Privită de la o respectuoasă distanţă istorică, proza românească din anii 50-60 ne oferă destule surprize. În primul rând au dispărut, chiar din dicţionare literare, o serie de scriitori consideraţi pe atunci (chiar) canonici: Alecu Ivan Ghilia, Valeriu Emil Galan, Ion Istrati, Eusebiu Camilar, Traian Coşovei, Geo Bogza, Ion Pas, Ion Călugăru, Nicuţă Tănase etc. Caracterizate printr-un realism deşănţat, deşi conţineau şi elemente de basm… (lupta dintre bine şi rău), precum şi caricaturizări simpliste, aceste scrieri nu erau altceva decât o maculatură adesea imundă, pervertind suflete dornice de primele lecturi (a nu se uita alfabetizarea). Totul devenea proză, iar proza – articol de gazetă de perete.

Cartea lui Adrian Dinu Rachieru 13 prozatori de ieri, excelentă în multe privinţe, se ocupă de supravieţuitorii acestei perioade, rămânând în unele cazuri valori perene ale literaturii noastre: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc. Lista ar putea continua şi cu alte nume şi mă gândesc în primul rând la un Cezar Petrescu, dar există desigur şi alţii. Dar propunerea criticul e judicioasă, incitantă şi până la urmă convingătoare. Fiecare titlu de capitol e o balanţă în care pe un talger stă scriitorul, iar pe celălalt o formulă definitorie a criticului, uneori perifrastică, alteori aforistică, în orice caz sintetică şi mnemotehnică: Mihail Sadoveanu, un scriitor reeducat?; Noul Camil şi proba erosului; G. Călinescu sau cinismul estetic; Zaharia Stancu şi constelaţie „Desculţ”; Petru Dumitriu:exilul ca ispăşire; Marin Preda, între „paricid” şi bovarism; Titus Popovici, un „fiu risipitor”?; Eugen Barbu sau „parada erudiţiei”; Fănuş Neagu, un dionisiac?; Paul Anghel o clipă de istorie; „Filonul tragic”: Ion Lăncrănjan; Sorin Titel şi istoria mică şi Alexandru Ivasiuc sau spiritul geometric.

Adrian Dinu Rachieru îşi iubeşte „personajele” şi le radiografiază corect, convingător şi chiar patetic destinele. Nu ezită însă să le amendeze conjuncturalul, să le scuze lipsa de exigenţă sau chiar oportunismul, să ţi exprime dezacordul faţă de lipsa de valoare a unor opere.