Critică de artă

Dumitru Bezem – Candoare, culoare

Luna mai este luna primei expozitii de pictura semnata Dumitru Bezem. Culoare si candoare. Asa poate fi caracterizat „Miticul ” Bezem in doar doua cuvinte. Prezentare: Stefan Potop, artist plastic si presedinte al UAP Romania, filiala Neamt si Lucian Strochi, scriitor si critic de arta. Piatra Neamt, Galeria de Arta „Lascar Vorel” , mai 2017.

Cine nu vrea in paradis sau despre o nuvela devenita piesa de teatru

Splendoarea Paradisului este o scriere greu încadrabilă într-o specie epică, având elemente de povestire, de nuvelă şi chiar de microroman.

Spaţiul-limită este destul de larg, dar necruţător: Teafăra. Așezare ascunsă după munți, pitită între coline, ștearsă, decolorată de timp și  de uitare. Aici poți trăi și muri într-un deplin anonimat, aici poți iubi dureros sau înălțător, fără  ca semnul sufletului inundat de lumină și sublim să fie încrustat pe undeva.  Cer și lut, murmur înghițit de văzduh.

Ca atmosferă, nuvela (s-o numim aşa pentru că analiza primează, înlocuind naraţiunea) aminteşte atât de Decameronul lui Boccaccio, cât şi de scrierile clasicilor ruşi precum Cehov, Goncearov sau Turgheniev.

GHEORGHE VADANA SI METAFIZICA FIZICULUI

O expoziţie Ghoerghe Vadana în iulie este într-adevăr o surpriză. De câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne obişnuise ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă.

Ritmicitatea  acestor expoziţii din februarie ne obligau să ne gândim la un bilanţ sentimental  necesar tuturor, pictorului în primul rând.

Spuneam, la un vernisaj că, după părerea mea, Gheorghe Vadana nu este un pictor. Afirmaţia a şocat, mai ales că era vorba de o aniversare, deci erau toate premisele rostirii unor cuvinte amabile.

Îmi menţin şi acum această părere, cu precizarea că Gheorghe Vadana este mai mult decât un pictor, este un rapsod,

Entropismul picturii lui Cornel Paiu

Până la expoziţia sa din 2016, de la Piatra-Neamţ pe care am avut plăcerea să o vernisez, nu ştiam prea multe lucruri despre pictura lui Cornel Paiu.

Poetul, preotul, părintele erau o treime mult mai dinamică, impusă aproape agresiv celorlalţi.

Oricum, câteva lucrări expuse atunci creaseră o bună impresie vizitatorilor, spectatorilor, publicului în general.

Dar, repet, pictura sa părea mai mult o toană, un „violon dˊIngres”.

GETA STAN PALADE – DESTAINUIRILE FULGERULUI sau SCURT TRATAT DESPRE TRATAREA TIMPULUI (3)

Geta Stan Palade pare o adolescentă travestită în femeie, derutându-ne cu o vârstă incertă, trăirile ei fiind contradictorii şi evadând dintr-un timp cronologic şi biologic: Încinsă sunt de-o flacără,/mi-am culcușit uitarea sub saboți/azi am fugit în Cosmos de la școală/să văd pe Lună dacă sunt roboți!//Enigmă/clipitele le-am adunat/dintr-un exil de teamă macerat,/lăsați s-alerge caii prin omăt,/e-un chilipir pecetea de-împărat!… (CAI DE STELE)

Peisajul poate fi apocaliptic, aparent fără vreun motiv, având rolul de contrapunct imaginar, duplicitar: Cele mai armonioase /statui din Evul Mediu,/cele mai de vază /atlase de aripi subțiri,//cele mai focoase /grădini de trandafiri/vor fi decapitate în zori/de-un fulger limbut /adorat de privighetori,//de limbile dulci /ale cântecului/acaparat de neliniștea /unui deal de mălini/pe unde se înalță /oiștea de mărgăritar /a Carului Mare!… (NELINIŞTEA UNUI DEAL DE MĂLINI)

GETA STAN PALADE – DESTAINUIRILE FULGERULUI sau SCURT TRATAT DESPRE TRATAREA TIMPULUI (2)

Încurajată de izbânzi lingvistice, Geta Stan Palade schimbă receptorul, acesta fiind acum un scriitor celebru, creatorul unui personaj nemuritor, respectiv Cervantes şi Don Quijote de la Mancha: Îţi scriu/Don Miguel/în fapt de seară/despre morile noastre de vânt/care macină vorbe (SCRISOARE DIN MANCHA)

E momentul când poeta poate scrie foarte frumoase versuri, bazate pe paradox: Să-ntineresc/îmbătrânind de frumuseţe,/ sortită-am fost ca să te port în piept/eşti dorul meu din suflet înţelept/lumina ce-mi descântă cu blândeţe!//În tine cred/cum crede lutu-n soare să mă-mbete foaia verde!… (DOR) Să recunoaştem că „Să-ntineresc/îmbătrânind de frumuseţe” nu o poate spune prea mulţi poeţi…

GETA STAN PALADE – DESTAINUIRILE FULGERULUI sau SCURT TRATAT DESPRE TRATAREA TIMPULUI (1)

Fulgerul este un simbol generos, aflat la intersecţia elementelor fundamentale; el este incontestabil Foc; e generat de Apă; se manifestă în Aer şi se odihneşte adesea pe Pământ. De asemenea Fulgerul e simbolul forţei şi Zeul Zeilor la greci, Zeus, avea în fulger o  armă de temut. Dar fulgerul este o „efemeridă temporală”, durează fracţiuni de secundă, devine un etalon al vitezei şi al gândului: „fulgerător”, „ca fulgerul.” Destăinuirea  (spovedania, mărturisirea) cere timp, este un discurs monologat, dar şi un presupus dialog, iar înainte de orice o naraţie.  Se doreşte o eliberare, dar şi o iertare, o izbăvire. Aşadar Destăinuirile fulgerului este un oximoron, având ca subiect timpul, fiind dublu metaforizat (intervine şi personificarea), pentru a se obţine o umanizare a textului poetic.

CRISTINEL IONUT PRISACARU SI RITMURILE NATURII

Cristinel Ionuţ Prisacaru este un artist complet şi complex.

Frescar, caricaturist, peisagist, iconar, pictor de şevalet, artistul romaşcan are destule izbânzi, cele mai evidente fiind compoziţia în ulei „mozaicată” şi grafica, unde excelează, ajutându-l atât un desen foarte bun, sigur, inspirat, dar şi un imaginar care îi permite să se mişte cu uşurinţă prin toate cotloanele existenţe umane şi nu numai.

În grafică, Cristinel Prisacaru realizează „zoosofii”, calul, bizonul, leul fiind animalele sale cap de serie imagistică. Calul are dezvoltări ingenioase, fantastice, incluzând inorogul sau pegasul; bizonul devine, într-o metamorfoză inversă, om; leul devine un leu heraldic.

MIRCEA RASVAN CIACARU –O MARCA INCONFUNDABILA

La editura Cetatea Doamnei şi prin grija tipografiei Autograf, ambele din Piatra Neamţ, a apărut în 2016 albumul MIRCEA RĂSVAN CIACÂRU- O MARCĂ INCONFUNDABILĂ, un album monografic sub semnătura a doi cunoscuţi autori: Constantin Tomşa şi Viorel Nicolau.

Acest volum se adaugă altora apărute cu  ani în urmă în Neamţ, acestea fiind dedicate unor artişti plastici precum Dumitru Bezem, Iulia Hălăucescu, Titus Romanescu, Laurenţiu Dimişcă, Dumitru D.   Bostan, Petre Petrescu, Constantin Filimon etc. Cu alte cuvinte pictorii se prezintă acum cu albume, uneori   redactate în mai multe limbi, semn că s-a depăşit faza simplelor pliante,  care erau mai mult sau mai puţin restrictive şi/sau conjuncturale.

Monica D. Carp (2)

Pasărea măiastră este albastră şi morala fabulei propuse e simplă: pe un cer albastru o pasăre albastră e invizibilă. Adică aşa cum trebuie să fie o pasăre măiastră. E greu să precizezi dacă pasăre aparţine unei specii necunoscute sau nu. Forma ei ne îndreaptă şi spre o pasăre de hârtie, care, nu-i aşa, şi ea zboară. Sau este o creaţie a pictoriţei, un patent, un proiect de pasăre.

Tabloul Pasărea conţine un avertisment. Pasărea este o sinecdocă pentru toate păsările din t
ablou (aşa cum unu înseamnă şi tot). Sunt şapte păsări, poate cocoşi (parcă am fi în ghicitoarea din copilărie: la cap pieptene/ la coadă seceră/, la picioare/ răşchitoare). Poziţia păsărilor, goana lor haotică (trei aleargă spre stânga, patru spre dreapta) sugerează spaima. Dar culorile păsărilor sunt cele fundamentale: albastru, roşu, verde, ca în vitralii sau ca în treimea Iubire – Speranţă –Adevăr. Având în spate acest triunghi al certitudinii, spaima e una doar aparentă.

În alt Colaj ţesătură populară avem un triptic  iniţiatic de scoarţe:  prima în culori mai mult decât sobre, vorbeşte parcă despre naşterea universului: o farfurie poate fi un ochi, după cum inversul se naşte din puncte, linii, lungimi de unde. Suntem înaintea Facerii. În a doua scoarţă apar primele certitudini: un disc roşu, ce poate fi al soarelui şi al lunii, o încercare timidă de a fixa punctele cardinale, doar patru la număr. Culoarea se desface spectrală iar primele cuvinte se desprind de obiect, devenind nume. În fine, a trei scoarţă încheie devenirea : rotundul devine Hora, după ce fusese ochi sau astru.
În acelaşi timp hora sugerează o farfurie inscripţionată aşa cum apar uneori farfuriile populare. Dar dincolo de această horă apar numele: Maria, Ioana, Hora (Cora), Gherghina, Răsura (sau Frăsina),  Marghioala, Vitoria, Călina (?)Parascheva, Casandra, Venera, Dochiţa, Verginica, Catrina, Vergina. Paisprezece, fără a socoti Cora, adică de două ori şapte, o dublă iniţiere. Dar ultima scoarţă mai are cel puţin două valori simbolice: cea de pisanie, de pomelnic, de rememorare şi cea de palimpsest, literele desluşindu-se cu greu. Unele nume dispar, altele reapar, semn că nimic nu e pierdut, dar nici veşnic. Ne aflăm acum într-o dimensiune umană, timpul învingând spaţiul.

Pomul vieţii e prezentat ironic, fie ca un stâlp de telegraf, fie ca o sorcovă. O verticală e tăiată de trei linii orizontale; iar interpretarea acestui semn este multiplă. Verticala e cea care uneşte subpământeanul, pământeanul şi celestul. Pomul e traversat de flori într-un fenomen de transparenţă, copacul nereuşind să anuleze fundalul. Păsările simetric şi elicoidal dispuse sunt trei albastre şi trei verzi, împreună cu fondul roşu refăcând triada cromatică primordială: roşu, albastru şi verde. Frunzele şi florile au aceeaşi culoare, sugerând nediferenţierea.

Monica D. Carp (1)

Nemţeană prin naştere (s-a născut la 1 martie 1956 la Bozienii de Jos), Monica D. Carp este romaşcană prin reşedinţă şi activitate. A absolvit Facultatea de Arte plastice, Decorative şi Design, specializarea pictură, Universitatea de Arte George Enescu – Iaşi. Are studii doctorale la   aceeaşi universitate, titlul tezei de doctorat fiind Simboluri din arta populară şi artă creştină-ortodoxă integrate în pictură, îndrumător prof. dr. Dimitrie Gavrilean. Activitatea profesională se întinde pe trei decenii, artista debutând în 1986 la Sala Ateneu din Bacău, ultimele, din 2016, fiind la Muzeul de Artă din Roman şi Piatra Neamţ. Are peste 20 de expoziţii personale, la Roman (Muzeul de Artă: 1987, 1992, 1997, 1999, 2002, 2016, Casa Armatei, 1998), Piatra Neamţ (Galeria Lascăr Vorel (2004, 2010, 2012),  Muzeul de Artă (2016), Muzeul de Istorie (2003)), Bacău (Sala Ateneu, 1986), Galeriile Alfa (2005), Complexul muzeal Iulian Antonescu (2015), Centrul internaţional George Apostu (2000), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, (2004), Hanu Ancuţei (2001), Iaşi Galeriile Bibliotecii Gheorghe Asachi, Palatul Culturii (2004, 2005). A participat la diverse expoziţii colective şi de grup organizate în oraşele: Iaşi, Roman, Piteşti, Botoşani, Bârlad, Suceava, Bucureşti.

IOAN ROSCA – SPRE UN ALFABET SECRET

Grafica  lui Ioan Roşca conţine câteva lucruri extrem de interesante, personale, definitorii.

Peisajul este esenţializat ca la Eminescu, în Mai am un singur. Toate elementele naturii coexistă în devălmăşie: copacii, drumul, gardul, casa, dealul, muntele. Toate par naturale, acolo de când lumea şi meritul artistului ar fi acela că el le imortalizează încă o dată.

În realitate ele sunt jocuri ale imaginarului, pictorul selectează în prealabil ceea ce i se pare a fi demn de o reprezentare.

De obicei e preferată o margine de sat: acolo natura îşi reintră în drepturi, pare virgină, izvorul sau drumul traversând-o vremelnic. Tocmai acest joc dintre efemer şi etern mi se pare a fi secretul artei sale.

ELISABETA VARTIC SAU DESPRE STRUCTURA PSIHOSOMATICA A VERSURILOR(2)

O parabolă interesantă, derivată dintr-un cunoscut  text kafkian este Rost:

Dincolo de zid: zidul/dincolo de zidul acesta: zidul zidului,/dincolo de zidul zidului: alt zid/dincolo de alt zid:/mai multe ziduri laolaltă…//şi numărătoarea creşte, se complică/are un rost

Timpul capătă uneori o concreteţe halucinantă: părinţii cerneau făina anilor în albie,/viermii creşteau în carnea poamelor roşii. //Am sosit –în urma mea toate himerele se culcaseră/blând, pe cozile lor ca şopârlele.

Penelopa nu mai ţese fire care să fie destrămate noapte, ci cuvinte. Pedeapsa e oarecum aşteptată: Şi-am început să ţes pânza cuvintelor/şi-am început să-nălbesc de aşteptare…

Elisabetei îi reuşesc poemele replică, opera sa fiind însă independentă de tiparul originar, cum sunt aceste versuri ce amintesc de mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Aug. Doinaş:

ELISABETA VARTIC SAU DESPRE STRUCTURA PSIHOSOMATICA A VERSURILOR (1)

Elisabeta Vartic a debutat editorial în 1979 într-o plachetă de doar 16 pagini (cu coperţi cu tot!), dar sub auspiciile a nu mai puţin de trei instanţe: Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Botoşani, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă şi Festivalul naţional Cîntarea României ediţia a II-a.

Mai relevanţi sunt lectorii: Lucian Valea şi Dumitru Lavric.

Titlul opului este neconcludent, dar în spiritul vremii: La ţărmul cuvîntului (Theodor Neculuţă avea un volum cu un titlu şi mai tranşant: Spre  ţărmul dreptăţii.). Poeta scria versuri în manieră blagiană (Blaga, cel din Mirabila sămânţă): Cuvintele, /seminţe de suflet sînt/din carre se-nalţă culoarea privirilor,/zîmbetul/ şi caldă atingerea mîinii.//Laudă lor,/celor care nu se sfiesc să adaste-odrăslirea…/…/Cuvintele ca nişte boabe de grîu –lanuri de gînd etc. Pământul trebuia să fie …rotund ca o pîine./noi îi spunem ţară sau dor/ şi ştim că de strămoşi el a fost plămădit,/din trupul şi sângele lor./…/ Străbunii s-au schimbat în pîine şi vin/ acolo, sub rădăcinile ierbii, amare. (Dacă tovarăşii de la cenzură ar fi auzit de Iisus, cu siguranţă nu am fi citit aceste versuri!).

PRIN BURGURI TRANSILVANE, CU O CARTE DESCHISA IN MANA…

Ovidiu Cărpuşor pare  să interzică orice prejudecată.

L-ai crede un eleatic, apolinic, visând şi vizând perfecţiunea, căutând turnul ideal, casa ideală, porţile ideale, oraşul ideal, burgul –cum îi place să spună.

L-ai crede heraclitic, dionisiac, permanent nemulţumit de tehnica aleasă, de linii, de culori, de compoziţii. Sufletul său este într-o veşnică, fertilă căutare.

L-ai crede un citadin: el singur a croit din liniile şi culorile sale un Ierusalim cromatic, cetatea ideală, polisul.

ELENA MOROZAN SAU SCURT TRATAT DESPRE IUBIRI

Un inedit omagiu adus artei prin ricoşeu ne propune artista plastică Elena Morozan în holul central al Grand Hotelului Central Plaza din Piatra Neamţ.

Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea sculptorului român Constantin Brâncuşi, artista a venit cu o personală în care peste 30 de lucrări din 41 (18 uleiuri şi 23 de acuarele şi grafică) erau dedicate sculptorului.

La această propunere plastică s-au adăugat şi versurile despre Brâncuşi recitate cu patos reţinut, dar cu atât mai tulburător, de către actriţa Nora Covali.

CLAUDIA FRANCULESCU SAU PICTURA INTRE DINAMISMUL STATICULUI SI INGHETAREA MISCARII (2)

Nudul apare la Claudia Frânculescu în cele mai inedite ipostaze. Un nud poate fi surprins în plin extaz sau poate în plină criză, realizând ceea ce Charcot numea Marele arc isteric. Alt nud surprinde o tânără biciuită de sublime ploi, ilustrând parcă un poem de tinereţe a Anei Blandiana: Iubesc ploile.

Un nud perfect, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, reprezintă o tânără blondă, dormind liniştită, cu braţele uşor în lături, atingându-i totuşi capul ca toartele unei amfore.

Tabloul e realizat în racursi, amintind într-un fel de Christosul lui Mantegna, citit de jos în sus, adică de la picioare. Picioarele sunt uşor flexate, ca pentru o rugăciune în vis. Trupul are culoarea alb caolin, virând uşor spre albastru. Asta şi datorită aşternuturilor uşor albăstrii, care se răsfrâng pe trupul ce iradiază frumuseţe şi plenitudine.