Încep să cred că un artist este cu atât mai genial, cu cât se apropie mai mult de copilărie. Brâncuşi credea şi el acest lucru, dar mult mai tranşant şi mai existenţial, legând pierderea copilăriei de chiar pierderea Fiinţei, a Existenţei.

Brâncuşi a constituit pentru mine, în timpul devenirii mele, prima enigmă în ceea ce priveşte valoarea şi cunoaşterea.

Imediat după moartea sa şi timp de câţiva ani buni,  asupra lui Constantin Brâncuşi s-au revărsat tone de bale ideologice, de dejecţii…  critice(!?), de injurii dintre cele mai curioase şi furioase. Într-o revistă (Hulit fie-i numele!) ni se prezentau două reproduceri, după Adam şi Eva şi Regele regilor şi textul suna cam aşa: Priviţi şi vă minunaţi! Pentru a intra în graţiile occidentului, un pretins sculptor român a ajuns să „producă” asemenea „opere de artă”. Şi, culmea, unii s-au grăbit să-l declare cel mai mare sculptor contemporan din lume! Să vezi şi să nu crezi!”

Într-adevăr, lume, lume! Să vezi şi să nu crezi! Vina lui Brâncuşi? Una singură: aceea că trăise şi murise în Occident. Lucru impardonabil, desigur, suficient pentru a-l transforma într-un fioros duşman al poporului.

Prin anii 65 s-a produs „reconcilierea”, aşa încât, la 10 ani de la moartea sa, Constantin Brâncuşi devenise deja subiectul unei emisiuni… filatelice.

A început să ne fie prezentat apoi un Brâncuşi monumental, mare iubitor al Gorjului; Complexul de la Târgu Jiu a fost întors pe toate feţele; se mai vorbea de Cocoş (avea un cucurigu foarte autohton şi dinţi dacici sau de lup, treptele erau colţi sau invers), de Pasărea măiastră (venea din basm, era o iluzie, deci nu reprezenta nici un pericol), mai rar despre Domnişoara Pogany (avea ochi extratereştri şi nume unguresc), despre ou şi despre ţestoasă (oul putea fi o aluzie la situaţia alimentară din România, iar broasca ţestoasă era prea cosmopolită, nu avea nimic internaţionalist proletar).

În fine am descoperit un Brâncuşi anecdotic şi mi(s)tic, se povesteau despre aventurile lui din America, problemele de la Vamă (ce român nu ar fi avut probleme cu vama?), răspunsul dat lui Rodin (sau altcuiva, povestea cu stejarul, cu umbra şi…necreşterea), încăpăţânarea lui de a rămâne ţăran în mijlocul Parisului (un fel de Esenin, în varianta de…piatră), atelierul lui din Centre Pompidou, „exact aşa cum era”, apoi problemele cu…coloana (tot vertebrală, dar a infinitului), probleme cu capul (de Băiat), cu comemorările.