TABLOUL 39

MAMA: Pântecul meu fusese generos. Înflorise de zece ori şi fiii mei cuceriseră zodiile, înnegriseră cerul. Dacă adăugam şi zodia mea şi a bărbatului meu, atunci puteam crede că supusesem cerul. Ăsta a fost dintotdeauna gândul meu nebun de mamă. Şi fiecare din fiii mei luaseră cu ei câte ceva din mine, golindu-mă. Acum ei se risipiseră prin lume. Noaptea mi se părea o mare; ciudată – pentru că îşi trimitea valurile până la mine; blândă – pentru că mă lua cu ea. Valurile nopţii se spărgeau în dealuri, în ziduri, în vârfurile copacilor. Mă visam, noapte de noapte, o corabie. Îmi ridicasem casa, pentru ca fiii mei să-şi găsească loc de odihnă pe această corabie. Împinşi de valurile vieţii şi ale nopţii, trebuiau să se întoarcă. De la un timp, corabia care eram, îmi apărea tot mai clar înainte-mi, legănată uşor de valuri. Pieptul meu, gâtul, capul străpungeau întunericul şi depărtările. Spre ce mări şi spre ce ţărmuri mă îndreptam? Fiii mei trebuiau să ajungă marinari vestiţi, să descopere ţinuturi încă neştiute. Pe mine avea să mă uite lumea: pe ei, nu. Numele lor avea să înfrunte tăria veacurilor. Numele corăbiei se uită întotdeauna. Numele corăbierilor, niciodată. Mama m-a numit Eva. Am întrebat-o de ce s-a gândit la numele ăsta. A râs.

MAMA MAMEI: Pentru că e un nume mai scurt şi îmi vine mai uşor să te strig, când eşti pe afară.

MAMA: Numai de asta?

MAMA MAMEI: Nu. Eva înseamnă femeie. E un nume predestinat. Ştiu că ai să ai mulţi copii. Şi atunci m-am gândit să porţi un nume care să ţi se potrivească. Numele mi se potrivea. Mă jucam cu numele meu. Mă strigam: Eva…E-v-a… „E” era un semn al ezitării, al surprizei; „v” era un semn lung, un veşmânt, era părul meu lung, singura podoabă pe care mi-aş fi dorit să o port; „a” era un semn al spaimei, al admiraţiei. Eram femeie prin semnele mele reunite. Mă biruia ezitarea leneşă, suspinul prelung, aproape de somn al părului, spaima mea şi admiraţia celorlalţi. Ce altceva este o femeie? Acum pântecul meu se golise. Îmi risipisem fiii prin lume. Dar poate că şi eu mă risipisem, tocmai ca ei să se întoarcă la mine, în mine, încărcaţi cu blănuri, mătăsuri, pietre scumpe, mirodenii, arme împodobite, toate agonisite cu munca braţelor şi a minţii; priviri arse de soarele deşertului sau de sarea mărilor. Îi aşteptam, noapte de noapte, în vis. Trebuiau să se întoarcă. Eram uriaşă. O barcă ce luase conturul unei văi. Golisem tot ce nu-mi trebuia. Lăsasem casa. Îi aşteptam cu dragoste, cu îngăduinţă, cu nerăbdare, cu spaimă. Şi i-am văzut venind noaptea. Veneau de demult şi de departe, cu alte chipuri decât cele ştiute.

TABLOUL 38

TOMA: Fuseserăm înconjuraţi din trei părţi. Ştiam că, nici pasăre dacă aş fi fost, nu aveam să scăpăm. Doar asta: să ne fi făcut loc pe sub pământ precum cârtiţa. Dar pentru asta nu mai aveam timp. S-au strâns fraţii în jurul meu, înspăimântaţi:

HAIDUCII: Nu se mai poate răzbi. Suntem de ei la o bătaie de puşcă. Dacă nu ne predăm imediat, ne împuşcă pe toţi, ca pe câinii turbaţi.

TOMA: Nu ne predăm. Mai bine murim ca oameni liberi. Ca păsările. Nu e totuna… vultur să mori… sau câine. M-am luminat. „Să mergem repede spre stânci.“ Nu   m-au înţeles, dar m-au urmat cu toţii, fără vorbă. Am grăbit spre Colţii Balaurului. Nimeni nu-i putuse birui. Chiar gândul s-ar fi înspăimântat, rătăcind prin hăurile tăcute, întunecate. Copacii se vedeau de pe stânci piperniciţi, cât iarba. „Să ne dăm drumul de aici. Pentru câteva clipe vom fi păsări.“

HAIDUC 1: Fără funii?

TOMA: Fără funii. Ştiu; n-o să scăpăm. Dar cel puţin vom muri liberi. Ne-am dat drumul. Eu mai întâi, apoi ceilalţi. Am plutit deasupra hăului câteva clipe, apoi

ne-am prăbuşit. Fără vreun ţipăt. Când m-am trezit, ploua. Ploua ciudat; peste faţă, pe cămaşă, pe mâini cădea o ploaie roşie, de sânge. Era chiar sânge; sângele nostru, curat, de voinici. În cădere mă sfâşiasem (aşa credeam) într-un copac. Acum ploua şi ploaia spăla sângele. Încă nu murisem. Nu mă durea nimic, simţeam doar o sfârşeală ciudată şi nu mă puteam mişca. Fraţii mei muriseră, fără îndoială, înaintea mea. Eram treisprezece. „Număr cu ghinion.“ Curios, nu mă gândisem niciodată la asta: că eram chiar treisprezece. Poate pentru că întotdeauna adunam şi pe cele trei femei care erau cu noi. „Doar ele aveau să scape. Bine că măcar ele n-au venit cu noi acuma.“ Rămăseseră departe, în alţi munţi. Aveau să ne aştepte două săptămâni. Dacă până atunci nu primeau de la noi nici un semn, erau libere să plece unde vor. Adică să se întoarcă în rândul oamenilor. M-am înfuriat: „Adică… cum… „în rândul oamenilor“? Noi nu eram oameni?“

TABLOUL 37

FRATELE MORT: Mama mă născuse greu. Nu că nu m-ar fi iubit. De iubit, m-a iubit: nici mai mult, nici mai puţin decât pe ceilalţi. Oasele mele se răzvrătiseră încă de la naştere. „Bolovanul” – îmi ziceau fraţii şi eu nu mă supăram. Aveau dreptate. Şi pentru că aveau dreptate, trebuia să tac. Adevărul nu supără pe nimeni, dacă e adevăr. Eram mai greu decât ceilalţi fraţi, decât ceilalţi copii de vârsta mea. Poate de asta m-a atras de la început pământul. Dormeam bine, fără vise. Ca un bolovan. şi totuşi era să mor, când împlinisem abia paisprezece ani. M-am înţepat cu un spin. Nu i-am dat nici o importanţă. Am scos spinul şi m-am spălat cu apă rece. Credeam că ajunge. Câteva zile m-a durut degetul. Apoi s-a făcut pământiu, cenuşiu-vânăt. Mă durea acum toată palma. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat şi nimeni n-a observat ce e cu mâna mea. Apoi mâna a început să se umfle. Dospea ca un aluat. Mâna începuse să mă doară până la cot. Aveam fierbinţeli, noaptea n-am dormit aproape deloc. A doua zi tata mi-a privit mâna; a dat nemulţumit din cap. Apoi mi-a picurat ceară fierbinte pe degetul bolnav. M-a frecat cu oţet, cu spirt, cu zeamă de ceapă. Noaptea mi-am pierdut, de câteva ori, cunoştinţa. Toţi se pregăteau de moartea mea şi când am murit, nimeni n-a plâns. Murisem eu, dar aveam acum un frate foarte mic, de câteva săptămâni, pe care îl chema ca pe mine. Mama mi-a spus că aş fi chiar eu, că celălalt murise şi, drept pedeapsă pentru că nu vorbisem nimănui de boala mea, devenisem mai mic. Nu mi-a trecut prin cap s-o întreb atunci: „Bine, dar atunci eu cine sunt?“. şi nici nu ştiu dacă mama mi-ar fi răspuns. Mă uitaseră de tot, ca şi cum eu nici nu mai existam şi toată lumea se învârtea în jurul copilului cel mic. Se vede că era foarte bolnav şi se gândeau că avea să moară. L-au cântărit pe pragul casei, luându-se cumpăna lui cu un bolovan, pe care l-au îngropat ca pe un mort. Copilul se simţea tot mai rău, căpătase culoarea braţului meu şi atunci l-au vândut de două ori, o dată pe fereastră şi a doua oară prin gura primului trecător de pe uliţă, în zori de zi, şi i s-a schimbat de două ori numele pe care îl avusese cu numele pe care i-l dăduse trecătorul, apoi i-au dat trecătorului banii înapoi şi încă ceva pe deasupra. Apoi lucrurile s-au învălmăşit, îi vedeam pe toţi ca pe nişte umbre prelungi printr-o ceaţă deasă, vineţie, aproape neagră. Când ceaţa s-a mai limpezit (m-am întrebat totuşi „ceaţă în casă, cine a mai văzut?“), s-au repezit cu toţii la mine şi m-au întins pe o masă goală, cât eram de lung. Mă strângeau puternic, ca în cleşti de fier: mă durea şi eu plângeam şi încercam să mă zbat, dar, de mişcat, nu puteam să mă mişc. Nu mi-au făcut altceva decât mi-au dat măsura şi apoi m-au lăsat în pace, aproape gol, pe masă. Eram sfârşit de oboseală, îi uram, aş fi vrut să plâng, dar plânsul nu pornea, se oprise undeva în piept şi atunci mi-am dorit să mor.

TABLOUL 36

PETRE: Terminasem de arat. Eram frânt de oboseală: mă dureau braţele, gâtul, ochii, pleoapele, spinarea. Dar terminasem; pământul era negru şi gras, aproape vineţiu. M-am aşezat la marginea primei brazde. Îmi plăcea să privesc câmpia proaspăt arată: părea o mare. Nu îngheţată, deşi era nemişcată; ci o mare, înainte de a se trezi. Aburi uşori se ridicau într-o pâclă continuă, albă, deasupra câmpiei. Plutea la vreo doi metri de pământ, poate nici atât. „Duhul pământului” – îmi ziceam. „Iese numai după arat. Apoi se întoarce. Aşteaptă sămânţa.” M-am culcat în brazde. Aşa făceam întotdeauna după arat. Mă îmbrăcam cu cămaşă albă şi mă culcam în brazdă. La început mama îmi spunea câte ceva, când trebuia să-mi spele rufele; ajungea la cămaşă.

MAMA: Ce obicei mai e şi ăsta: să-ţi murdăreşti cămaşa proaspăt spălată. Aş putea şti de ce faci asta?

PETRE: „Aşa îmi vine. Uneori cred că chipul pământului se imprimă pe cămaşă şi îl duc aşa, cu mine, până la următorul arat”. S-a obişnuit mama cu trăsnaia asta a mea, cum se obişnuise cu toate. Vorbea din ce în ce mai puţin de la o vreme. Privea mult în jur; gândea, îşi punea întrebări, găsea răspunsuri (numai de ea ştiute); vorbea din ce în ce mai puţin cu noi de la o vreme. Ce aveam să-i spun? Că eram obosit? Mi-ar fi spus atunci: „Dar tu un pat în casă nu ai?” Să-i fi spus că doar acolo adorm, îmbătat de toate miresmele pământului? Că, o singură dată în an, dorm cu adevărat?

TABLOUL 35

 (18+) text nerecomandat minorilor

GRIGORE: Oaia e cel mai înţelept animal. Dar, pentru a înţelege asta, trebuie să fii măcar câţiva ani cioban. Dacă e adevărat că o călătorie îţi deschide lumi noi – spuneţi-mi atunci – cine călătoreşte mai mult decât oaia? Iarba pe care o paşte e mereu proaspătă, pentru că e mereu alta. Oaia a învăţat să se ferească de frig şi de arşiţă; şi-a dat seama că cel mai puternic animal din lume e cel cu două picioare şi atunci i-a dat acestuia totul, cu condiţia să fie lăsată în pace. Şi-a trimis mielul să fie animalul sfânt şi chiar Domnul îl ţine în braţe. Ştie să aleagă iarba cea mai bună şi grasă de cea uscată, ciupercile bune de cele otrăvitoare. Se lasă păzită de cei puternici şi, dacă e înspăimântată de lup – spuneţi-mi iarăşi – cine nu e înspăimântat de lup?, turma se risipeşte şi o face în aşa fel, încât îşi împinge în afară animalele bolnave. Îi dă lupului partea lui; vulturului – partea ce i se cuvine. Şi, cu toate astea, vieţuieşte de mii de ani şi nimeni nu s-a gândit că neamul ei, al oii, se va stinge vreodată. Oamenii vechi, înţelepţi, l-au pus pe berbec să înceapă zodiile. Pentru blana de aur, cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre oameni au cutreierat ţări şi mări înfruntând primejdii. Chiar atunci când şi-a dat blana întreagă, oaia a ştiut ce face: l-a încălzit şi l-a apărat pe om. Şi omul, la rândul lui, a trebuit să o apere. De ce, atunci când s-a gândit la carte, omul a spus: „câmpu-i alb / oile negre / cin’ le vede / nu le crede / cin’ le paşte / le cunoaşte?” De ce nu s-a gândit la bufniţă, despre care se spune că e înţeleaptă; la graur sau mierlă (păsări vorbitoare); la câine (despre care se spune că înţelege tot ce îi spune omul); la vulpe (despre care se spune că e cel mai şiret animal)? Oaia e atât de înţeleaptă, încât l-a păcălit pe om, făcându-l s-o creadă proastă.

TABLOUL 34

FATA: Venise seceta. Se uscase şi sufletul în lucruri. Cădea coaja de pe copaci, nu numai frunzele. Aerul se curăţise de păsări. Pământul crăpase în brazde mici.

CORUL: Ca un câine e, cu limba scoasă şi cerşeşte şi el apă…

FATA: Pământul se fărâmiţa şi urca în praf până la stele. Sângele era vâscos, când cădea pe pământ sfârâia, înconjurat de praf fierbinte. Melcii se coceau în cochiliile lor şi şerpii păreau vreascuri pierdute de vreun om grăbit din pădure. Erau de cretă, albicioşi şi nu era greu să-i ucizi cu o piatră. Nici nu se mai zbăteau. Câinii, vlăguiţi, nu mai băteau. Nici ziua, nici noaptea. Rar, câte un căţelandru încerca un urlet scurt, aproape un schelălăit. Ieşea şi pirul din pământ, uscat, alb-gălbui.

BĂTRÂNUL DIN COR: De când sunt, nu ştiu să fi fost o secetă ca asta. Şi nici nu am auzit de la cei vechi să fi fost vreodată.

FATA: Numai bătrânii vorbeau. Fântânile nu mai scoteau decât nămol. Nămol alb, de var stins. Bărbaţii erau tăcuţi, femeile speriate; copiii parcă dispăruseră cu toţii. Îmi duceam totuşi vitele la pădure. Pentru câteva smocuri de iarbă. Rumegau înţelepte, fără grabă, cu ochi rugători. Războiul era încă departe, ne bucura doar pe noi, copiii. Auzeam loviturile de tun. Credeam că sunt tunete. Şi, dacă sunt tunete, undeva plouă. Asta înseamnă că ploaia nu era departe. Asta înseamnă ca va veni şi pe la noi. Înghiţeam în sec. Saliva era cleioasă, se lipea de dinţi, de buze, de cerul gurii. Înghiţeam mereu, în sec. Mă sprijineam cu spinarea de copac. Nu-mi era frică de vite. Erau prea obosite, ca să se mai risipească. Închideam ochii. I-am auzit venind. Nu erau mulţi; şase şi toţi călări. Râdeau, îmi spuneau ceva, dând vesel din mână şi arătând spre sat. „Muţii” – mi-am zis şi am sărit în picioare. Nu mă speriaseră: vroiam doar să-i văd mai bine. Ei au văzut că nu mă speriasem şi atunci mi-au zâmbit. Mi-au întins plosca cu apă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi era de sete. „Pot să o beau toată?” Au dat din cap că da; sau aşa am înţeles eu. Apa era rece şi un copac răcoros s-a răspândit în mine. Mi-am îndepărtat uşor picioarele, să o pot primi. Şi apa mi-a ajuns până în vârful degetelor de la picioare. Le-am întins plosca goală. Nu risipisem un strop, nu a mai rămas nici un strop. Bărbatul care   mi-a dat plosca a fluierat a mirare, clătinând din cap. Nu se supărase, mi-am dat seama de asta; îl mirase însă câtă apă poate să bea un copil. Alt bărbat m-a întrebat ceva: „iudi”, „diudi”, „liudi”; sau aşa ceva, arătând întrebător spre sat.     N-am înţeles ce m-a întrebat, dar am dat din cap că da. Mi-au făcut semn să-i urmez. Le-am arătat vitele.

TABLOUL 33

PETRE: M-au întrebat, e drept, dacă „e voie”. Să sape în pământ o groapă, adâncă de vreo patru metri, lungă de zece şi lată de vreo şase.

BĂRBOSUL: Îţi dăm porumb cât ai face, dacă l-ai semăna aici şi apoi punem pământul înapoi.

PETRE: Dar ce căutaţi? Comori?

BĂRBOSUL: Într-un fel, da. Căutăm oale de lut. Vechi.

PETRE: „Păi mai bine îmi săpaţi toată grădina şi vă aduc eu, noi, de la târg. Câte vă trebuie?” Am crezut că vor muri de râs. Erau trei numai, urmau să mai vină şi alţii, râdeau în hohote, cu lacrimi adevărate. Am început să râd şi eu. Apoi m-am întunecat: „N-am glumit.”

BĂRBOSUL: Oalele pe care le căutăm noi sunt foarte vechi, au peste cinci mii de ani. Ai să le vezi.

PETRE: Şi de unde ştiţi că se găsesc tocmai sub lanul meu de porumb?

BĂRBOSUL: Aici trebuie să fie.

PETRE: Apoi mi-au arătat cărţi. Cineva mai săpase, înainte de naşterea mea, tot cam pe aici. A scos şi câteva cărţi. „E bună cartea.” Le-am mângâiat. „Uite, asta te face să vezi şi pe dinăuntrul pământului.” Le-am dat voie să-mi calce grădina. Au săpat o săptămână degeaba. Nu păreau supăraţi. Aveau încredere în cărţi, se vede. Apoi au început să apară vasele. Câteva întregi; restul – numai cioburi. Culegeau şi cioburile. Vasele, ca toate vasele – de lut. Atâta doar că aveau linii pe ele, mai întunecate sau mai deschise.

TABLOUL 32

MAMA: Nici nu ştiu dacă era o carte. Foile erau îngălbenite sau fuseseră galbene de la început; scrisul pedant, caligrafic, impersonal, părea că nu făcuse altceva decât să copieze un text care fusese deja scris cu mult înainte. Legate în coperţi din piele de viţel, foile închipuiau totuşi o carte. Am deschis-o la întâmplare. Am tresărit: în ea era scris tot ce făcusem şi gândisem eu astăzi. Deschisesem cartea pe la jumătate. Am închis-o cu spaimă. „Dacă e aşa, înseamnă că prima jumătate a cărţii, e viaţa mea trecută; în cealaltă, viaţa viitoare.” Cartea părea scrisă de multă vreme, scrisul se decolorase şi acum puteai citi doar urma scrisului, umbra lui. O găsisem în şopron, am dus-o tot acolo. Nu credeam în diavol; dar, dacă ar fi trebuit să cred, atunci ar fi fost cu siguranţă o carte a diavolului. Mă duceam totuşi şi luam pe furiş cartea. „O voi citi numai pe jumătate; lucrurile petrecute au fost, nu le mai poate schimba nimeni.” „Totul a fost scris, chiar şi rândul acesta” – citeam; şi dădeam din cap că aşa era. „Va trebui să citesc aşa cum se citeşte o carte: de la început.” Avea oare vreun rost?

TABLOUL 31

POETUL: Şi nu mai credeţi în nimic? Bătrânul ridică din umeri. Vroia să zică: „ai dreptate, dar nu-mi pasă, ce să facem cu credinţa?” Vroia să se scuze sau să pară nepăsător, încercase un protest, repede înăbuşit, braţele îi erau încă nervoase, prea nervoase, îl trăda doar greutatea trupului uriaş; curios, deşi bătrân, pierduse prea puţin din greutate, încercase şi, în cele din urmă, reuşise să-şi reţină avântul. Totul era posibil. Rosti totuşi greu, cleios:

BĂTRÂNUL 3: Am crezut şi noi cândva. Până într-o noapte. Cea mai lungă noapte. A învierii. Ne-am strâns, după datină, la biserică. Am găsit-o închisă. Ne strânseserăm totuşi în curtea bisericii. Tăcuţi, dar mulţi; tot satul. Într-un târziu a apărut, roşu la faţă, de supărare sau pentru că venise prea repede, preotul.

PREOTUL: Nu pot face nimic pentru voi. Şi domnul şi-a întors faţa de la voi,   l-aţi supărat. Şi casa lui e astăzi închisă pentru voi. V-aţi lenevit. Pământul a rămas nemuncit. Şi nu e bine. A mai spus multe, ne-a certat şi ne-a ameninţat, dar cuvintele lui n-au mai ajuns până la noi, s-au pierdut în văzduh. Am înţeles cu toţii ce era de înţeles. Pământurile bisericii şi ale bogătanului rămăseseră nelucrate. Îl aţâţase bogătanul împotriva noastră.

TABLOUL 30
(18+) un text nerecomandat minorilor

PETRE: Plecaserăm după fragi. Aveam vederea ageră, îi găseam imediat. Ea se învârtea în jurul meu, bosumflată. Nu-i vedea. Îi arătam râzând câte unul. Mândră, nu vroia să-l culeagă…

VECINICA: Nu l-am văzut eu.

PETRE: Adunam frăguţele pe paie subţiri. Fructele rămâneau întregi. Aveam deja câteva şiraguri; ea nu reuşise să strângă decât câţiva. E drept că, lacomă, nu rezistase ispitei şi mânca pe furiş câte unul.

VECINICA: Ştiu pentru cine le strângi. Tot mie o să mi le dai.

PETRE: Nu mă gândisem la asta, dar am aprobat-o zâmbind: „Bine, fie, îţi dau ce am strâns până acum. Dar, de acum, tot ce strâng e pentru mine.” Am tăcut. Se pornise vântul. Pe neaşteptate. Mai întâi un fâşâit uşor, un susur de izvor. Apoi au început să trosnească crengile, lovindu-se între ele.

VECINICA: Ar fi bine să ne întoarcem.

PETRE: Mai stăm, până trece vântul. Apoi a început goana fiarelor. Veveriţele păreau înnebunite. Păsări greoaie, cu zbor leneş, ciufi, o bufniţă, alte păsări, cum nu mai văzusem până atunci, se retrăgeau spre văi.

VECINICA: Mi-e frică.