Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!