Ar fi trebuit să aibă emoţii. Nu e lucru obişnuit să te întâlneşti şi să discuţi cu bărbatul care ţi-a luat soţia, calm, foarte calm, invitat chiar de către el, mai ales acum, când el este şeful tău. Fiecare îşi avea partea sa de vină, inclusiv ea, s-ar putea ca partea ei de vină să fie chiar mai mare, nu conta asta acum. Trebuia să învingă şi asta în condiţii inegale, celălalt era apărat nu de o armată, nici de „gorile”, ci de ceva mult mai subtil, de fotoliile pluşate din birou, de covorul în care piciorul se afunda până la ştaiful pantofului, de biroul cu cristalul pe care nu reuşeai să descoperi nicio urmă de praf, de telefonul alb şi de telefonul roşu, de jaluzelele de aluminiu pe jumătate trase, de costumul impecabil călcat, de cravata cu desene discrete, de cămaşa albă, la fel de impecabilă. Şi, mai ales, de inteligenţa deosebită, pe care o lăsa să se reverse orgolioasă pe ochi, pe buze, pe întreaga figură.

Îşi tăiase dimineaţa unghiile, păcat, ar fi vrut să le lase să intre în podul palmei strânsă în pumn, se clătină aproape, buzele îi erau arse şi crăpate ca după febră, vocea lui i se păru nefiresc de puternică, îl sperie aproape, tresări, schiţă chiar gestul de a-şi acoperi urechile cu palmele deja asudate, vocea era puternică, dar nuanţa, plăcută, probabil că s-a îndrăgostit de el dându-i un telefon, are o voce teribilă, insinuantă, răscolitoare şi mângâietoare totodată, o voce care te ia la începutul frazei în răspăr şi apoi revine, de-a lungul firelor, liniştindu-te, adormindu-te, paralizându-ţi muşchii, vocea era teribilă chiar înăuntrul unui enunţ banal ca acesta, „doriţi să-mi vorbiţi”, fără vreo urmă de surpriză, de mirare, dar nici enunţiativă, ceva intermediar, contrazicând gramatica, trebuia să se păzească de această voce, nu de cuvinte, nu te temi de note, nici de o frază muzicală, ci de întreaga „partitură”, asta era, avea o voce muzicală, nu cântată, efectul muzical venea tocmai din contrapunct, se crea prin absenţă, prin recul, trebuia să-i răspundă, să preia iniţiativa, să câştige, dar acum nu avea nici cea mai vagă idee cum; altfel îşi imaginase el desfăşurarea dialogului, a conversaţiei, decorul îl dezarmase, pentru o clipă numai, nu-l făcuse să renunţe la scopul lui, atâta doar: îl dezarmase, asta nu însemna însă nimic, „da, doresc să vorbesc cu dumneavostră (e teribilă această persoană a doua plural şi senzaţia că pe lângă „tu”, mai e şi „el”), despre unele implicaţii pe care le poate avea…” – aici se opri pentru o clipă, ochii celuilalt, luminoşi, păreau de sticlă, îl fulgerară, nedureros, dar rapid, foarte rapid, cu o mişcare extrem de scurtă şi de precisă, ochi deschişi, vernil, „de culoare variabilă”, nici cenuşii, nici albaştri, nici verzi, sau cu câte o idee din toate aceste culori şi poate şi din altele, celălalt părea calm, poate şi era, oricum nu se trădase prin vreun gest inconştient, exterior, de enervare, calmul nu părea o mască, ci o certitudine asumată, „m-a adus aici tocmai onestitatea, poate că nu sunt destul de clar, de explicit, e şi firesc să fie aşa, respectul pe care vi-l port, destul de greu de crezut, desigur, normal”, era să spun „puneţi-vă şi dumneavoastră în locul meu”, „dar trebuie să recunosc că situaţia ar fi fost imposibilă, atât de realizat, cât şi de imaginat, mai ales din cauza… evident, înţelegeţi perfect totul, aşa că nu mai insist, nu mai insist în această direcţie, nu insist de fapt în nicio direcţie”; abia acum mi se decupase clar, destul de dur şi totuşi foarte clar, asemeni unui glob de sticlă, foarte curat, dar spart, îi vedeam perfect conturul neregulat, asta era ideea pe care o căutam, calul meu troian, „fiecare are libertatea de a opta, opţiunea este însăşi esenţa libertăţii, chiar dacă opţiunea mea nu anula opţiunea celuilalt sau invers, relaţia este perfect biunivocă”, picături mari, broboane de sudoare îi acoperiseră fruntea, se stăpânea însă, calmul părea perfect, ca la început, dar acum nu mai era decât o mască, ştiam şi eu şi ştia şi el acest lucru, ar fi vrut să protesteze, să spună ceva, a încercat chiar, „bine, dar aş vrea să…”, dar nu l-am lăsat, „evident, cu asta sunt şi eu de acord şi cred că ăsta e şi rolul prezenţei mele aici, tocmai dorinţa comună de a comunica, de a ne comunica adevărurile, poate nu chiar atât de comune şi de ultime, dar, în orice caz, esenţiale şi asta deschis, fără false menajamente, poate mai dur decât într-o conversaţie obişnuită, de salon, nici nu ne-am dori aşa ceva, aceste adevăruri se cer rostite direct, fără false pudori, ca între doi oameni care ştiu ce spun şi ce fac, chiar dacă subiectul discuţiei nu e în avantajul ambelor părţi, nu e unul dintre cele mai comode, să recunoaştem că situaţia nu e în avantajul amândurora, nu pot să nu remarc generozitatea de care aţi dat dovadă acceptând această întrevedere, deşi nu eraţi cu nimic obligat, dimpotrivă, aţi fi avut destule motive să mă evitaţi elegant, nu protestaţi, amândoi ştim că e aşa, de aceea admir onestitatea şi chiar democratismul, nu e un cuvânt mare, cum s-ar părea la prima vedere, era necesar aici, absolut necesar, ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, dacă nu vreau să…