Nudul apare la Claudia Frânculescu în cele mai inedite ipostaze. Un nud poate fi surprins în plin extaz sau poate în plină criză, realizând ceea ce Charcot numea Marele arc isteric. Alt nud surprinde o tânără biciuită de sublime ploi, ilustrând parcă un poem de tinereţe a Anei Blandiana: Iubesc ploile.

Un nud perfect, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, reprezintă o tânără blondă, dormind liniştită, cu braţele uşor în lături, atingându-i totuşi capul ca toartele unei amfore.

Tabloul e realizat în racursi, amintind într-un fel de Christosul lui Mantegna, citit de jos în sus, adică de la picioare. Picioarele sunt uşor flexate, ca pentru o rugăciune în vis. Trupul are culoarea alb caolin, virând uşor spre albastru. Asta şi datorită aşternuturilor uşor albăstrii, care se răsfrâng pe trupul ce iradiază frumuseţe şi plenitudine.

Cu arta pictoriţei bucureştene Claudia Frânculescu am luat cunoştinţă doar cu câteva luni în urmă. I-am admirat pe atunci  şi de atunci consecvenţa, talentul şi metaforele ei obsedante: dansul, nudul, chipul uman.

Opera artistei este de o extraordinară coerenţă. Spirit eleatic, Claudia Frânculescu încearcă să epuizeze subiectul, după ce variantele au ajuns la un prototip ideal, o matriţă şi matrice psihosomatică.

Ne-am cunoscut direct pe 29 noiembrie 2016, la Bicaz, atunci când am avut plăcerea să-i vernisez o expoziţie neobişnuită, intitulată, pornind de la o sinecdocă,   Ochii reginei.