TABLOUL 49

POETUL: Nu m-a speriat niciodată moartea. Multă vreme am crezut că moartea e o poveste pe care o spun oamenii mari, copiilor, să-i facă mai cuminţi. Când am văzut primul mort, nu eram convins că e mort cu adevărat: chipul îi păstra un zâmbet ironic, un aer înţelept, aproape orgolios: „Ştiu eu ce fac. Degeaba încercaţi să mă opriţi, nu veţi reuşi. Eu tot voi pleca în călătorie.” Asta o spunea tuturor: rudelor, prietenilor, cunoştinţelor. Unii plângeau. De ce? Un om pleca într-o călătorie. Nu într-o altă ţară, ci pe un alt tărâm. Poarta spre celălalt tărâm era groapa adâncă de doi metri, un fel de cub de aer. Sigur că omul nu se mai întorcea de pe celălalt tărâm, dar asta nu însemna că e rău acolo. Dimpotrivă. Mă gândeam la un basm românesc, celebru. În fond, dacă nu ar fi nimerit în Valea Plângerii, feciorul nu s-ar mai fi întors să moară acasă, pe pământul lui. Am văzut apoi scheletele. Unele de sute de ani. Mi se spunea că ar fi aparţinut unor oameni. Care au fost. Prima dată când am văzut un schelet, am fost tulburat. Unde erau ochii, limba, sângele, muşchii, pielea? Apoi am zâmbit: poate că omul crescuse şi a renunţat la schelet, aşa cum, în fiecare an, cerbul renunţă la coarnele sale. Nu mă speria moartea, pentru că nu o înţelegeam. Şi pentru că nu o înţelegeam, nu o acceptam. Am crezut întotdeauna că sunt nemuritor, că m-am născut aşa, că unii oameni, dacă mor (totuşi!), o fac din plictiseală, din lene sau din laşitate. Şi acum, când scriu, sunt viu, deci nemuritor, cu toate că atâtea sunt cazurile, când oamenii au încercat să mă convingă de contrariu. Dacă m-am speriat vreodată de ceva, acel ceva a fost labirintul. Când am auzit prima dată despre el, am exclamat: „Iată singura capcană perfectă!” Se strângeau în labirint toate elementele: pământul şi apa (amestecate în ziduri); aerul (cea mai perfidă capcană); şi focul. Şi, dincolo de elemente, mintea omului. Să fii torturat cu instrumentul de tortură pe care tu însuţi l-ai imaginat, mi se părea, atunci şi acum, suprema tortură. Cosmosul mereu contrazis de Haos (sau invers): „Nu există capcană mai bună decât propriul gând întors asupră-ţi.”

TABLOUL 48

MARELE ORB: Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni tăcuţi, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple.

BĂTRÂNUL 7(cu o nesfârşită milă în glas): Ai fost ales.

MARELE ORB: şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuiau să ducă totuşi cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

BĂTRÂNUL 7: Îţi vom scoate ochii.

MARELE ORB: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile. „De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii”.

BĂTRÂNUL 7: Nu ai dreptate. Vei fi un sfânt.

TABLOUL 47

MAMA: Îmi spuneam: un lucru care nu e scris, nu există. Oare câte drumuri poţi urmări într-o viaţă? Multe; nu le poţi şti, nu le poţi număra. Numai de când îmi începusem sfârşitul, erau trei. Iată: plecase fiul meu. Plecase spre moarte, ca să înţeleagă mai bine ce este viaţa. Un drum. Alt drum: al întoarcerii. Totdeauna mai greu. Al întoarcerii spre viaţă. Şi ultimul drum (poate după moartea mea): drumul iubirii. Poate că viaţa lui va urmări doar aceste trei drumuri. E mult, e puţin? Cine să-mi spună; cine să-i spună? Oare câte drumuri te pot urmări într-o viaţă? Sau poate că drumul e unul singur: doar tu te minţi că eşti pe un alt drum. Drumul e unul şi acelaşi. Au început să mi se năclăiască gândurile. Nu mai e mult. Oare îmi voi pierde, înainte, minţile? Numai un nebun se teme că e nebun. Dar, dacă îmi dau seama că numai un nebun se teme că e nebun, înseamnă că nu sunt nebună. Sau poate că sunt nebună, pentru că mă gândesc la un nebun. Când mi se limpezesc pentru o clipă gândurile (aşa, ies clare ca dintr-o ceaţă, aşa cum se limpezeşte privirea), când mi se limpezesc gândurile, spun, nebunia îmi apare ca un vârtej. Gândurile înoată în sânge, în lumină, în propria lor transparenţă, se zbat înnebunite, încearcă să scape spre marginile pâlniei sau ale ochiului de apă. Degeaba: te întorci mereu, repede, mai repede, tot mai repede, la un gând. Totdeauna acelaşi. Aşa cum privirea ţi-ar aluneca pe un fir de aţă şi s-ar opri totdeauna în acelaşi loc. De ce?

TABLOUL 46

FATA: M-am lipit de el, cu spaimă. Nuntaşii ne aşteptau. Rămăseseră cei mai tineri. Curios, fără perechi. S-au apropiat de noi cu paharele în mâini. Ne aşteptaseră ca să ne ureze ceva, să ne spună ceva amuzant, dar vorbeau cu toţii prea tare, de fapt strigau, strigau râzând şi n-am înţeles ce vroiau să ne spună.

BRUNETUL 2 : Degeaba aţi încercat să fugiţi, nu aveţi cum să scăpaţi…

FATA: Ne-au despărţit unul de altul, tot râzând şi strigând, pe mine mă durea înfiorător capul, mi se părea că cineva îmi pusese un cerc de fier înroşit peste ceafă, tâmple, frunte. Cineva mă luă la dans, fără să mai am timp să protestez, aş fi vrut să dansez la început cu soţul meu, aşa cred că s-ar fi cuvenit, dar poate că pe aici sunt alte obiceiuri; mirele chiar dispăruse, îl ascunseseră ei, cu siguranţă că era vorba de un obicei, am dat să spun ceva, dar perechea mea s-a schimbat, noul meu partener avea o forţă înspăimântătoare, mi-a frânt aproape mijlocul, am mai avut timp doar să-mi proptesc podurile palmelor în pieptul lui, am mai îngăimat: „ce e asta, unde e…” şi am simţit că leşin. Slăbiciunea mea a durat puţin, câteva clipe probabil, dar, când m-am trezit, eram căzută pe jos, în mijlocul încăperii; privind în lături am zărit câteva sticle goale răsturnate şi un pahar spart, în picioare totuşi. Deasupra mea era un bărbat, cu fruntea brăzdată de o cicatrice adâncă, adâncă, cât o alună, cu dinţi galbeni, duhnind a usturoi: mi-a suflat în faţă vorbele.

TABLOUL 45

IOSIF: La început a mai fost cum a mai fost: emoţionat (nu în fiecare zi eşti mire, nu-i aşa?), i-am primit pe toţi cu bucurie. Îi consideram prieteni, veniţi să se bucure, alături de mine, de bucuria mea. Căci de prieteni avem nevoie şi la bucurie, nu numai la necaz, aşa cum s-ar putea crede. Veniseră mulţi, peste două sute; multe feţe îmi erau necunoscute sau vag cunoscute; femeile îndeosebi. Pe multe din ele nu le revăzusem din copilărie şi cred că femeile se schimbă sub timp mai mult decât bărbaţii. Poate de aceea se şi împotrivesc ele cu atâta îndârjire timpului, amăgindu-l cu sulimanuri. Roşul buzelor, negreaţa genelor, albastrul sau vioriul pleoapelor, nu sunt pentru bărbat, aşa cum o crede el adesea, orgolios şi mărginit, ci sunt liniile unei măşti, făcute să ascundă timpului, adevăratul chip. Nici dacă eşti mire nu poţi cunoaşte pe toată lumea care îţi vine la nuntă. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de rudele miresei (în cazul de faţă venise la nunta nevestei mele doar un frate de-al ei); sunt mulţi care vin neinvitaţi, din curiozitate sau dintr-o solidaritate al cărei înţeles îmi e destul de obscur. Trebuia să ciocnesc cu fiecare cîte un pahar de vin; mireasa trebuia să se lase sărutată (e drept: pe obraz – rar; pe frunte – numai de rudele cele mai apropiate). Veniseră şi muzicanţii – un taraf tocmit de unul din naşi – şi lăutarii, cocoţaţi pe un soi de podium, să-i vadă toată lumea, încercau un potpuriu (ei îi spuneau „purpuriu” – poate o aluzie la vinul care avea să le fie în curând adus în căni aşezate cuminţi, lângă cutiile negre ale instrumentelor); mai mult o încercare timidă, stângace, de a-i convinge pe toţi că, uite, ei nu sunt nişte „urechişti” oarecare, ci au muzica „la degetul cel mic”. Fragmente celebre de muzicieni iluştri deveneau de nerecunoscut, adaptate fiind într-un concert care aducea, în cel mai fericit caz, cu miorlăitul a sute de pisici surprinse de un incendiu devastator într-un castel. Miorlăitului pisicilor i se adăuga grotesc grohăitul contrabasului şi jalnicul ţipăt, de pasăre de baltă, al violoncelului. Cât despre tobă, aceasta semăna cu respiraţia regulată, sacadată, a unui monstru marin imens. Aş fi vrut să fiu singur cu Maria, ce-mi trebuia mie nuntă – şi încă una cu lăutari?!? – pentru ce era toată această risipă de mâncare şi de băutură, doar pentru ca toată lumea să se simtă bine; eu unul nu mă simţeam deloc bine; Maria – la fel, tremura (de frig sau de enervare); prin bluza transparentă îi vedeam braţele subţiri, acoperite de „piele de găină”, iar degetele, aproape sidefii, deveniseră acum albe, îngropate în căuşul palmei. Totuşi Maria zâmbea, întâmpinându-i pe toţi cu egală bunăvoinţă. În fond, toţi îi erau necunoscuţi; erau însă cu toţii prietenii mei: rudele mele, consătenii mei, invitaţii mirelui adică. Mărturisesc că privind-o aşa, mi-a fost şi mai dragă şi m-am apropiat să-i şoptesc ceva drăgăstos la ureche, dar privirea a întâlnit rozul curat, nevinovat, al lobului şi atunci am renunţat la primul gând, sărutându-i uşor tâmpla albă, străbătută de o vinişoară subţire, albastră; „La ce te gândeşti acum?”

FATA: La faptul că aş fi de o mie de ori mai fericită, dacă aş fugi acum cu tine şi i-am lăsa pe toţi să petreacă în legea lor.

IOSIF: „Fii liniştită… plecăm în curând.” O babă ştirbă, rămasă într-un singur dinte, imens, de un amestec ciudat de culori, pe jumătate roşu-gălbui, pe jumătate gri-negru, ţinea cu noi „legătura”. Femeia la care trebuia să ne ducem nu locuia decât la două case depărtare de noi şi s-a întâmplat să ştim, chiar înainte de venirea babei, momentul când trebuia să plecăm, după ţipetele sfâşietoare care sfredeleau întunericul, înroşindu-l parcă. Femeia era lac de sudoare şi cu privirea rătăcită. Şi-a revenit pentru o clipă, văzându-ne, a încercat chiar să-şi schimbe în pat poziţia, dar a renunţat imediat, cuprinsă din nou de dureri mari. Ne-a zâmbit totuşi.

TABLOUL 44

PRÂSLEA: Nu fusesem niciodată la o nuntă; ştiam că voi întâlni câteva obiceiuri noi, precum şi alte întâmplări ciudate, cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă şi îmi propusesem să fiu atent la tot ce avea să se petreacă în acea zi, cu siguranţă de neuitat, pentru sora mea şi pentru preafericitul ei mire. Mirii erau cam palizi, marcaţi de importanţa evenimentului, fără îndoială. Ceea ce ştiam până atunci despre nunţi era foarte vag: ştiam că există un cântec al miresei care începea cu cuvintele: „ia-ţi mireasă, ziua bună”, că mireasa renunţa la un moment dat la podoabe, că mirele trebuia să o fure sau să o cumpere, totul într-un fel de joacă de oameni mari, jucată însă cu seriozitatea pe care o au doar copiii, când se joacă „de-a mireasa”, „de-a doctorul”, „de-a mătuşa în vizită”, „de-a mama şi copilul”. Cam atât. Când am auzit că suita avea să pornească de la cimitir, mărturisesc că am pălit şi eu. „De ce?”- am întrebat pe cineva mai în vârstă.

UN BĂRBAT: Ca mirii să nu uite unde vor ajunge până la urmă.

O FEMEIE:„Asta nu e nimic” – îmi spune zâmbind o femeie mai în vârstă. „Pe la noi e obiceiul ca mirii să treacă şi pe la o femeie pe care au apucat-o durerile facerii.”

PRÂSLEA: Şi dacă nu se găseşte în ziua nunţii o femeie care să nască?

O FEMEIE: Apoi, că nunta se alege numai când se găseşte o astfel de femeie. Altfel nu, se amână până când trebuie.

PRÂSLEA(alb): Şi mirii ce fac atunci?

O FEMEIE: Ce să facă? Mai nimic; se ţin de mână şi se uită.

PRÂSLEA: La ce?

O FEMEIE: La femeia care naşte.

PRÂSLEA: Şi femeia aceea nu zice nimic?

TABLOUL 43

FATA: Căzuseră ploi, zăpezi, pământul însuşi alunecase în câteva rânduri la vale; se prăbuşiseră unele pietre, aşa cum se prăbuşesc sub o cascadă; zidurile mai despărţeau însă cimitirul de incintă. Mă întrebam ale cui or fi mormintele din afara zidurilor: ale vrăjmaşilor cetăţii? ale oamenilor săraci, ce nu-şi găsiseră, nici după moarte, un loc în cetate? ale sătenilor, care uitaseră de cetate şi care găsiseră că, acolo, sub ziduri, era un loc bun pentru odihna morţilor lor? Cruci nu erau – doar două-trei pietre de râu, uriaşe, fără vreo inscripţie lămuritoare. În incintă rămăseseră trei turnuri, toate retezate de la jumătate şi înnegrite de fum. Bătrânii spuneau: aceasta fost clopotniţa, asta mănăstirea şi ăsta pirgul. Numai că acum clopotniţa nu mai avea clopot, mănăstirea nu mai avea călugări, iar în pirgul mănăstirii se prăseau lilieci, bufniţe şi alte jivine (cel puţin aşa spuneau, părinţii, copiilor: să-i sperie, să nu se urce pe scara întortocheată şi fără balustradă, scară de piatră, mâncată de vreme, de picioare şi de întuneric). Cuvântul ăsta „pirg” mi se înfipsese, răsucindu-se ca un ţăruş, în creier. Nu ştiam ce înseamnă, dar pentru mine sonoritatea lui aducea a ţipăt. Un ţipăt scurt, disperat, ultimul ţipăt al unei păsări doborâte în zbor. Apoi am aflat.

ŢĂRANUL: Da, pe aici a fost o mănăstire puternică, zidită şi mereu mărită, de trei dintre cei mai vestiţi domni ai ţării. Clopotul era uriaş, de bronz şi se spune că a fost topit dintr-un bou de bronz pe care oamenii l-au găsit în pământ.

FATA: Şi cât de mare era boul de bronz?

ŢĂRANUL: Cât să fie de mare? Cât un bou adevărat! Cei vechi făceau lucrurile tot atât de mari, cât le apăreau ele în faţa ochilor.

FATA: Şi de ce au topit tocmai boul?

ŢĂRANUL: E şi aici o poveste. Se spune că bronzul seamănă cu aurul: cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Împinge în afară zgura şi îi rămâne inima curată. Aşa că oamenii s-au bucurat mult, când au găsit boul. Au crezut că şi ăsta e un semn.

TABLOUL 42

PRÂSLEA: Neamul nostru avea să fie un neam al cărţii. Nu ştiu cine a spus-o pentru prima dată: tata, mama, unul din fraţii mai mari. Nu ştiu nici dacă a spus-o cineva, dacă nu cumva eu am avut pentru prima dată acest gând nebun. Mama îşi scria o carte a ei, enormă, prin noi, fiii ei, o carte cu care vroia să înnegrească cerul. Nu i-am înţeles prea bine gândul. Mă gândesc că gândurile mari nici nu le poate înţelege oricine. Fratele meu, poetul, vroia să scrie şi el o carte – „singurul lucru care mă poate justifica pe lumea asta, înţelegi?” – ; era pentru el mai mult decât o datorie, era însăşi viaţa lui. Şi Petre şi Grigore şi Toma şi Manole vroiau să-şi scrie câte o carte. În felul lor, cu uneltele lor. Numai sora noastră cea mică nu spusese nimic despre asta: poate şi pentru că nimeni nu se gândise să o întrebe ce gânduri are. Nici tatăl nostru nu-şi scrisese cartea. Nu avusese răgazul necesar pentru asta: murise prea de tânăr sau poate se gândise că o va scrie mai bine unul dintre noi. Cum ar fi trebuit să arate cartea? Despre ce trebuia să scriu? Despre tatăl meu, despre mama, despre fraţii mei? Despre mine? Pe cine ar fi interesat asta? Despre poporul meu? Dar cine ar fi putut scrie despre un popor? Cum va trebui să arate cartea? Încă nu ştiam.

TABLOUL 41

PETRE: Aram pământul; în vis aram cerul şi sămânţa ploii încolţea pe dată. Atâta doar că tulpinile ploii creşteau în jos, imposibil de lungi. Se frângeau tocmai din cauza asta şi, când ajungeau la noi, pe pământ găseam doar seminţele; tulpinile deveneau străvezii, se topeau undeva în deşertul albastru. Rar, foarte rar, ajungeau la noi flori mărunte îngheţate, căzute prea devreme sau prea târziu. Le spuneam fulgi şi când ajungeau pe pământ, aduceau cu ei uitarea. O uitare a ochiului, nu a minţii. Aram pământul: eram poate blestemat să găsesc mereu comoara. O găseam acum la fiecare arat; ştiam că toate comorile sunt blestemate; că aurul te face să-ţi pierzi, ca cea mai otrăvită dintre miasme, minţile. Erau vase de aur, unele de formă ciudată, curbate, poate din cauza răsuflării pământului, bătute cu pietre preţioase: verzi, roşii, albastre, rar negre. Le îngropam în livadă. în anul următor le regăseam în brazdă, niciodată în acelaşi loc. Şi formele şi le schimbau, să cred că e vorba de altă comoară. Şi poate că era de fiecare dată altă comoară; dacă era aşa, însemna că ogorul meu se afla deasupra unei comori uriaşe, nemaiîntâlnite de minte sau de privire omenească. Dar eu cred că era una şi aceeaşi comoară, ce lua de fiecare dată alt chip; al diavolului, poate. Nu mă înspăimânta diavolul: nu are putere asupra ta, decât dacă crezi tu că există. Comorile le îngropam, în fiecare an, în alt loc din livadă. Şi pomii îmi mulţumeau, mai întâi cu flori parfumate, apoi cu fructe mari şi zemoase. Se mirau oamenii: „Ce mari sunt fructele tale. Şi ce gustoase sunt. Ai crede chiar că la tine bat alte vânturi şi luminează alt soare.” Tăceam: nu le puteam spune nimic despre comori. Sau poate că acele comori erau rupte de rădăcinile pomilor sau se topeau în mustul ultimelor zăpezi. Apoi am început să dezgrop, cu lama plugului, cărţi. Erau cărţi ferecate în metal, în piele, în lemn, cu paginile jilave, dar altfel neatinse. Erau cărţi vechi, scrise în limbi necunoscute: rar desluşeam câte o literă. Doar prima literă din carte se topea întotdeauna, închipuind, pe toată pagina, culorile curcubeului: roşu, galben, albastru, mai rar verde; niciodată negru. Litera se răsucea, ca într-o mare durere, aşa cum se răsuceşte frunza sub muşcătura gerului. Uneori se întâmpla aşa şi cu alte litere, dar numai cu cele de la început de capitole. Nu erau cărţi cu poze; acelea mi-ar fi plăcut mai mult, aş fi aflat, măcar în parte, despre ce era vorba în ele. Dar şi aşa, cărţile păreau colorate, scăldate în culori. Străluceau în soare ca picăturile foarte fine de apă sau ca petele de păcură, după o ploaie.

TABLOUL 40

PESCARUL: Eram între două lumi. Una era râul: puternic, după ploaie. Plouase în munţi, se înmuiase cepul pământului şi acum apa se revărsa în albia ştiută. M-am întins gol pe stâncă. Cu faţa în sus. Norii alergau spre sud. Nu erau nori; erau undele unui fluviu uriaş. Eram prins între două ape, despărţite de o a treia, mai străvezie. Doar pe margini râul se închegase; din cheagurile lui se formase pământul şi stâncile. Dacă m-aş fi prăbuşit în văzduh, în vâltorile fluviului de deasupra mea, nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut salva. Eram încă fiul apei şi apa mă supusese, mă răpise, eram al ei şi nu mă puteam desprinde, părelnică pasăre, pentru a mă prăbuşi în înalturi. Şi gândurile mele erau lichide: se scurgeau liniştit, cum se scurge sângele dintr-o rană adâncă. Cuvintele se evaporau, nevăzute, ca aburii respiraţiei. Apoi gândurile au prins a se slei şi norii au început să capete contururi ştiute. „Iată, acum încerc să ghicesc în ceaşca răsturnată a cerului. Semnele: oare se vor închega semnele? Voi putea să le descifrez, să intru în posesia lor? Ar trebui să născocesc, în febră, în grabă, ceva intermediar între număr şi cuvânt.” Numărul avea avantajul de a fi pretutindeni; în funcţie de poziţie îşi dobândea valoarea. Avea însă şi un imens dezavantaj: se repeta mereu. Cuvântul dădea numele, boteza fiecare lucru, îi dădea un nume, numele său, care îl făcea unic printre alte nume. Dar nu aveam să ştiu vreodată, dacă numele era adevărat sau nu, dacă un arbore era într-adevăr un arbore şi nu altceva, dacă „arborele” trebuia să se numească „arbore” şi nu „cer” sau „câine”. Semnele ar fi trebuit să fie linii, puncte, cercuri, curbe, alcătuind ceva asemănător cu o hartă. (Când am văzut prima oară o hartă am plâns de două ori: mai întâi pentru că nu înţelegeam nimic; a doua oară, după ce mi s-a explicat ce reprezintă de fapt aceste culori, semne şi linii, pentru că am înţeles că mă aflam în faţa unei minuni, poate cea mai mare minune a vieţii mele; o minune, ca orice minune, de neînţeles, chiar dacă avea o „scară”, cu care puteai urca spre ea şi o „legendă” care povestea ceva cunoscut deja).