ANCADIERUL – o carte sfințită în care chiar litera are conotație „ades divină” și „Ca semn ceresc, o literă-i lumină”, plină de comori intelectuale și culturale, ca o carte sacră a cugetului, „Lumină lină din lumină / Umbră veche și divină”, ni se prezintă într-un veșmânt deosebit, având toate piesele valoroase – și încă altele în plus la fel de prețioase – care să întregească veșmântul, să formeze întregul. Deschizi cu evlavie – dacă ești un cititor cultivat, iubitor de artă, de lectură – acest volum editat într-o grafică somptuoasă care cadrează conținutului atât de valoros.

Scriitorul – dar mai ales poetul Lucian Strochi – ne introduce cu modestia sa caracteristică în acest tom impunător cu o „ODĂ sau mai degrabă o PREFAȚĂ despre ce este ANCADIERUL și pentru cine a fost scris”. Se vrea a fi – și chiar este – o slăvire a vieții, acest univers enigmatic nesfârșit, „Căci lumea-ntreagă nu-i decât o carte. / Cine-ar citi-o desigur că ar ști / Că versul este, dincolo de moarte.”

Viziunea poetului despre lume, cosmos, – „Când doar el tivește, tainic, universuri, / Și leagă, abil, stelele-n constații” – armonia universului și complexitatea vieții, ne este redată printr-o imaginație debordantă, prin care poetul ne dezvăluie toată măsura geniului său, relatând viața în toate ipostazele ei.

Tratează cu prisosință cele două teme vaste – iubirea și dorul – care sunt stări de sine și în sine. Și ce frumos spune poetul „Dar viața-nvie încă din cuvinte”, când până și livada „vorbește-n șoapte …”, tot mirajul vieții și al naturii, al universului, având darul de a-l fascina, „Și nu știu cum să-i spun decât iubire”.

Universul vieții este un tot, natură și ființă, dor și iubire, legat de universul infinit, până și „iarba mângâie blând cerul”, în el se regăsește ființa, omul, adică poetul, însetat de cunoaștere – „Mi-e mâna cumpăna vechii fântâni” – însetat dar nu de orice cultură, „O sete vine amarnic din bătrâni”, poetul având și un „Dor de cele sfinte, / Ochi pentru cuvinte, / Brazdă pentru minte.”

La prima atingere, pătrundere în universul poetului, poeziile par de o puritate profundă, ca înaintând să descoperim că însăși cugetarea este pătrunzătoare, o filozofie subtilă.

Mintea omului are potențialul de a fi foarte creativă în confruntarea cu dificultățile atât de variate ale vieții, cu problemele lumii. Ea poate să-l domine sau poate fi folosită ca un slujitor util, când se găsește modalitatea prin care se liniștește zbuciumul, ceea ce se face doar prin înțelegere, un simț sănătos al umorului care să ducă spre meditație, pentru că meditația aduce o inteligență ce radiază, are darul de a îmbogăți viața. Și doar o minte relaxată, creativă poate funcționa la capacitatea maximă a inteligenței sale, unice fiecărui individ, care în final îl conduce în sensul potrivit spre creativitate.