe încă trei călugări, alergând. Au ajuns în dreptul nostru, dar, în loc de îmbrățișări și schimburi de amabilități, ei s-au repezit spre clopote. Le-au tras așa vreo zece minute, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Am crezut întâi că fac asta pentru a alunga norii negri, grei, dușmănoși de prin preajmă. L-am întrebat pe stareț pentru ce au tras clopotele. Mi-a răspuns senin: „Aceste clopote se trag atunci când avem cinstea să fim vizitați de o mare personalitate, un mitropolit de exemplu.” Mi-au dat lacrimile, nu mai puteam vorbi. M-am gândit atunci: „Am Meritul Cultural în grad de cavaler. La Moartea mea poate se vor trage focuri de armă, deși eu sunt un pacifist. Atunci chiar că acest lucru nu mă interesează. Dar să ți se tragă clopotele în timpul vieții, să fii cinstit în acest fel, e un lucru unic”…

JURAMANTUL LUI HOMER (45)

C.I.U: Aș îndrăzni să afirm că Scriitorul, asemenea lui Adam – la îndemnul lui Dumnezeu – numește Nenumitul. Mi se pare o bucurie rară, înălțătoare, să poți insufla Viață Nenumitului, să induci Inefabilul… Ai încercat această stare de grație, când Marele Creator și-a făcut simțită prezența lângă tine, dăruindu-ți astfel de Clipe?

L.S: Orice poezie este o gaură în finit. Orice roman este o lume. Ce bucurie mai mare poți încerca atunci când naști pentru prima dată un cuvânt pe cale naturală, nu prin cezariană și știi că acel cuvânt nu va mai fi doar al tău? De asta suntem scriitori. Să ne putem bucura, după luni de muncă, de o Operă nouă, care estre un organism viu, poate meduză, poate un monstru extraterestru, dar o ființă vie. Dar aș spune că scriitorul face și altceva: nenumește Numitul, ceea ce e infinit mai greu. Pentru că el ne desparte de denotative, de lucrurile prea prăfuite. El conjugă substantivul și declină verbul.

C.I.U: Muzica, așa cum scria Rimbaud despre cei trei Magi ai săi, este Marea Eliberatoare a Inimii, a Sufletului și a Spiritului. După umila mea părere, doar prin Muzică și prin Poezie putem ajunge la acel Katharsis atât de greu de găsit. Ce este Muzica pentru sufletul tău?

L.S: Eu cred că muzica și poezia sunt surori gemene, având același tată, ritmul și aceeași mamă, armonia. Poezia este muzică, muzica este poezie. După cum există o complementaritate a artelor. În urmă cu foarte mulți ani, am asistat la o serată, acasă la Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu. Întrebat care dintre arte i se pare a fi regina, suprema, Doinaș a răspuns fără ezitate: Dansul. Și și-a motivat preferința. Dansul înseamnă și poezie, și muzică, și sculptură, și plastică, și teatru. Avea dreptate sau spunea acest lucru fiind îndrăgostit iremediabil de soția sa, marea balerină Irinel Liciu, cea care s-a sinucis la moartea lui în 2002, într-una din poveștile de dragoste demne de pana unui Shakespeare? Cred că artele sunt legate între ele osmotic, comunicant, poezia fiind muzică, teatru, pictură (imaginile artistice) arhitectură, dans, sculptură. Și așa mai departe… Dar să nu uităm ritmul. El ne ființează, el ne dă un sens, el vorbește prin arte, vibrează, e undă divină…

JURAMANTUL LUI HOMER (44)

C.I.U: Știind ce spunea Miron Costin despre originea noastră din tâlharii de la Roma, îmi place când văd câte o carte cu titlul „Noi nu suntem urmașii Romei”, scrisă în SUA de către doctorul Gh. Budeanu. Autorul dezvoltă ideea că procesul ar fi invers… Crezi în asemenea teorii?

 L.S: Orice teorie trebuie respectată, examinată, discutată. Dar cred că trebuie păstrat un echilibru. Nici să credem că Dumnezeu s-a născut român și că vorbește fluent limba noastră, nici că Adam și Eva sunt protoromâni. Dar am fost dintotdeauna pe acest pământ de când e lumea lume și omul om. Că ne-am numit români, că am fost ființe celeste sau tâlhari, că ne-au învățat unii, că i-am învățat pe alții, astea sunt alte probleme. Dar ce zici de Aethicus Donares? El, pelasco-geto-dacul, adică strămoșul meu, a plecat haihui prin lume în 461 descoperind America și făcând primul înconjur al pământului, cu mai mult de o mie de ani înaintea lui Columb și a lui Magellan, reîntorcându-se la Histria în 465… Dacă e adevărat, e fabulos, dacă nu, Cosmografia lui este un vis frumos, dar și Biblia noastră, deschisă la capitolul Exodul… Mi-e greu să-mi imaginez lumea fără români, am văzut documentar american pe această temă, după cum îmi e greu să-mi imaginez această lume fără italieni, de exemplu…

C.I.U: Ai putea comenta o temă care frământă pe toți intelectualii: raportul dintre Om și Eternitate?

L.S: Exagerezi, pe unii intelectuali nu îi interesează nici ziua de ieri sau de mâine. Ei își trăiesc clipa acum. Scriam undeva că suntem media dintre steaua de mare și steaua galactică. Deci, o stea. Avem certitudinea tiparului dat de steaua de mare, structura de cinci, un braț s-a modificat în timp și a devenit cap, dar probabil vom reveni în timp la starea inițială și avem nostalgia stelei galactice. De aici și ideea de eternitate și de infinit. Suntem o eternitate întrupchipată într-o haină umană, efemeră. Te întreb: ai văzut pe cineva murind cu adevărat? Ce, Eminescu, pe care l-am evocat atâta, e mort? Are doar 170 de ani, iar verbul lui e mai viu ca oricând. Sau să cred că Labiș a murit călcat de un tramvai. Sau Blaga. Sau Nichita Stănescu, la care am fost ieri în vizită și mi-a arătat „daimonul” lui? Cât e de viu Sabin Bălașa! Cât de frumos zboară Aurel Vlaicu! Cât de uluitor cântă George Enescu. Regina Maria a fost amendată pentru că a vizitat și încurajat câțiva bolnavi de corona virus. Iorga scrie retras în carantină o Istorie Universală a Neamului Omenesc. Avram Iancu adună și acum, oricând, o sută de mii de oameni în aer liber. Toma Caragiu ne învăță cum să împodobim și să despodobim bradul. Iar Ștefan cel Mare a decretat stare de necesitate la Suceava. Despre ce Eternitate să vorbim? Poate scrie acum sau cândva versuri eterne ca acestea: „Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer cu stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”? Încearcă să-ți imaginezi un fulger neîntrerupt și îți voi săruta mana: ai cunoscut eternitatea…

C.I.U: Rănind scoica, o forțăm să se vindece creând Perla….Așadar, suferința are ca rezultantă Creația. E adevărată această veche teorie? N-au fost și creatori valoroși chiar dacă n-au suferit, chiar dacă au fost fericiți în timpul vieții? Un Alecsandri, spre exemplu….

 L.S: Alecsandri nu a fost mereu „veselul Alecsandri”. Viața sa contrazice sintagma. Nu era doar un boiernaș de țară, care privea natura de la căminul luminat de flăcări domoale, își mângâia pisica și scria pasteluri. Viața lui e zbuciumată, fascinantă. Dar pentru că aveam nevoie de un poet luminos, solar, l-am ales pe Alecsandri. Au fost și creatori cu o bună stare materială, dar nu cred că au fost foarte fericiți. Să ne gândim de pildă la Lev Tolstoi. Avea de toate și totuși e un martir al suferinței umane. Alexandru Macedonski? A fost el un nefericit. Ion Pillat? Chiar nu văd niciun „fericit” printre cei cu „dare de mână”…

JURAMANTUL LUI HOMER (43)

C.I.U: Asistăm, în ultimul timp, la o „adevărată Hiroșimă” a valorilor naționale. Când este vorba despre Eminescu și „Miorița”, cei doi „poli absoluți” ai spiritului românesc, observ că au devenit simple obiecte de negare în vorbele și scrierile unor falși intelectuali de la radio, de la TV sau de la parlament. Se mai poate face, totuși, ceva?

L.S: Un prim răspuns vine din înțelepciunea poporului nostru: „Nu dai cu pietre decât în pomul care are roade.” Mulți cred că dacă coboară pe cineva, se înalță ei. Așa, ca într-o balanță, cumpănă, balansoar. Desigur unii o fac conștienți de valoarea reală a lui Eminescu. Dar e interesant să-l considerăm nebun genial, sifilitic, naționalist, xenofob, legionar, tradiționalist, idealist, antirus, antisemit, antiliberal, adulterin, cu o operă neterminată și nu prea mare ca dimensiuni. Alții, dimpotrivă îl consideră tiranul literaturii române, faptul că umbra sa a distrus alte posibile genii, care nu au avut acces la soarele raționalității și nu s-au putut dezvolta. Ba chiar că a compus versuri șchioape, că a fost un plagiator, îndeosebi din literatura germană. Câte și mai câte. Despre Miorița s-a spus că e o creație defetistă, care cultivă o filozofie a resemnării, că e o creație cam naivă, greu de încadrat într-o specie. Ba că a fost mutilată de Alecsandri, care a corectat-o nepermis de mult. Miorița jignește imaginea noastră de români, în ea noi nefiind altceva decât un neam migrator, de transhumanți, de ciobani, fără prea multă carte, violent, chiar ucigaș. Sunt desigur negațiile unor oameni fără țară, fără limbă și fără Dumnezeu, orbi și surzi, incapabili să vadă și să prețuiască frumosul în stare pură, înălțimea unei idei. Eminescu trebuie coborât de pe soclu, el trebuie să devină uman – spun cei mai perfizi. Nu poți iubi o statuie. Dar Eminescu este și statuie și om mai viu decât ei. Nu, nu se poate face nimic. Respectivii intelectuali se vestejesc singuri, dacă nu li se dă apă (eventual la moară).

C.I.U: Trăim, se vede cu ochiul liber, într-o epocă „subombilicală” sau epoca „sconcs” a culturii, a civilizației… Am ajuns, deși nu credeam să am această neșansă, la ceea ce Eminescu a numit epoca „pornocrată” (termen folosit – după câte știu – doar de el)….Vezi vreo ieșire din acest labirint al mizeriei morale și culturale, situație în care nu se află numai România?

L.S: Fiecare epocă își cunoaște nevoile, visele, aspirațiile, obsesiile. E clar că violența a crescut mult în lume, inclusiv violența sexuală. Imaginile sunt acum mai crude, prea explicite, alungând frumusețea unei relații intime în doi. În numele democrației și al libertății se militează pentru libertatea opțiunii, pentru legalizarea cuplurilor de homosexuali, asistăm chiar la marșuri de protest (????). Dar tot societatea și natura reglează aberațiile. Când două femei care se „iubesc” vor da naștere unui copil pe cale naturală, când din relația dintre doi bărbați va naște unul, atunci da, vom avea motive de îngrijorare. Am văzut, în Olanda, o piatră de mormânt, ridicată de o asociație a homosexualilor și lesbienelor în „cinstea” unui tânăr executat acum câteva secole pentru aberații sexuale. Altădată se putea. Acum legile sunt din ce în ce mai blânde și, așa cum glumea cineva, mă tem de ziua în care aberația va deveni obligatorie. Dar, stai liniștit, dragul meu, vor mai fi în lumea asta, din miliardele de bărbați și femei, și unii care vor iubi, cu patimă, cu tandrețe, cu poezie, sexul opus. Chiar dacă, tot cum gândea cineva, un film în care El o iubește pe Ea, poate fi considerat un film istoric.

C.I.U: Dacă n-ai fi făcut Filologia, ce altceva crezi că ți s-ar fi potrivit?

L.S: Aș fi vrut să fiu chimist, medic, biolog, preot. În această ordine… Chimia este iubita mea secretă, împreună cu toate rubedeniile ei, inclusiv mineralogia și cristalografia. În altă existență am fost alchimist. Ca medic aș fi vrut să fiu un bun chirurg, să corectez natura acolo unde ea mai greșește. Ca biolog aș avea toată natura sub observație directă: animale, plante, tot ce mișcă, simte, trăiește. Ca preot, aș încerca să vindec sufletele rănite. Pentru că, deși nemuritor, sufletul poate fi rănit.

JURAMANTUL LUI HOMER (42)

C.I.U: Goethe ne-a informat (în felul său) că omului îi este interzisă ajungerea la Divinitate, dar i-a permis Creația. Cum a fost tratată această mare temă în arte, în general, în literatura ta, în special?

L.S: Eu cred că prin creație, scriitorul este egalul lui Dumnezeu. Diferența dintre scriitor și Creatorul suprem este una legată de timp: scriitorul e Dumnezeu doar atunci când scrie, Iar Dumnezeu e Dumnezeu tot timpul. Sau altfel spus, Dumnezeu ne scrie mereu: istoria, viața, destinul, visele. Pe de altă parte, eu nu știu nici măcar numele real al lui Dumnezeu, ca să mă pot adresa direct lui. El e definit perifrastic: Atoateștiutorul, Atoateziditorul. Evreii au cam 50 de asemenea apelative. Dumnezeu este infinit, în timp și spațiu. Eu sunt finit. Am câteva miliarde de sinapse, de conexiuni. Totuși, un număr finit. Și apoi cât orgoliu să am să pot crede că Dumnezeu mi se adresează mie, în limba mea? Poate că vorbește o limbă artificială. Poate că nici nu vorbește. A descoperit cândva cuvântul și a renunțat ulterior la el. Cuvântul e imperfect, ezitant, are conotative. Limba lui Dumnezeu ar trebui să fie una doar a denotativelor. Cred că există forțe care ne-au generat, forțe care acționează asupra Universului, care cosmicizează haosul, care acționează direct sau indirect asupra noastră. Prin influențe exterioare, dar și prin genele ADN-ului. Recunosc că nu îmi mai pun problema raporturilor mele cu Dumnezeu. Îl respect, îi respect pe cei care cred cu fervoare în el, accept orice Dumnezeu, dar nu cred că pot dialoga cu El. E o lipsă asumată… Nu sunt ateu, dar nu pot spune că mă tutuiesc cu Dumnezeu, nici că îi fac concurență, că îl sfidez, că îl aplaud.

 C.I.U: Atunci când ți-a reușit o inițiativă, o carte, o expresie, crezi că tu ai avut rolul principal sau ai fost doar un martor căruia i s-a transmis ceva și el a transcris? O să reușim vreodată să elucidăm acel Mare Mister al Creației? Sau nu mai are niciun rost elucidarea?

L.S: Așa cum un spectacol teatral e o sumă de trădări sublime, cred că o operă reușită e suma unor factori de cele mai multe ori conjuncturali, dar obligatorii. Trebuie să ai întâi ideea, străfulgerarea, apoi puterea de a o pune în practică, în operă, în pagină, actul critic, cel care îți permite o autoevaluare, curajul de a te prezenta cu acea operă în fața celorlalți oameni, puterea de a rezista laudelor și injuriilor, credința că oricum opera ta este una imperfectă, care poate fi depășită, poate chiar de tine. Pe de altă parte, trebuie să ai puterea să înțelegi că opera ta este doar într-o mică măsură originală. Un singur exemplu: un scriitor folosește cuvintele unei limbi. Nu inventează el de fiecare dată o limbă, un limbaj. Desigur, opera este un unicat, dar poți cere pentru ea patent de invenție? Dacă ai scris un rând, poți avea certitudinea că cineva în lume, acum sau altădată a scris exact acel rând. Am scris odată o poezie în care aveam o rimă pe care o consideram rară: aiurea/ Paciurea. Peste vreo doi ani am văzut că altcineva, poetul Virgil Teodorescu o folosise și el, într-o altă poezie evident. Am fost tulburat, furios, am renunțat la acea poezie. Apoi am revenit: nu poți controla totul, nu poți fi original sută la sută. Numai nebunii se consideră originali absoluți. Suntem robii unei culturi universale. Cred că sunt principalul creator al operei mele. Dar am luciditatea să consider că nu sunt singurul ei creator.

JURAMANTUL LUI HOMER (41)

C.I.U: Mai ai legături cu colegii de la universitate? Profesorii au plecat, desigur, la universitățile din ceruri, dar amintirea celor mari a rămas…..Poți numi câteva umbre frumoase, care ți-au înfrumusețat anii adevăratei tale formări intelectuale superioare?

L.S: Referindu-mă doar la umbre, dintre profesori: George Munteanu, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Alexandru Piru, Paul Cornea, Romul Munteanu, Ion Dodu Bălan, Eugen Cizek, Dumitru Micu, Ion Banu, Ion Coteanu, Leonida Teodorescu, Mihai Pop… Dintre colegi: Dan Alexandru Condeescu, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Constantin Stan, Daniela Caurea, Mircea Scarlat…

 C.I.U: Cine ar putea, în concepția ta, să fie un adevărat critic de poezie? După mine, și este o axiomă, criticul ideal de poezie trebuie să fie măcar egal, ca valoare, cu poetul analizat. Nu pot uita în acest sens cereasca întâlnire între genialul Eminescu și criticul său de geniu, Maiorescu…..

L.S: Un critic ideal de poezie ar trebui să fie un mare poet, un teoretician al conceptelor poetice (poezie, poem, vers, ritm, rimă, figuri de stil etc.), o persoană independentă, adică în afara oricăror influențe de grup, un mare iubitor de poezie și de oameni, un visător lucid. Nu avem la ora actuală așa ceva. Critica pendulează între istorie literară și critică literară, se fac tot felul de liste, se inventează promoții și generații, școli cu… feude geografice, nu avem un cenaclu național de poezie care să aducă consacrarea, un anuar literar (așa cum aveau rușii în secolele XIX-XX), instinctul gregar primează. De aici și o imensă pulverizare și confuzie a valorilor.

C.I.U: Eliberarea prin sinucidere? Cioran – cred – se distra cu firile mai slabe atunci când propovăduia acest mod atât de brutal de a pleca spre lumea cealaltă….Și nici nu cred că vreun individ născut cu această idee, va asculta vreodată de vreo influență exterioară lui. Acesta va asculta de la început până la sfârșit de blestemul vieții sale (sinuciderea) și atât. Exemplele sunt numeroase: de la Van Gogh la Rimbaud sau de la George Trakl până la Nerval etc.

 L.S: Sinuciderea este un act de demisie în fața vieții, un act condamnabil, fără nimic eroic în asta. Albert Camus găsește o scuză pentru unii sinucigași (cei care prin moartea lor vor să atragă atenția lumii asupra unei nedreptăți strigătoare la cer), dar eu cred că există și alte forme de protest, paradoxal, chiar mai radicale. Sinuciderea este până la urmă actul unui dezechilibrat mintal. Omul are datoria de a apăra viața, de a păstra și întreține focul vieții până la ultima suflare. Animalele nu se prea sinucid și asta ne arată că sinuciderea nu este o decizie naturală, normală, firească, o ultimă soluție.

C.I.U: Ai admirat vreodată scriitori care erau nuli ca persoane, dar cu opere de excepție? Ce ar trebui să fie pus pe primul plan: vina morală a unui scriitor sau Opera sa? L.S: Nu. Pot recunoaște valoarea unei opere, dar o detașez de creatorul ei, dacă acesta nu este demn de propria sa operă. Pe de altă parte, scriitorul este o ființă amorală, el se conduce după alte legi decât omul comun, cenușiu. Nu imorală, amorală. Un scriitor are dreptul să iubească intens pe oricine, să judece pe oricine, și chiar să greșească până la un moment dat. Cel mai greu e să iert unui scriitor trădarea de patrie, a idealului național. Cazul lui Ioan Slavici, de exemplu, caz pe care îl cunoști prea bine. El visa altceva, credea în alte valori, greșea, era pe contrasens, contra curentului național. A plătit pentru asta. Dar ca scriitor e un scriitor important pentru literatura română. Pe de altă parte, nu poți fi nul ca persoană și cu o operă de excepție. Poți fi criminal ca Villon sau vânzător de sclavi precum Rimbaud sau homosexual, sau adulterin. Dar asta nu înseamnă că ești nul ca persoană. Nu știu niciun scriitor român care să intre perfect în tiparul moralității. A scrie deci o Istorie morală a literaturii române este o aberație. În acea istorie nu ar intra Eminescu, Alecsandri, Creangă, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Alexandru Odobescu, ca să mă refer doar la cei mai îndepărtați în timp de noi. Până și cei mai „cuminți” scriitori precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade au avut „pete” în „biografia” lor.

JURAMANTUL LUI HOMER (40)

C.I.U: Lucrând multă vreme în învățământ, ai putea să dai un verdict despre unii dintre profesorii tăi, de genul „acela a fost bun”, „acela a fost rău”… Ce rol poate avea un om, mai ales un profesor, în trasarea viitorului unui copil?

L.S: Un profesor este un părinte, un preot, un medic, un educator, un model. Autoritatea lui este de necontestat. Profesorii mei au fost profesori buni, au educat o generație formidabilă, a celor născuți în jurul anului 1950, o generație cu foarte puține rebuturi. Un profesor slab te poate marca pe viață. Nu știu fizică atât cât aș vrea, pentru că am avut profesori slabi la acest obiect. Acolo unde am avut profesori buni, sunt performant în respectivele discipline. Am avut și șansă. Am învățat la o școală în centru, Școala generală nr. 1 din Petroșani și mulți din profesorii de generală erau și profesori de liceu sau chiar de facultate, de universitate. Aș spune că un profesor bun este egal cu un părinte bun.

C.I.U: Ai debutat în volum pe la 35 de ani…Nu a fost cam târziu?

L.S: Nu. Dacă aș fi debutat mult mai devreme, să zicem pe la 20 de ani, poate că aș fi regretat acum acest lucru. Dar trebuie spus că la 24 de ani aveam gata patru cărți: un volum de versuri, un roman care se numea „EX”, un volum de povestiri (care a fost editat sub numele de „Penultima partidă de zaruri” în 1985, și încă un roman intitulat curios „Roșie cenușa ochiului cărunt”. „Ex” era un roman care semăna într-un fel cu romanul „F” al lui Dumitru Radu Popescu, dar și cu „Șotronul” lui Julio Cortasar, era un roman care avea mai multe incipituri și mai multe finaluri și care se putea citi pornind de la orice pagină. Ultimul roman era un roman despre mineri și Sorin Mărculescu, după ce l-a citit și i-a făcut referatul a afirmat la un moment dat că seamăn cu… Agârbiceanu. Eram tânăr, am luat asta ca pe o insultă și am plecat cam mohorât. Sorin Mărculescu a văzut asta, m-a oprit și am avut o discuție îndelungată. Mi-a spus că îmi înțelege dezamăgirea, dar că referatul meu era mult mai bun decât cel al volumelor de debut al unor mari scriitori. Romanele acelea n-au mai apărut, dar pentru că erau unele pagini bine realizate, le-am preluat, cu destule modificări e drept, în unele din povestirile din „Penultima partidă de zaruri” sau din „Memoria fulgerului”. Volumul de versuri a devenit ulterior, cu multe modificări, „Cuvântul cuvânt”.

C.I.U: „Verba volant, scripta manent”, afirma latinul. Se mai spune că orice cuvânt scris are în el ceva Sacerdotal. Ce condiții ar trebui îndeplinite ca acest cuvânt să fie, într-adevăr, plin de sfințenie, de logică, de sensuri?

L.S: În primul rând să înțelegem câteva lucruri. Dacă scrii, trebuie să fii conștient că un cuvânt scris nu poate fi șters, că el ia locul altor cuvinte care ar fi putut fi acolo (cuvântul spus este refuzul altei rostiri – cum spuneam undeva). Trebuie să înțelegi faptul că un cuvânt se sapă în marmură, că este definitiv, ca cel de pe piatra unui mormânt. Să nu uităm că cuvântul e viu, că poate fi ucis ușor, dar că poate fi „tare ca oțelul”. Apoi trebuie știut că poezia nu se scrie cu cuvinte, ci cu sintagme. Chiar negre, cuvintele luminează, au aureola lor, se desfac în curcubeie, în evantaie, generează sensuri noi. Și să nu uităm că „La început a fost cuvântul”. Cuvântul este umbra oricărui lucru, îl însoțește fidel, nu-l trădează niciodată. Este o minune a lumii. Și sunt mândru că sunt om, doar pentru că am primit în dar divin Cuvântul.

JURAMANTUL LUI HOMER (39)

C.I.U: Este un Noroc sau un Blestem să fii român?

L.S: Suntem un popor care își vorbește propria limbă, cu un subsol bogat, cu un sol generos, cu sare, pâine și apă la discreție. Cu peisaje frumoase, cu legende, cu multe unicate. Suntem frumoși, deștepți, (nu o spun eu, o spun francezii care ne-au acordat un I.Q. de 118, unul dintre cele mai mari din Europa), cu o instrucție acceptabilă, cu legende, datini, obiceiuri adesea unice. Suntem aici de mai multe mii de ani, nu am suferit migrații, alții au venit peste noi. Nu am purtat războaie de cucerire, ne-am mulțumit cu puțin, suntem un popor curios, o insulă de latinitate într-o mare slavă, dar cu o religie diferită de cea a latinilor, ortodocși, nu catolici, vorbim aceeași limbă pe tot teritoriul țării (asta e adevărata unire!), limba e fonetică, nu etimologică, ceea ce este un avantaj, (limbile etimologice tind să devină fonetice). Deci e un noroc să te naști român, să fii român, să mori român. Dar prea ne vindem străinilor, prea nu avem încredere în noi, prea credem că alții sunt mai cu moț sau cu creastă, ne este parcă rușine să ne cerem drepturile, istorice sau nu, avem prea puțini oameni providențiali și, atunci când îi avem, îi denigrăm sau chiar îi ucidem. Nu suntem uniți în cuget și simțiri, fiecare trage în altă parte ca într-o cunoscută fabulă, iar când suntem în străinătate suntem dezbinați, certăreți, deloc uniți, nici chiar în biserică. Ne vindem prea ieftin sufletul și trupul, pământul și bogățiile, ne place să avem mereu un tătuc, fie că tătucul e turc, neamț, rus sau american. Avem suflet de slugă, îndrăznim mult prea puțin, suntem creștini și când nu trebuie. Suntem un popor binecuvântat și blestemat. Eu am ales să cred că am fost norocos că m-am născut român.

 C.I.U: Sigur este că, dacă te-aș ruga să vorbești despre tine, nu ai dori să ne spui multe lucruri despre cărțile tale, despre unele principii care-ți conduc viața… Și atunci trebuie să insist eu cu o întrebare mai directă: ce înseamnă pentru tine Prietenia, ce semnificație are Cuvântul dat, Onoarea, Profesionalismul în artă?

L.S: M-am născut în Ardeal, unde Cuvântul dat este mai valoros decât orice act notarial legal, ștampilat și parafat. A-ți respecta cuvântul dat este supremul respect pe care ți-l acorzi ție și pe care îl acorzi cuiva. Am greșit de vreo două ori în viață, când nu mi-am respectat cuvântul. Pentru că nu depindea totul doar de mine. Am învățat să promit numai lucruri care țin strict de mine. Mă respect și te respect. De aici începe Onoarea. Am încercat să nu cobor sub demnitatea mea de scriitor. Nu m-a văzut nimeni beat, sau într-o ipostază jenantă. N-am cerșit, n-am furat. Nu am înjurat. Tata a murit și nu m-a auzit vreodată înjurând, chiar dacă îmi mai dădeam peste deget cu un ciocan. Am încercat să-mi slujesc arta cu seriozitate. M-am documentat, am citit mult, am decantat ce am citit, iar acolo unde a fost cazul mi-am spus răspicat părerea. Se pare că asta le place oamenilor. Nu am făcut rău nimănui, decât în două situații: atunci când, făcând cuiva bine, îi faci altuia rău. Gândește-te la un concurs, la un examen. Uneori nu pot fi doi câștigători. A doua situație este atunci când este afectat un bine sau bun colectiv de către un individ. Atunci sunt tranșant. Evident, nu întotdeauna părerile mele contează, dar eu mi-am spus părerea.

JURAMANTUL LUI HOMER (38)

C.I.U: Cioran, care a inventat o scriitură a paradoxului și a ambiguității, spunea că „pentru un autor este o adevărată nenorocire să fie înțeles”. Eu aș zice tocmai invers, dar nu contez în această ecuație…Tu, un scriitor foarte modern, ai avea multe de comentat aici, sunt sigur.

L.S: Cred că amândoi aveți dreptate. Dacă un autor este total neînțeles, el se desparte de publicul său potențial. Un scriitor fără cititori nu poate supraviețui. În orice schemă de comunicare există un emițător și un receptor. Dar pentru a se realiza comunicarea este nevoie de un canal, un cod și un mesaj. Altfel comunicarea apare distorsionată, chiar anulată. Pe de altă parte, orice scriitor trebuie să aibă o rezervă de mister, să poată, fie recuperat, fie reinterpretat. Orice scriitor se reinventează prin textele sale, își are cititorii săi de ieri, de azi și de mâine. Dacă ai fost „citit” integral, dacă nu mai spui nimic nou generațiilor viitoare, ești un scriitor, eventual stimabil, dar mort. Iată un exemplu: magistralul text al lui Borges Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”. Același text poate spune enorm, diferit, de la interpret la interpret, de la cititor la cititor.

C.I.U: Omenirea, în general vorbind, propagă măsura în toate…Și totuși marii eroi ai Mitologiei, ai Guiness-bock-ului au rămas doar cei fără de măsură: Icar, Prometeu etc. Ai vreo explicație?

L.S: Geniul – spunea cineva – este o abatere de la normă. Prin forța geniului său, el transformă abaterea de la normă în normă. Atât Icar, cât și Prometeu sunt niște răzvrătiți generoși. Un Icar care zboară fără obsesia absolutului, Soarelui, dorinței de a ajunge cât mai sus, e un individ jalnic, nu face nici măcar cât o cioară. La fel, dacă nu ar fi dăruit focul oamenilor, Prometeu ar fi fost un hoț oarecare. Așa, amândoi au devenit sfinți păgâni, eroi ai demnității și măreției umane. Și pentru a fi drepți, să o adăugăm și pe Arhane, replica lor feminină. Desigur, sunt și eroi care nu fac gesturi spectaculoase, nu ies în față. Dar oamenii au nevoie de exemple, de exemplaritate. Iar Icar, Prometeu, Arahne, Tezeu, Hercule sunt asemenea exemple…

C.I.U: Tăvălugul istoriei a trecut și peste tine…Te-a schimbat în vreun fel? Nu cred că voi auzi de la tine ceea ce am sperat să nu aud de la nimeni: tot înainte era mai bine.

L.S: Noi trebuie să supunem epoca, nu ea să ne supună. Nu, omul nu este „sub vremi” – cum crede cronicarul. Sunt multe lucruri de reproșat comunismului. Dar ar fi o greșeală să ștergem totul cu buretele. Nu era mai bine înainte, în nici un caz. Nu pot uita frigul, întunericul, lipsa alimentelor, frica, imposibilitatea de a călători în străinătate. Dar cred că era mai multă solidaritate umană, oamenii erau mai uniți, e drept, având un dușman comun. Și parcă oamenii își iubeau mai mult țara. Poate e o iluzie, nu știu. Nu, eu nu m-am schimbat. Nu am fost membru de partid înainte de 1989, nu voi fi membru de partid după 1989. Au fost oameni admirabili și înainte, unii chiar în funcții administrative de conducere, după cum au fost și lichele. Cred că din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic. Doar că totul pare amplificat, din cauza publicității.

JURAMANTUL LUI HOMER (37)

C.I.U: În critica literară sau în istoria literară sunt folosite multe metode de a analiza o poezie….Cea mai interesantă mi se pare afirmația lui G. Călinescu: „Orice metodă este bună, cu condiția să nu ucidă simțul pentru poezie, pentru literatură. Prea multă metodologie ucide…” Altcineva, profesorul Parfene de la Iași, spunea că a analiza o poezie e același lucru cu a introduce un om viu într-un sicriu. Tu ce crezi?

L.S: Orice poezie este inanalizabilă, este inefabilă, un curcubeu de sensuri, emoții, simboluri. Călinescu spunea bine că nu știm ce este poezia, ci doar cum este ea. Analizând o poezie, faci anatomie, examinezi un cadavru. Un organism viu presupune în primul rând fiziologie. Poți studia sistemul nervos sau cel circulator la un cadavru? Poezia nu înseamnă gramatică, rețete prestabilite, folosirea unor figuri de stil de succes. În același timp fiecare interpretare diferită a unei poezii îi sporește valoarea. Orice metodă e valabilă și discutabilă în același timp. A analiza statistic cuvintele din opera poetică a lui Eminescu e o întreprindere ce trebuie văzută ca un punct de plecare, nu de sosire.

 C.I.U: Literatura română și romanul autoreflexiv sau metaromanul… Cât de profund s-au implicat ai noștri în acest curent? Avem și exemple?

L.S: Metaromanul este un roman despre roman, romanul unui roman. O scriere pendulând între jurnalul de creație și creația propriu-zisă. Primul metaroman îl întâlnim în Biblie. Dumnezeu își face lumea și tot el o comentează. Și a văzut că era bine. A. Gide scria metaromane; Bălăiță, Cărtărescu la noi. Este o adiere, nu un curent. Cred că orice prozator, atunci când trece la eul auctorial se poate refugia în metaroman. Dar cred că nu trebuie să îi dăm o prea mare importanță. Orice constrângere, orice modă, orice model limitează.

C.I.U: Modern, modernism, comparatism în opera ta?

L.S: Orice operă se vrea modernă, măcar ca intenție. Numai că, încercând să fii prea modern, riști să devii în scurt timp vetust, fixat într-un insectar istoric al problemei. Desigur, atât în opera mea, cât și în opera oricărui scriitor, vei găsi ecouri din alți scriitori, din alte literaturi. Cred că modernă trebuie să fie viziunea, nu forma. Forma este, repet, extrem de perisabilă. Un Homer, un Shakespeare sunt mai moderni decât avangardiștii. Nu mai putem scrie precum Balzac, Dostoievski sau Rebreanu, Călinescu. Dar o literatură realistă poate coexista cu literatura onirică, fantastică… Eu cred că adjectivările, etichetele, clasificările, aprecierile sunt încercările disperate ale criticii de a fixa pentru o clipă creația, pentru a o putea descrie, înțelege. Creația rămâne suverană, imperială, suportă orice clasificări, categorii. Un Eminescu poate fi clasic, romantic, impresionist, expresionist, oniric, realist, hiperrealist, fantastic. În același timp.

C.I.U: Românii au mari complexe în ceea ce privește propria cultură: complexul „culturii mici”, al „retardării”, al „inferiorității”. Parcă o facem special pentru a atinge pragul tembelizării, comparativ cu alte popoare… Remediul?

L.S: De ce „românii”? Poate unii români. Nu suntem o cultură minoră, majoră, mică sau mare. Suntem o cultură și atât. Am avut două momente, perioada marilor clasici și perioada interbelică, atunci când ne puteam compara cu orice mare literatură a lumii.