Tag Archives: articole

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Podul

Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.

Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.

Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.

Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” 1

Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.

Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei – locotenentul de roşiori, Gologan – Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu – bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir – Emanuel, motociclistul.

Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.

Continue Reading →
Posted on

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ghicitor în pietre

PIETRE-VIVEScrisă în 1959 cu doar cu doar trei luni înainte faţă de La ţigănci, povestirea Ghicitor în pietre nu impresionează prea mult, punând aceeaşi problemă cu cea din Fata căpitanului, dar textul e mult mai stufos, relaţiile umane mult mai complexe, iar spaţiul-limită e foarte larg, având o latură în infinit, marea.

Există o anumită superficialitate generală a personajelor, o relaxare a relaţiilor umane, explicabile în parte prin faptul că ne aflăm în plin sezon turistic.

Povestirea are totuşi câteva inovaţii tehnice în ceea ce priveşte fantasticul, cum ar fi capacitatea unui iniţiat care ghiceşte viitorul, să poată ghici şi trecutul, prin visul introdus diurn, ca element al realului.

Emanuel, unul din personajele principale (vor fi în final trei) îi cere altui personaj principal, Vasile Beldiman să-i ghicească viitorul, cu alte cuvinte să-şi probeze iniţierea.

Acesta nu ezită să-şi exercite vocaţia:

„Nu prea înţeleg nici eu bine ce se întâmplă. Pentru că văd două fete care vă poartă nenoroc, şi totuşi nu înţeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiţi de nici una dintre ele. Dar sunt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc… Şi e curios, reluă după o pauză. Parcă pe una din ele aţi întâlnit-o undeva la un patinaj sau pe o stradă cu polei, şi ea alunecă, şi tocmai alergaţi spre ea, ca s-o ajutaţi, când din senin apare o a doua fată şi o ridică ea. Şi atunci vreţi să spuneţi ceva, dar în aceeaşi clipă fata care o ajutase spune ea ceva şi atunci începeţi să râdeţi…”

Emanuel e încântat de rezultat, dar precizează că „tot ce-mi spuneţi dumneavoastră acum (…), s-a întâmplat deja…”

Schema narativă prezentată de Beldiman fusese trăită de Emanuel în vis:

„-…Nu ştiu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip şi am închis ochii. Şi deodată m-am văzut pe o stradă pe care o ştiu ea, la Bucureşti, în plină iarnă şi am văzut o fată căzând…”

Fantasticul porneşte din imposibilitatea lui Emanuel în a accepta revelaţia unui mister, faptul că va trăi un timp deja trăit:

„-Este extraordinar, spuse. Aţi izbutit să vedeţi ce mi-am imaginat eu cu două, trei ceasuri înainte. Prin ce minune aţi putut vedea toate astea, nu înţeleg. Dar nu pot să cred că le-aţi văzut în nisip şi pietricele…”

Continue Reading →
Posted on

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: La ţigănci

la-tiganciPovestirea La ţigănci este prima capodoperă din seria nuvelelor fantastice. Cu această apreciere au fost, sunt de acord toţi comentatorii.

Până şi Ion Rotaru, reticent în ceea ce priveşte analiza nuvelelor, dedică două pagini din O Istorie a literaturii române (vol. 4), comentariului nuvelei, obligat fiind de valoarea ei intrinsecă:

„Dintre numeroasele-i nuvele, fantasticele îndeosebi sunt demne de toată atenţia, fără însă necesitatea expresă de a intra în amănunte analitice, din moment ce ne-am ocupat mai îndeaproape de cele două mari romane. Ele rămân oarecum în planul al doilea al beletristicii eliadeşti. În afară, poate, de una dintre ele, La ţigănci, intrată în timpul din urmă şi în manualele şcolare, dascălii noştri desfăcînd în mici fărâme „jucăreaua” (împrumutăm cuvântul de la I. Budai Deleanu), spre probabil, minunarea şcolarilor care nu prea înţeleg bine excesele de zel, oportuniste în fond, cum oportuniste, cu siguranţă, fuseseră şi freneziile interpretative la un Lazăr de la Rusca, Minerii din Maramureş sau Oţel şi pâine, pe vremuri.” 1

Observaţiile profesorului sunt inedite şi nu o dată excesive, în sensul bun al cuvântului, altele decât ale celorlalţi comentatori. Iată câteva dintre ele:

„Viaţa ne este aleatorie, orbecăim prin ea ca într-un labirint. (…) Dar şi „bordeiul” (cuvântul bordei – poate nu întâmplător folosit aici – are o îndepărtată rădăcină comună cu neologismul de origine franceză bordel, cu o etimologie în vechea franconă, însemnând „locuinţă rudimentară, în chip pe gaură în pământ”, se poate recunoaşte, şi colo şi colo, rădăcina, probabil thracică, bor, de unde, iarăşi probabil, moldovenescul bortă ), descris cu ochii lui Gavrilescu, plin de fel de fel de boccele, de dulapuri, cufere şi draperii în loc de pereţi, este un …labirint.” 2

(În legătură cu cuvântul în discuţie, pot fi aduse unele precizări: cuvântul borde însemnând cabană de scânduri, există în limba francă, încă din 1138 şi are ca rădăcină pe bord, scândură. Bordel însemna în secolul al XII-lea cabană mică (căbănuţă), iar către anul 1200 J. Bodel îl foloseşte cu sensul casă de prostituţie, sens care se impune în secolul al XVI-lea, când este întărit de italianul bordello, înlocuindu-l pe bourdeau, derivat şi el de la borde. Interesant este şi cuvântul borne, folosit încă de la 1160 de către Benoît sub forma bodne şi care însemna ce înseamnă şi astăzi, bornă, dar numai pentru frontieră sau chiar borgne, intrat în franceză tîrziu, în 1835 cu sensul de casă rustică). 3

Continue Reading →
Posted on

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Fata căpitanului

Împrumutând titlul unui roman celebru a lui Puşkin şi având un subiect cumva asemănator cu povestirea După Bal a lui Lev Tolstoi, povestirea Fata căpitanului este una din lucrările mai puţin izbutite ale lui Eliade.

Firul narativ este simplu: un băiat de doisprezece ani, Vasile Brânduş, este pus să boxeze cu Valentin, fiul căpitanului Lopată. Se lasă bătut de acesta, dar îi spune în final că sora sa Agripina a rămas repetentă. Afirmaţia, adevărată, scandalizează pe căpitan şi apoi pe însăşi Agripina, care, s-ar vrea iubită de acest băiat misterios. Ambele personaje au ambiţii mari, secrete mai mult sau mai puţin camuflate, se iluzionează (Brânduş se vrea un nou „Alexandru Macedon”, iar Agripina se crede „zâna zânelor, minunea minunilor”).

Există şi o poveste cu motanul Vasile, tizul lui Brânduş care face minunăţii. Băiatul o părăseşte pe Agripina, intrând în labirint (pădure).

Agripina vorbeşte „radical”, ales, e o grafomană … orală:

„-Am scris deja un ciclu întreg, zeci şi zeci de romane şi nuvele. Ciclul Fata căpitanului. Le-am scris în fel de fel de stiluri. În fiecare nuvelă sau roman sunt alta, nu mai seamăn cu cea dinainte. Mă schimb şi totuşi rămân aceeaşi: Agripina. Prima nuvelă am scris-o în stil romantic, gen Puşkin. Începea aşa: „În urbea X, pe strada Principalele Unite chiar lângă Grădina Publică, se mutase prin anii 193… o familie ciudată şi care a devenit curând de pomină: familia căpitanului Lopată…”

Agripina ar vrea să transforme realitatea într-o ficţiune:

„Dar cu tine am să scriu altfel. Am să scriu o poveste fantastică. Pentru că, recunoaşte, ni se întâmplă ceva fantastic, trăim amândoi o aventură extraordinară. Tu aveai, şi mai ai încă, un secret, şi eu mă dădeam de ceasul morţii să-l descifrez; şi deodată, tu, băieţel de la ţară, desculţ în espadrilele tale murdare, ne descoperi nouă, familia căpitan Lopată, cel mai sinistru secret familial. Dar am să mă răzbun, Brânduş! În nuvela mea am să te chinui, am să te sperii.”

Continue Reading →
Posted on

Despre avatarurile limbii şi literaturii române

avatarurile-limbii-romaneO întrebare, reluată obsesiv de cultura română în ultimii vreo sută cincizeci de ani, ar suna cam aşa: „Ce anume l-ar putea interesa pe cititorul occidental din literatura română?”

Evident, această întrebare ar putea fi urmată de altele, din aceeaşi sferă: „Cum anume am putea impune Occidentului valorile noastre naţionale?”; „Este traductibilă literatura română (sau măcar o parte a ei)?”; „Este compatibilă cultura noastră cu o cultură de tip occidental?”

Un prim răspuns la aceste întrebări l-au oferit paşoptiştii.

Buni cunoscători ai limbii şi culturii franceze (îndeosebi), dar şi ai celei germane, scriitorii noştri şi-au scris o parte a operei lor direct în aceste limbi.

Succesul nu a fost cel aşteptat, din mai multe cauze: era vorba, în primul rând, de note de călătorie, de scrieri minore, de opere ştiinţifice (care, în mod fatal, nu interesau decât un număr restrâns de cititori – specialişti).

În al doilea rând, piaţa literară era invadată de serii întregi de asemenea opere, redactate de către francezi sau germani, care interesau direct publicul cititor din aceste ţări. A scrie despre Algeria, Maroc, chiar Egipt, era, din motive lesne de înţeles, mult mai profitabil decât a scrie despre Balcani, Franţa sau Italia (subiecte, teme, realităţi – fie exotice, fie prea bine cunoscute).

În al treilea rând, o serie de scriitori celebri s-au ocupat de Orient (Hugo, Goethe – ca să dau exemplele cele mai la îndemână) şi, chiar dacă au scris şi ei opere minore (în contextul general al operei lor), aceste scrieri interesau în epocă mai mult decât opera unor scriitori din Est, practic necunoscuţi.

A doua problemă importantă este cea a tematicii alese. Pentru un francez, epoca lui Ludovic al XIV-lea este mult mai interesantă decât aventurile unor haiduci de la gurile Dunării, după cum, pentru un englez, epoca elisabetană, nemurită prin opera unui Shakespeare, este esenţială şi suficientă, nelăsând loc altor epoci şi altor realităţi.

Folclorul a fascinat câteva decenii întreaga Europă (epoca lui Herder, dar şi cea a impunerii conceptului de naţiune), dar ce şansă ar fi avut basmele şi poveştile populare româneşti în faţa celor germane culese de fraţii Grimm sau scrise de Charles Perrault sau chiar ale lui Hans C. Andersen?

Continue Reading →
Posted on

MIRCEA IVĂNESCU – DISCURS DESPRE (NE)MIŞCARE

Mircea_IvanescuDintre toate definiţiile date poeziei, cea mai „tehnică” mi se pare a fi cea a lui Pierre Emmanuel: „Poezia este istoria unui verb” (verbul e înţeles aici ca mişcare, activitate (n.n.). Şi tot Emmanuel rosteşte câteva aforisme interogative. Ce sunt cuvintele fără tăcere? şi Dar dacă toată lumea nu ar fi decât un cuvânt?

Un critic (l-am numit pe Eugen Simion), observa, privitor la „poetica” lui Mircea Ivănescu: „Poezia iese din senzaţia absenţei, a golului care se deschide între obiect şi subiectul care îl observă.”

Aşadar, poezia nu e numai „istoria unui verb”, ci şi „istoria unei absenţe” (a verbului).

NEMIŞCARE e un poem programatic, aproape o artă poetică. Respingând primele două voci ale poeziei (cea lirică şi cea epică), poetul o reţine pe cea de a treia, vocea dramatică, vocea ficţiunii sentimentului. Senzaţia de vid, de tensiune, se obţine nu atât prin absenţa (statistic vorbind) a verbelor, cât mai ales, a predicativităţii acestora (din totalul cuvintelor, verbele predicative nu ocupă decât un procent de cinci la sută.) Gerunziile şi participiile nu fac decât să decupeze fenomenologic un peisaj propus. Oximoroanele (gard viu, sore lăptos, luxurianţe…nemişcate) pulverizează orice concret, tensionându-l. Mişcarea se naşte din permanenta opoziţie dintre dinamic („cea mai simplă întâmplare”) şi static („un grup de oameni tăcuţi…”).

Se poate încerca o interpretare etică a textului. O crimă (probabilă prin prezenţa unui posibil cadavru) alungă „spiritul locului” în „puzderii mărunte de ochi…”. Omul e o parte a naturii. Prin absenţa sa (omul – subiect devine, prin cadavru, obiect), provoacă o absenţă în natură (a naturii). Fidel sieşi, Mircea Ivănescu ne avertizează în final că totul nu a fost decât o ficţiune construită dramatic: „Deci cea mai simplă întâmplare…”.

Continue Reading →
Posted on

PROVINCIA FĂRĂ… FRONTIERE?

fractalRelaţia om – natură este esenţială pentru înţelegerea raporturilor şi resorturilor sociale.

Prin formele ei e reprezentare, natura a (a)părut omului când monadică, când fractal(ic)ă, întotdeauna infinită.

Folosindu-şi imaginarul, omul şi-a construit zei, specializându-i în „munci şi zile”; ulterior au „ales” un Dumnezeu, acesta fiind o realitate duală, infinit-finită, natură-om, prin natură înţelegându-se energie (divină),voinţă, forţă încălcând hotarele finitului, practic legile fizicii de tip newtonian sau chiar einsteinian etc..

Pentru a se proteja împotriva naturii, omul şi-a creat societatea, devenind, la rândul său, o realitate duală (parte a naturii, dar şi creaţie abstractă, sistemică). Trib, gintă, clan, colonie, etnie – orice denumire am da asocierilor interumane –sunt realităţi ale fricii, ale nevoii de a te adapta, de a învinge natura.

Dintr-un anume unghi ale problemei identităţii sale, este o realitate triplă, fiind un produs al eredităţii, al mediului şi al educaţiei.

Dacă asupra eredităţii se poate acţiona cu riscuri (v. clonarea umană), asupra mediului se poate acţiona eficace; educaţia rămâne până la urmă cea care asigură acomodarea individului cu colectivitatea, cu natura naturata, cu natura artifex, cu socialul.

Provincia este nu doar o realitate istorică sau conjuncturală, ci o sumă de cutume, de realităţi, de reacţii şi contrareacţii.

Provincia este conservatoare, păstrătoare de valori spirituale incontestabile, dar, adesea, şi o frână în calea progresului.

Continue Reading →
Posted on

ŢĂRI (MONDO)

Pasul-PrislopUn interesant concurs, gen „Cine ştie, câştigă!” (cu varianta „protevistă”: „Te uiţi şi câştigi!) s-ar putea numi, simplu şi inspirat, „Ţări”.

O secţiune a concursului ar fi ce dedicată răspunsurilor la metaforele –ghicitoare de tip perifrastic: „Ţara lalelelor şi a morilor de vânt”, Ţara celor o mie de lacuri”, „Ţara Soarelui-Răsare”, „Ţara Crizantemei”, Ţara Argintului, Ţara Cangurilor”, Ţara fiordurilor”, „Ţara Florii de cireş”, Ţara Dimineţilor liniştite” etc.

O altă secţiune ar putea fi dedicată produselor specifice fiecărei ţări: sabotul pentru Olanda, o sticlă de şampanie pentru Franţa, o havană pentru Cuba, un briceag, un ceas sau o ciocolată pentru Elveţia, castanietele pentru Spania, gulaşul pentru Ungaria, balalaica şi păpuşa Matriona pentru Rusia.

A treia secţiune ar fi cea a artelor şi sporturilor specifice fiecărei ţări.(Ex.: ceremonia ceaiului, ikebana, stampa, judo pentru Japonia).

Care ar fi contribuţia României la acest concurs? A cui ţară suntem? Ce produse specifice avem? Ce arte şi ce sporturi? Răspunsurile sunt dificile, să recunoaştem.

Continue Reading →
Posted on

MODE ŞI MODELE (MONDO)

mode-si-modeleCineva spunea, cu mult umor, că nu numai vestimentaţia feminină e supusă modelor, ci şi…bolile.

Au fost cândva moda bolilor „lumeşti”, tratate cu sulf, mercur şi bismut. Apoi a fost o epocă glorioasă a gastritei. Apoi una a colitei. Se murea mai târziu frumos şi romantic de ftizie. Cancerul a devenit mai târziu „boala secolului”.În ultimul timp, cancerul e detronat de SIDA: După Cernobâl, leucemia e şi ea la loc de cinste. Poliomielita se cere şi ea vaccinată, semn că eradicarea ei mai are de aşteptat. Apoi a venit moda Ebolei, a bolilor imune, iar pentru animale „boala vacii nebune” sau a „pestei porcine”. Numai moda prostiei n-a venit, pentru că, deşi e o boală incurabilă, de prostie nu se moare.

Spun, fără umor, că acum a venit şi moda…modelelor.

E tot o boală, mai gazetărească, mai politică, mai parlamentară. Avem modele.

Modelul american, cu coca-cola,pepsi, IBM, gumă de mestecat şi filme cu helpiend (un fel de SOS cu sos dulceag, dar dietetic).

Avem modelul german (mai sobru, mai cazon, mai filfe, mai fridăn, mai brudenşaft. Avem modelul englezesc (ferplai, dar şo pă ei, cu colegii, cu probleme etnice (scoţiene, galeze, irlandeze),cu vaci nebune, oi clonate şi declaraţii publice cuminţi. Avem modelul franţuzesc, cu aluat fin, cu parfumuri contrafăcute în Magreb, dar vândute ca la firma ei acasă, cu…

Continue Reading →
Posted on

LUCIAN BLAGA – POET AL RĂSFRÂNGERILOR

ANALIZA UNUI ELEMENT PRIMORDIAL: APA

Ca orice mare poet al lumii, Lucian Blaga recurge la arhetipul elementelor primordiale, dispuse în cruce:

Aer
Foc Apă
Pământ

Acest arhetip ţine de preistoria mentală a omenirii: l-au cunoscut şi asiro-babilonienii, şi perşii, şi grecii, şi romanii şi, mult mai târziu, un întreg Ev Mediu european.

Evident, în cazul lui Blaga nu poate fi vorba de o acceptare „de plano” a acestui arhetip, ci de o încercare dramatică de a obţine opoziţii binare, dar şi aliaje, cuplări şi recuplări. Astfel cerul cu focul vor da lumina, cerul cu apa – lacrima, focul cu pământul – cenuşa, apa cu pământul – noroiul. Atunci când cuplurile sunt triple, trifazice, obţinem realităţi noi: focul cu apa şi cu aerul vor da curcubeul, aerul cu focul şi pământul vor da patima, focul cu apa şi pământul vor da sângele, iar aerul cu apa şi cu pământul vor da fiinţa. La intersecţia celor patru elemente nu se pot afla decât două realităţi – cuvântul şi Marele Anonim – ambele ipostaze ale poetului şi ale Dumnezeirii.

Blaga a fost numit pe drept „poet al luminii”. Focul, aerul, pământul sunt tot atâtea elemente primordiale frecvent evocate de comentatori. Mult mai puţin comentată a fost apa. Există după ştiinţa noastră un singur studiu (Ion Pop –Lucian Blaga – simbolismul acvatic) în Steaua, nr.9/1980, dedicat problemei în discuţie. Lucru e de mirare, pentru că frecvenţa, simbolistica, „rezolvările” metaforice, fac din elementul acvatic mai mult decât o „metaforă obsedantă” apropiindu-se de un „mit personal”. „Tirania apei” este prezentă peste tot în text, obligând celelalte elemente să intre în stare de şoc, de recul, de repaus, să încerce permanent refugii sau alianţe. Nu vom oferi exemple decât din volumele antume ale poetului, dar demonstraţia se poate extinde la întreaga creaţie (nu doar poetică) a lui Lucian Blaga.

Continue Reading →
Posted on