EMINESCU ŞI OMUL POLITIC

Sintagma „om politic” provine dintr-o traducere greşită a expresiei greceşti „zoon politikon” tradusă „animal politic”. În realitate, traducerea corectă ar fi „animal social”.

Nu e , aparent, o greşeală prea gravă. Politicul face parte din social, îl determină în mare măsură.

Dar a acredita ideea că „omul este un animal politic” înseamnă a acorda politicului o importanţă capitală, justificând structurarea societăţii pe criterii politice, indiferent de sistem.

Oricum am vedea astfel societatea, ea rămâne o piramidă, evident cu vârful în sus.

Democraţia este o iluzie, iar triada „libertate – egalitate – fraternitate” un ideal (de neatins, ca orice ideal).

Eminescu e ezitant în raport cu politicul, cu omul politic, „contemporanul său”, rezolvând raporturile cu „puterea”plecând de la principii şi consideraţiuni.

Prima consideraţiune: românii au avut un trecut glorios şi au n prezent lamentabil. De aici antiteza trecut/ prezent care nu e doar temporală, ci una filosofică (vârstele omului) atitudinală şi/sau psihologică. Scrisoarea III este, sub acest aspect, un exemplu matricial al geniului.

A doua consideraţiune: propăşirea, dezvoltarea unei naţiuni este rolul unui grup restrâns, elitist, genial, uneori grupul restrângându-se la o singură persoană: „Spiritul public este fapta puţinilor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să ia forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbulare gigantică…” (Geniu pustiu). Acea persoană poate fi „un semizeu”, „un mântuitor”.

A treia consideraţiune: programul schimbărilor (politice şi sociale): „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi români, români şi iar români…”(Geniu pustiu).

Vecinicul Eminescu: Catedra „EMINESCU”

Mihai-EminescuÎnfiinţată de către un grup de entuziaşti profesori de la Universitate, catedra „Eminescu” îşi dovedeşte din plin funcţionalitatea: printre ambiţiile (mărturisite) ale catedrei se află un buletin „Eminescu”, cuprinzând comunicările interne şi externe (venite din partea unor „amici” ai catedrei – unii eminescologi de rasă), o ediţie critică EMINESCU (obţinută prin confruntarea dintre toate ediţiile critice existente, în plus unele corecţii din ultimii ani), un Dicţionar al postumelor.

Dar, dincolo de alte fapte semnificative, m-aş opri la acel suflu (pe care nu ezit să-l adjectivez: eroic), care animă pe participanţi la una sau altă conferinţă – cursurile Zoei Dumitrescu – Buşulenga şi ale lui Gh. Bulgăr fiind, de fiecare dată, veritabile conferinţe.

De altfel, vreau să cred că ideea generoasei iniţiative, aceea de a iniţia o catedră care să poarte numele celui care a însemnat (şi înseamnă) „sinteza gândirii şi simţirii poporului român” a pornit dintre anonimi, de la acei anonimi iubitori de poezie, din Bucureşti şi de aiurea.

Mă gândesc că această idee ar putea fi generalizată: ce aţi spune de o catedră „Enescu” la Conservator, o catedră „Coandă” la Politehnică, una „Brâncuşi” la Arte plastice?

Evident, înfiinţarea unor asemenea catedre ar trebui înţeleasă în spiritul ei: dincolo de restituirea operei, a omului, a epocii în care acesta a trăit şi şi-a zămislit opera, rămâne acel aer generos, acea gândire dinamică, creatoare, care a animat minţile creatorilor sus-numiţi.

Iar pentru români, înfiinţarea catedrelor rămâne un titlu de glorie prin materializarea unor visuri de pietate şi de împliniri necesare.

Lucian Strochi

VIITORUL CULTURII ŞI AL NAŢIEI E MAI SINISTRU DECÂT LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

cultureREGIONALIZAREA CULTURII

S-a susţinut, în ultimii zece ani, în opoziţie cu celebra şi sinistra sintagmă centralism democratic, că o expresie directă a democraţiei este descentralizarea.

Din punct de vedere administrativ, descentralizare este un câştig imens, imediat. Nu mai ai nevoie de la centru pentru a-ţi gestiona propriul buget comunitar.

Aparent, şi pentru cultură, descentralizarea ar fi un factor benefic. Să ne explicăm: cine cunoaşte mai bine decât cei în cauză (adică localnicii) importanţa unei personalităţi, a unui monument, a unei aniversări?

Mă refer,desigur, nu la valori universale sau naţionale cum ar fi, în zona Neamţului, un Ion Creangă, ci la acele valori locale care, în condiţiile unui centralism… interesat, ar fi condamnate la uitare, din lipsă de fonduri.

Ar dispărea manifestările legate de Sărbătoarea Războienilor, de Vacanţele muzicale, de Festivalul de folclor, de numele unor V.A.Urechiă, Gavriil Galinescu, Aurel Dumitraşcu, I. I. Mironescu, Mihail Jora, Sergiu Celibidache etc., manifestări tradiţionale, intrate adânc în conştiinţa nemţenilor.

Poate că şi Festivalul internaţional de teatru s-ar ţine tot la Bucureşti, acolo unde se mai ţin câteva sute de manifestări anual.

Mai greu ar fi cu mănăstirile, Neamţul sau Bistriţa neputând fi transferate (deocamdată) în capitală.

MIHAI EMINESCU – OBSESIA UNICITĂŢII

EminescuE greu de descifrat la un scriitor – şi cu atât mai greu la un scriitor ca Eminescu, care s-a risipit cu generozitate în atâtea genuri şi specii literare – un mit personal care să înghită integrator, într-o sumă, toate celelalte teme şi obsesii posibile literaturii (sau chiar existente în opera sa). Natura, viaţa, moartea, destinul, dragostea, revolta obsesia (re)găsirii adevărului, istoria – sunt teme majore ale operei eminesciene, recognoscibile în orice fragment al prozei, teatrului, poeziei sau publicisticii.

Cu toate acestea, risc afirmaţia că mitul personal al lui Eminescu este problema geniului. Gesturile exterioare, considerate de unii drept bizarerii, precum şi structura intimă a integralei operei sale duc inevitabil la această concluzie.

Anterior lui Eminescu, doi scriitori au avut această obsesie a geniului: Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri.

Primul are ambiţia epopeii, credinţa că limba şi cultura română trebuie restructurate din temelii şi, acolo unde este cazul, demolate. Este coleric, dionisiac, heraclitic, are o intuiţie a spaţiului şi a timpului ieşite din comun. Că nu a reuşit integral e o altă poveste, dar grandoarea viziunii sale, unele fragmente ale operei sale, îl fac pe Heliade un erou faustic. Dacă ar fi lucrat cu o limbă evoluată şi nu cu una ezitantă, Heliade ar fi avut şansa să fie primul Eminescu. Aşa va fi doar ziarist, editor, filolog, gramatician, lingvist, polemist, poet, prozator, tribun, erou, confecţionându-şi pentru aceste ultime două ipostaze, datele exterioare ale geniului.

1971: IRIMIE STRĂUŢ – ORA ALBĂ

irimie-strautUltima carte a lui Irimie Străuţ, „Ora albă” conturează mai ferm profilul unui scriitor cu o remarcabilă ştiinţă a versului: spun asta şi mă gândesc la versurile primului ciclu, „Rug de stele”, versuri calofile, amintindu-se de sonetele lui Codreanu sau de acelea cu vag iz elegiac ale unui Virgil Carianopol: „Vii erup în refuz de transplante /Irizări distilate din plante /Şi renaşte în gest reversibil/Trainic trunchi dintr-un codru posibil”. (Seva bărbăţiei).

Dincolo de tăierea corectă a versului, de lucruri spuse „plăcut”, aştepţi surpriza, dar uneori ea vine prea greu, poetul e furat de melodie (de altfel una din coordonatele poeziei lui Străuţ este tonul baladesc, de „cântec şoptit”, al versurilor sale).

Remarcabilă acea „Sarabande, salamandre”, bijuterie de artizan, care spune ceva şi după muzică: „Sarabande, salamandre /Jocuri crude-n înnoptare/Ne despoaie de durere/Sarabande, salamandre”. Irimie Străuţ este un grafician, adept al contrastului alb-negru, contrast puternic, sugerând dureroase tăieri într-un reflux infidel al memoriei.

Cuvântul naşte emoţia, imaginea o păstrează. Poetul refuză jocuri gratuite, totul se vrea vibraţie, este vibraţie prin precipitare.

Imaginile sunt şocante, versuri se vor spuse dintr-o dată,”gâfâit”, cu sintagme biciuind parcă inerţia ochiului indiferent: „Norii sfărâmau privirea /Paraşuta se destrăma…”. Imaginile danteşti din „Dincolo de mit” se prelungesc în strigăt: „Iar oamenii de lemn / Umblă acum/Cu mâinile şi/Picioarele retezate /Şi cu feţele/Pârjolite”.

UN NECESAR EXERCIŢIU DE MATURITATE (POETICĂ)

Arca-lui-Petrarca-Mihai-MerticaruÎntr-o epocă (literară) în care dislocarea, fragmentarea, colajul, aparenta lipsă de măsură (metrică) par suverane, a te întoarce la formele fixe ale poesiei e un gest de mare temeritate, pe care puţini poeţi şi-l mai asumă.

Ca poezie de formă fixă în 14 versuri, sonetul supravieţuieşte în acest secol 21 prin două form(ul)e, devenite canonice: sonetul italian, cu două catrene şi două terţete (terţine) şi cel englez, cu trei catrene şi un distih. În plus, sonetul italian e realizat în endecasilabi, în vreme ce sonetul englez în decasilabi. Sonetul englez e rar folosit la noi, singura realizare notabilă rămînînd uluitoarea operă a lui Vasile Voiculescu, în timp ce sonetul italian (petrarchist) devine forma predilectă a sonetiştilor români. (Sonetul francez realizat în dodecasilab, rămîne o variantă a sonetului italian).

Există varii explicaţii pentru acest act de istorie şi critică literară, dar cred că două lucruri au impus această stare de fapt: în primul rînd posibilităţile interne ale limbii române, mult diferite de ale limbii engleze, (cu majoritatea cuvintelor bisilabice) şi tirania versului popular, realizat cu un minim tradiţional de 7 silabe; cu 3 silabe în plus e greu să realizezi un vers clasic, pe cînd cu 4, în cazul endecasilabului, lucrurile se schimbă radical, admiţîndu-se chiar cezura, într-o structură de 5 plus 6 silabe… În al doilea rînd e vorba de o tradiţie culturală care ne apropie mult mai mult de fraţii noştri peninsulari decît de insularii Albionului ce par atît de puternic separaţi (din toate punctele de vedere) de bătrînul continent.

Am amintit toate acestea pentru a încerca o încadrare a sonetistului Mihai Merticaru, între cei peste 300 de poeţi care au „exersat” sonetul, (Gh. Cardaş inventaria, în Cartea sonetelor româneşti, 1933, aproape 200!), ce ne propune aici şi acum 70 de sonete italiene, într-un volum intitulat Arca lui Petrarca, titlu sugestiv, chiar dacă unii i-ar reproşa autorului o rimă intenţionată într-un soi de şaradă-paradă (ca să intru în jocul poetului).

IMAGINEA „CATIFELATĂ” A ROMÂNIEI (MONDO)

Paris_tiganiRecent, pe un canal privat al unei televiziuni la fel de private, am urmărit interviurile acordate postului de câţiva cetăţeni români aflaţi în tranziţie în Olanda.

Cu nonşalanţă, tinerii se…mărturiseau (mai exact, se lăudau). Furtişaguri, trafic de cocaină, prostituţie. Pentru fiecare din aceste fapte ar fi făcut frumoşi ani de puşcărie oriunde. Dar tinerilor nu le păsa: Când erau prinşi, erau trimişi în România cu…avionul. Reveneau, în Olanda sau în Germania, peste câteva luni, luând totul de la capăt.

Tot recent, vreo 40 de români s-au dat unguri şi au încercat să treacă, ilegal desigur, din Cehia în Austria. Au fost prinşi şi… trimişi în România cu autocarul (pe cheltuiala statului ceh!).

Să mai vorbim de bravii noştri eroi, daţi în urmărire prin Interpol? De catifelaţii şi ciocolatii noştri concetăţeni care fac ravagii prin Italia, prin Spania, prin Franţa, prin Belgia, prin Germania?

Oricum, aflaţi în luptă directă cu sportivii români, cu intelectualii români, cu politicienii români, cu acei minunaţi copii, cu premiile lor olimpice, suspectaţi de geniu, cu turistul român obişnuit, care vrea să vadă capodoperele Occidentului, pegra mai sus-amintită câştigă clar „partida” pentru „imaginea” României contemporane.

Ce e de făcut? În primul rând, cineva ar trebui să plătească pentru imaginea negativă a ţării. Cum? Simplu: prin ridicarea paşaportului pe câţiva ani, prin interzicerea pentru persoana în cauză să părăsească teritoriul României pe o perioadă dată, prin pedepsirea faptelor antisociale, penale, mult mai sever.

Aş vrea să cred că, acţionând energic, România va putea acţiona, la fel de energic, cerând Europei să se renunţe la „vizele” pentru români.

Altfel, tot ţiganii deghizaţi în „oameni de afaceri” sau „hartişti”, în „refugiaţi politici”(!?!), ne vor reprezenta permanent în străinătate.

Unii poate doresc acest lucru. Noi, sigur, nu…

Lucian Strochi
(REFORMATORUL, nr.60-61, 11/12 1997, p.9)

Geografie lirică: Cele zece minuni ale ţării Oaşului

sambra-oilor-maramuresDintre toate Ţările României (Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului etc.) cu siguranţă cea din urmă este cea mai misterioasă, paradoxală, plină de îngăduite şi neîngăduite minuni.

În primul rând pentru că, enigmatică, se ascunde privitorului care o identifică cu greutate, chiar şi pe hartă, deşi ştie că trebuie să fie undeva în Nord, în apropiere de un Maramureş la fel de ciudat, de românesc şi de pitoresc.

Ca un veritabil El Dorado, Oaşul se lasă greu cucerit, glisând parcă spre stânga sau spre dreapta, ca o ţintă vie, neliniştită şi capricioasă, dublându-şi, şi chiar triplându-şi, localităţile.

Prin urmare vom descoperi Halmeu şi Halmeu Vii, Livada şi Livada Mică, Gherţa Mare şi Gherţa Mică (aceasta, conform logicii oşeanului, trebuie să fie mai mare decât Gherţa…Mare!), Turţ şi Turţ Băi, Oraşul Nou şi Oraşul Nou Vii, Apa şi Lunca Apei, Medieşu Aurit, Medieşu Râturi şi Medieş Vii, Certeze şi Huta Certeze, Turulung şi Turulung Vii, Racşa şi Racşa Vii, Prilog şi Prilog Vii, Micula şi Micula Nouă.

Şi, dacă avem Livada, trebuie să avem şi Dumbrava, şi pentru că avem Dumbrava trebuie să avem şi Mesteacăn; iar dacă avem Mesteacăn, trebuie să avem şi Agriş: şi iarăşi, dacă avem Dumbrava, trebuie să avem şi Vânătoreşti, şi Aliceni, iar vânătorii din Vânătoreşti să treacă după vânat prin Noroieni şi Nisipeni, prin Valea Seacă şi prin Valea Mariei pentru a ajunge la Vamă şi în Păşunea Mare.

Şi iarăşi Oaşul nu putea avea ca reşedinţă un oraş care să se numească Satu Mare, aşa că ţinutul şi-a ales drept capitală Negreşti pe care l-a întărit cu titlul de nobleţe al Ţării, aşa cum a făcut-o şi cu Călineşti-Oaş.

Reverberaţii Atitudini/Amplitudini: Eterna iarnă

Viorica Ciucanu - Piesaj de iarna

Viorica Ciucanu – Piesaj de iarna

Mărturisesc public că nu-mi prea place iarna. Sunt leu, am ca planetă o stea, soarele, aşa că prefer primăverile lungi, începute în martie, verile sosite în iunie şi toamnele ca… veri indiene.

Iarna o suport ca fiecare, pentru că la paralela noastră avem patru anotimpuri.

Iarna e frig, dispar legumele şi fructele, trebuie să te îmbraci gros, mai cazi şi-ţi mai frângi vreun picior (cazul fericit: să scapi cu o entorsă); ziua e prea scurtă, noaptea e prea lungă, crivăţul e prea tăios, oamenii morocănoşi şi trişti (au motivele lor !) ş.a.m.d..

Şi totuşi, iarna aduce cu ea zăpada. Una din minunile iernii.

Bogată, mângâind vârful firului de grâu, curată supusă, lăsându-şi trupul tăiat de lamele săniilor de pe care ţânci îmbujoraţi ţipă, crezându-se pe Ducipal.

Se lasă frământată în bulgări, se lasă rostogolită şi, cu un morcov, cu o strachină spartă, cu o mătură şi cu ceva imaginaţie poţi admira un om de zăpadă.

Sunt, desigur, şi zăpezi topite brusc, aducând cu ele inundaţii. Prin munţi se pornesc uneori avalanşele, cerând în fiecare an tribut de lacrimi şi de sânge, în toate colţurile lumii.

LAUDĂ ŢĂRANULUI ROMÂN

taran_roman_anii-1600VIRTUOS ŞI VIRTUOZ, HÂTRU ŞI TĂCUT, IUBITOR DE FRUMOS ŞI DE FRUMOASE, HARNIC ŞI LENEŞ, PĂSTRĂTOR DE POSTURI CRÂNCENE, NEGRE ŞI DIMPOTRIVĂ, PREAIUBITOR DE LICORI DISTILATE, ÎN ALAMBICURI ZEIEŞTI, CE-I SPUN ŢUICĂ SAU VIN, ŢĂRANUL ROMÂN N-A MAI FOST IUBIT ÎN ULTIMA VREME.

Ţăranul român intră viforos în istorie de câteva ori în acest mileniu, fiind iubit, respectat, plâns şi înnobilat.

L-a iubit Ştefan cel Mare şi Sfânt atunci când, pe albele sale oase, risipite prea generos pe câmpul de bătălie, ctitorea o mănăstire-mausoleu, la Războieni.

L-a iubit femeia sa, când, din puţinul care îi mai rămăsese după război şi moarte, găsea puterea, energia şi mila creştină de a-şi da obolul pentru Mausoleul de la Mărăşeşti, pentru ca amintirea sa, eroismul său să ne fie pildă şi har pentru eternitate.

L-a iubit scriitorul român, care i-a dedicat pagini nemuritoare, fie că a fost vorba de Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă, Slavici, Caragiale, Coşbuc, Alecsandri, Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, Creangă, Preda, Goga, Voiculescu, Lăncrănjan, Fănuş Neagu, D .R. Popescu, Ştefan Bănulescu.

Aş spune chiar că nu există scriitor român important care să nu fi avut, ca personaj principal al operei sale, şi pe ţăranul român.

Chiar titlul acestor rânduri este identic cu cel al unui discurs de recepţie la Academia Română.