CE FACE UN ZIARIST DE INVESTIGAȚII, UN ZIARIST DE RĂZBOI

AFLAT ÎNTR-O BIBLIOTECĂ: ALEXANDRU MIHĂILĂ ÎN FAȚA MANUSCRISULUI 45/1850

Alexandru Mihăilă este un talentat prozator, autor de cunoscute romane și nuvele, precum și un adevărat ziarist (și spun asta nu pentru că are „patalama”, adică acte în regulă, ci pentru că a fost în principalele teatre de război contemporane, în Transnistria și în Serbia și a scris onest despre tot ce a văzut și simțit. E, în același timp, și un exigent și generos editor (adjectivările nu sunt antagonice, dimpotrivă!).

Dar, înainte de toate, Alexandru Mihăilă este un filolog de rasă, iubind pătimaș, feroce, atroce, cu fervoare cristică și mistică litera scrisă și/sau tipărită, scormonind peste tot unde  s-ar putea ascunde vreun manuscris, adulmecând în „colbul vremii” comori ascunse.

Cu volumul de față, cred că a dat o triplă lovitură: a (re)dat literaturii române un poet onorabil, cu nimic mai prejos decât alții, mult mai notorii, mai galonați, mai citați (nu neapărat mai citiți!), a venit cu câteva precizări esențiale, definitive în legătură cu câteva dintre personajele comediilor lui Vasile Alecsandri, a reușit să răstoarne un clasament ce părea etern, imuabil (în legătură cu pastelul în limba și literatura  română), comițând astfel un act de justiție literară.

Munca sa de cercetare a fost una istovitoare, incredibilă: mii de telefoane, consultări, citiri și recitiri de manuscrise, verificări, documentări, transcrieri etc. O intrare în labirint, unde doar flerul său, credința și pregătirea de specialitate l-au ajutat să ajungă la liman.

Manuscrisul a circulat (în copii, desigur) dincoace și dincolo de Prut, autorul s-a deplasat pe teren, făcând o adevărată arheologie culturală, ajungând până la Valea Glodului, pentru a se întâlni (și în eternitate) cu „Grecenii” lui.

Iar când a isprăvit cartea,  a ridicat un imn de mulțumire, așa cum procedau, în Evul Mediu, copiștii și cronicarii.

Cartea de față este un adevărat monument literar, exemplar prin realizare, prin atitudine, prin jertfire de sine.

Impresionantă e și lista autorilor și criticilor consultați: Radu Sc. Greceanu, Constantin Sion, Nicolae Iorga, George Călinescu, Mircea Scarlat, Radu Rosetti, Alexandru Piru, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Antoaneta Macovei, Nicolae Manolescu, Gheorghe Asachi, Artur Gorovei, Titu Maiorescu etc.

După cum autorul face, după sistem franțuzesc, adevărate studii comparativiste, pe texte de autori străini și autohtoni,  ajungând cu analiza până la nivel de sintagmă, găsind similitudini, sugestii, lansând apoi ipoteze bine motivate.

Dar, poate cel mai impresionant lucru este căldura umană cu care își tratează „subiectul”, iar finalul lucrării merită citat în întregime pentru exemplaritatea sa:

„Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii și sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheorge Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate  inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot, care aduce în fața contemporanilor pilda trecutului eroic al Moldovei la a cărei fericire  jinduiește chiar cu prețul vieții:

„Stau pătruns de mii de gânduri, viața-ndată mi-aș jărtfi

 Pentru-o zi a fericirei încă odată a o  privi”

Când în 1850, la 9 aprilie, avea să aibă loc la Teatrul Național din Iași prima reprezentație  a piesei Chirița în Iași de Vasile Alecsandri, vornicului Gheorghe Greceanu nu-i mai rămăsese decât un an de trăit. Nu știm dacă, în acea zi de 9 aprilie, se afla în sala de teatru. Știm, însă, că nedreptatea istoriei a făcut ca Grigore Bârzoi, soțul necioplit, lacom și penibil al coanei Chirița să trăiască și astăzi, în timp ce autorul Ruinelor Cetății Neamțu să-și doarmă somnul de veci la Valea Glodului în anonimat. Pentru că Grigore Bârzoi e, de fapt, Gheorghe Greceanu!”

Volumul „Gheorghe GRECEANU – Un poet necunoscut din MOLDOVA din prima jumătate a secolului al XIX-lea” este o biruință deplină atât pentru autor, cât și pentru Editura PapiruS Media. Nu știu dacă Academia Română mai decernează acele Premii de Merit (cum o făcea în perioada interbelică), dar această Carte ar merita cu prisosință un asemenea Premiu.

Lucian Strochi