Uneori, Alexandru C. Ionescu face schițe în natură, cu o notație rapidă, dar esențializată:

„Toamna argintie/ Despletită peste anii ce-au trecut,/Furişată la cumpăna vieţii./Tu laşi în urmă/Beteala albă a primului sfârşit.” Dincolo de aparenţe sau: „Acolo îl ştiam mereu,/În vârf de deal/Falnic, măreț,/Bătrânul păr.” Bătrânul păr

Dar ceea ce impresionează poate cel mai mult la acest poet este o perfectă stăpânire a tehnicii contrapunctului. După un fragment liric, profund nostalgic, vine  un moment vesel, cum este cel al fetiței din Plugărița: „Cu nasul mic  şi avântat,/Din fulăraş afară,/Cu zurgălăul înarmat/Porni urarea iară.//Cu glas puternic,gâfâit,/Bunicilor le spune/Că Anul Nou iar a sosit,/Urând doar zile bune.” 

Sau imaginea bătrânilor care pleacă să-și colinde nepoțelul, versuri amintind de o celebră poezie a lui Minulescu:„Un bunic şi o bunică/Printre fulgi de iarnă grea/Au sosit în pragul casei/C-un braduţ şi cu o stea.//Au venit ca să-i primească,/Nepoţelul lor în prag/Şi cu zâmbet să-i sărute/Strângându-i la piept cu drag.” Bunicii

Uneori poetul devine un spirit religios, iar ruga sa este una profund umană: „Fii, Doamne, bun şi iubitor/Cu cei ce-s rătăciţi şi vor/Să calce totul în picioare,/Pe frate, neam şi tot ce doare.//Că tu eşti iertător şi blând,/Chiar, cu păcatul spus în gând./Cu faţa-ntoarce-te spre noi/Şi ne fereşte de nevoi.//Şi iartă-i Doamne de păcate,/Pe cei ce îşi urăsc şi frate,/Şi dă-le inima creştină,//Spre Tine, Doamne, toţi să vină./Îndreaptă spre credinţa Ta,/Că numai Tu ştii a ierta.” Rugă pentru noi

Și tot contrapunctic apar fabulele: „Boul s-a gândit/să facă,/Un partid/ c-o biată vacă./Cu mulţi viţei/ la-olaltă,/Ce răgeau/La noua poartă./Şi aşa făloşi în sine,/Au crezut că totu-i bine./Poţi schimba totul din nou/Dar nu cu un cap de bou./ ”Boul în politică sau: „Vulpea cum este şireata/A-ncercat să se strecoare/Într-o cocina cu păsări/Aşa, pentru desfătare//Ai încredere şi laşi/ Să-ţi intre-n cas-o şireată/Că se-nscăunează şefă/Iar tu treci printre codaşi./” Boghetele înşelate și încă:„Iar de mergi cu melcu-n rând/Ai să mori tot aşteptând./Observaţii pe cei doi,/Nu-i niciunul mai de soi/Dacă spui într-un cuvant/Sunt o apă şi-un pământ./ ”Melcul şi racul

Dar, repede, tonul redevine solemn, patriotic, cu sonorități de clopote: „E sunet de clopot/ Pe şapte coline/Izvor de credinţă//Pe slove-nvechite./E taina ce vine/ De-aici de departe/Şi-nalţă spre gândul /Spălat de păcat./Acolo-i lumina,/Acolo-I speranţa,/Acolo-i nădejdea/Ce-ţi dă siguranţă./Şi totu-i acolo/Chiar drumul în viaţă./” Credinţă şi speranţă sau: „Bat clopotele de la Putna/Şi-n miez de noapte sună tare/Vestind Moldovei că de-acuma/Ştefan păzeşte la hotare/Deasupra lespedei de piatră/Făclia palidă clipeşte/Şi-n jocul umbrei diafane/Apare Ştefan,se trezeşte/Având privirea-i peste veacuri/Şi-n mâna dreaptă crucea sfântă/”Clopotul Putnei

Poezia poate deveni efigie și ritual: „Plugaru-şi aşterne sub brazdă sămânţa/Cu mâini obosite de ani şi de trudă,/Întinde ştergaru-nflorat pe răzor/Cu prânz aburind pentru cel ce asudă. Din nou primăvară

Sau chiar simbol, alegorie, metaforă obsedantă: „Pe raza palidă de soare/Cu trena lungă/ Vine-o doamnă/Împodobită-n crizanteme/Şi-n coş,/cu fructele de toamnă” Vine toamna

Și din nou, multă duioșie, multă căldură, puțin regret pentru timpul care trece implacabil:

„E majorat şi nu-i de glumă,/Părinţi, bunici, toţi la un loc,/Îţi spun ,,Mulţi ani cu sănătate”/

Lumină-n suflet şi noroc/De mâine-o frumuseţe  rară/Se va răpi de lângă noi/Şi-atuncea pentru prima oară/O să aniversezi în doi.” Aniversare sau: „Tu pui de om ,cu ochi albaştri,/Cu zâmbet cald şi glas zglobiu/Ai părăsit căsuţa noastră/În miez de toamnă azuriu.//Bunicii iţi vor duce dorul/Că n-are cine-i ‘nveseli/Şi-ntâmpina în fapt de seară/Cu râsete şi ghiduşii./” Departe

Frunțile se descrețesc pentru că vin sărbătorile de iarnă: „Iarna-şi scutură prinosul,/Fulgilor ce-aleargă-n cale,/Peste câmpuri şi pădure,/Peste plopii de pe vale.//Câinii latră, prin zăplazuri,/Iar, pe drum, copii grămadă/Colindând, anunţa Anul/ Din ogradă în ogradă/” Anul Nou și: „Moş Crăciun soseşte iară,/Cu podoaba, iernii albe,/Sub steluţete de gheaţă/Şi cu pletele lui dalbe./Aşteptat, în pragul casei,//De copii, bunici, părinti/El, de ani împarte daruri,/ Doar, la cei ce sunt cuminţi/” Moş Crăciun

Momentele cu adevărat triste sunt rare și vin dintr-o nedreptate socială, dintr-o dramă neștiută: „Un bătrânel la colţ de stradă/Întinde-o mână scorojita/De ani şi frig /Şi cere-o pâine.” Ultima rugă sau din cauza inevitabilei, ireparabilei despărțiri de ființele dragi: „Acolo,/Unde-a fost şi nu mai este,/Acolo,/Unde zâmbetul s-a stins/Acolo/Toamna plânge la ferestre,/Acolo/Doar tristeţea a învins/” Acolo…! sau: „E astăzi zi/De sărbătoare/Tu n-o mai vezi/Că eşti acolo/Sunt singur/Şi mă uit la poze/Că ai plecat la Dumnezeu/” Decembrie

Există un refuz al realității, o neacomodare metafizică, existențială cu o realitate tragică: „Te-aştept, te caut /prin unghere/Un zâmbet rece /mă priveşte,/din poză,/dar, ea nu vorbeşte/

Ce trist e sufletul/din mine./” Suflet pierdut

Muzica devine un singur, prelung sunet: „Plâng şi aştept/Încerc să uit/Sunt amintiri/Ce mă doboară/Aştept, dar iată/Că nu vine./Să vin acolo lângă tine./” Aştept

O singură dată poetul se revoltă cu adevărat: „Tu toamnă singur m-ai lăsat/Septembrie/Fii blestemat!/” Septembrie 24 decembrie 2017

Alexandru C. Ionescu este un elegiac incurabil, dar care are meritul că știe să ne facă să zâmbim uneori,  să fim complici la versurile sale, să zâmbim printre lacrimi.

Cu ochi proaspăt, el,  omul de bibliotecă, cel care a reconstituit admirabil arhive ce păreau pe veci pierdute, incendiate proletcultist de un entuziast analfabet, el, care ne-a oferit de curând convingătoare „bucăți de noapte, de zi și de viață”, adică proze scurte, dar deloc poematice, cu nervuri epice distincte, ne deschide generos ferestre și chiar vitralii, îndemnându-ne să privim și spre lumea de afară,  incredibil de frumoasă, de variată, de tonică, de unică, de incredibilă…

Prof. dr. Lucian STROCHI

Volumul de versuri al lui ALEXANDRU C. IONESCU intitulat inspirat și enigmatic „La margine de-amurg…” conține multe surprize, unele chiar total neașteptate.

În primul rând, gestația acestei cărți este una neobișnuit de lungă, primele poeme fiind scrise în 1953, iar ultimele în 2017, adică în exact 64 de ani!

Ținând cont de faptul că volumul are doar 59 de poeme, rezultă mai puțin de o poezie pe an, ceea ce e rarisim printre poeții români…

O altă surpriză vine chiar din titlu, „marginea” ținând mai mult de spațiu, iar „amurgul” de timp, deci apriorismul kantian „spațiu-timp” e respectat.

Dacă am risca o interpretare a titlului, dincolo de marginea amurgului ar fi noapte, iar simbolistică nopții este una dintre cele mai bogate, incluzând și unele sugestii spațiale sau temporale, existențiale și metafizice.

Temele poeziei sunt numeroase, incluzând timpul și desigur anotimpurile, lunile anului, momentele zile, spațiul, de obicei unul tradițional, satul românesc, iubirea, în toate ipostazele ei, de la iubirea de mamă, de soție, de copii, de neam și până la iubirea de locurile natale, moartea, amintirea, livrescul, sunt distilate discret ecouri din poezia clasică română de la Eminescu la Coșbuc, de la Șt. O. Iosif la Arghezi, eroicul și monumentalul, în versurile dedicate Putnei și implicit lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Tonul e unul elegiac, melancolic, nostalgic, uneori apropiindu-se de o tristețe profundă, dar sunt și inserții de ton șăgalnic atunci când e vorba de sărbători, de copii, sau chiar ironico-moralizator (în fabule).

Poetul cultivă simplitatea (nu simplismul!), poezia sa având uneori aparența unei poezii de album sau de vers rostit în șoaptă într-o cârciumioară, o romanță pe care numai un lăutar iscusit o va face irezistibilă. Impresionează sinecdoca ochilor: „Mă-ncântă ochii tăi cei verzi/Cum alta-n lume nu mai are/Şi-n ochii aceia poţi să vezi/Comoara vieţii ce-o trăiesc/În lumea asta mare.//Şi numai doi sunt pe pământ/În lume pentru mine/Trăiesc o viaţă ca un vis/Poate că asta-mi este scris/ Să te iubesc pe tine.” Ochii tăi (Decembrie 1953)

Alteori sinecdoca e completată de anaforă într-un poem pudrat cu metafore nominale: „O lacrimă de mamă/E diamante/ Şlefuit cu durere//O lacrimă de mamă/E cântecul de leagăn/E sărutul ce-ţi dă viaţă/E taină-nspre credinţă//O lacrimă de mamă/E ziua ta de mâine//O lacrimă de mamă/Nu se va usca niciodată…” O lacrimă

Tonul elegiac poate fi și unul interogativ, cu reflexe de romanță: „De ce nu-mi scrii/                   De-acasă?/Aştept şi nu mai vine/O veste despre satul/Uitat între coline//De ce nu-mi scrii /     De-acasă?/Să ştiu dacă eşti bine/Ce faci,eşti sănătoasă?/Dar vestea nu mai vine.// De ce nu-mi scrii…?

Reușite sunt peisajele, uneori reduse la un singur „nucleu de condensare”, cum ar fi casa: „Tăcută şi tristă,/În negura vremii,/Cu pleoape obosite/Şi-nchise-n amurg/Bătrâna căsuţă/ Lăsată-ntr-o parte/Cu uşile-nchise/Priveşte la drum.” Acasă

Alteori, sunt mai multe elemente, pentru a se realiza mai ușor dinamismul tabloului: „Pe ogor, plugaru-ndeamnă, /Boii  ce-au pornit să are/Iar din crâng o ciocârlie/Zboară sus,cântând spre soare.//Peste tot e veselie/Mieii zburdă prin vâlcele,/Primăvara ne încântă,/Păsările vin şi ele.”10 septembrie 1953 Primăvara

Versurile pot fi decantate subtil și savant, cam cum își construia Alecsandri, pastelurile sale (sau mai târziu Șt. O. Iosif sau chiar Arghezi): Seara-ncet îşi cerne visul/Pe aripile ei tăcute,/Iar in depărtări cavalul/Mai doineşte sus pe munte.//Turmele cobor agale/Pe colina înverzită/Şi din codrii, seara-şi lasă/Uşor geana obosită//Satu-n vale-şi cată umbra/Fumegând între vâlcele/Liniştit îşi doarme somnul,/Pân’ la asfinţit de stele./ Amurg

Scena poate deveni â bucolică, dar cine ne poate interzice o clipă de fericire rustică, nevinovată? Să nu condamnăm prin urmare fericirea, numai pentru că trăim într-un ev mai crâncen:  „Parfumul florilor de câmp,/În zorii care te îmbie/Prin roua s-alergăm mereu/În cântecul de ciocârlie//Sunt dimineţile de mai/Cu soare cald în câmp de flori,/Buchete strângi şi dai în dar/Şi rătăceşti hoinar în zori/În dimineţile de mai/ Dimineţi de mai Ninge livada petale de flori,/În  zumzet de- albine şi lacrimi de rouă/Cireşii îşi scutur podoaba de flori/Când primele raze scânteie cu zorii.”Floare de cireş

Peisajul devine monodie: „Picură ramuri,/Cu lacrimi de frunze/Grăbite de vremea,/Cu gânduri ascunse.//Iar sus peste paltini,/Cu vârfuri înalte/Se-nşiră cocoare,/Departe,departe.” Toamna

Uneori mișcarea, animația este remarcabilă, mai ales când e sincopată: „Funigei plutesc în seara,/Toamnei care-ncet coboară,/Liniştită şi senină,/Peste sat, peste ponoară./Cu miros de flori şi ierburi,/Carele cobor agale./De pe deal, zgomot de turme/Se aud cum vin la vale./Codrul freamătă/ Răcoarea serii/Care te-nconjoară,/Luna-şi oglindeşte  faţa/În fântâna de la moară.”Amurg

Nu lipsesc însă nici notele grave, scoase parcă de vioara lui Bacovia:„Plouă cu frunze de toamnă târzie/Plouă din ramuri/Pădurea-i pustie/Şi plânge natura/Podoaba-şi dezbracă./ Meditaţiesau: „Iarna ninge/Peste gânduri,/Iar roua/Ochilor apuşi/Îngheaţă-n/ Pleoape peisajul/Pierdut între/Nămeţii puşi./Şi ninge/Cerul se destramă,/Îndantelate,/Coroniţe albe/Plutesc,se-ntorc/Şi parcă niciodată/Nu vor putea s-ating-a/mele pleoape.” Iarna

Mai rar, dar profund, peisajul se convertește într-o poveste, descrierea fiind înlocuită de narațiune, dar genul proxim este tot unul liric: „S-a ruinat/ bătrâna casă/după stăpânii ei/s-a stins/a-ngenunchiat/de rugăciunea/atâta a avut de spus./Acolo pare-a fi/Odaia/Cu glasul/Pâlpâind duios/Ne povestea/Bătrâna mamă/Cum s-a născut/Iisus Hristos/Doar vântul/E stăpân acuma/Ce-aduce/ valuri de zăpadă/şi suflă iar/a pustiit aicea/nimic nu e/ca altădată/şi plec în sprijin/de baston/având privirea-nlăcrimată/caut să văd/dacă mai este/portiţa care-a fost odată.”Altădată şi acum