O nouă întâlnire, în suita celor cu genericul ,,Convorbiri jurnalistice” inițiate și desfășurate de UZPR, a avut loc la Roman, luni, 27 mai 2019. Alături de cărți și reviste ale gazdelor, a fost prezentă producția de carte cu sigla Editurii UZP. Numeroși autori, cum ar fi Ion Andreiță, Nicolae Dan Fruntelată, Pavel Lică, Marian Nencescu, Viorel Popescu, Firiţă Carp și încă mulți alții au fost reprezentați de cărțile lor.
Cele mai multe pagini sunt dedicate bisericii strămoșești, limbii române și oamenilor care au făcut și fac cinste ținutului dintre Prut și Nistru, României întregi și chiar lumii, plaiurilor atât de dragi scriitorului.
Despre biserică, Nicolae Dabija scrie pagini tragice, multe incredibile, totuși adevărate: „În 1923 la Moscova a avut loc un proces cu procurori, cu judecători, cu acuzatori care „l-au judecat pe Dumnezeu. „Cel de Sus” a pierdut atunci procesul. Și a fost condamnat la moarte în contumacie.”” (Biserica martiră); „Basarabia este unicul ținut din lume, bănuiesc, unde în Evul Mediu au funcționat biserici puse pe roți: ca atunci când năvăleau de dincolo de Nistru, de la sud de Dunăre sau dinspre Bugeac cazaci, turci sau tătari noghai, la acestea să fie înjugate câteva perechi de boi spre a fi duse și ascunse în inimă de codri, până trecea primejdia, ca ulterior să fie aduse înapoi în satele arse”” (Biserică și neam).
CORNEL PAIU: Ce câștiguri preziceți/prevedeți secolului nou?Ce pierderi?
LUCIAN STROCHI: Cred că nu suntem la bursă sau la piață să vorbim de câștiguri. Arta are o anumită autonomie economică, deși unele tablouri sau manuscrise se vând la prețuri incredibile. Dacă vorbim de alte câștiguri, nu cred că timpul învinge arta, ci invers. Cred în sinusoidele artei, nu în continuitate și discontinuitate, în pierderi și câștiguri.
CORNEL PAIU: Și ce am pierdut din secolele trecute /trecutului?
LUCIAN STROCHI: Nu știu, dar nu cred că am pierdut prea multe. J.S. Bach era la un moment dat un compozitor aproape uitat, iar astăzi este unul dintre cei mai iubiți maeștri. Eminescu e mereu atacat, e considerat vetust, depășit și renaște mereu din propria-i poezie, mai puternic, mai tulburător.
CORNEL PAIU: Ce am câștigat în privința Artelor din secolele trecute/trecutului?
LUCIAN STROCHI: Sincer, văd artele mai puțin tributare timpului. Un Arcimboldo e mai modern decât mulți din pictorii secolelor XX-XXI. Sau Bosch, Goya, ca să nu mai vorbim de Magritte sau Pollok. Am câștigat emoția prelungită, un anume fel de a vedea lumea, un respect pentru ceea ce poate face mâna și mintea omenească.
CORNEL PAIU: Ce sentimente predomină în poezie, să spunem, de-a lungul timpului? În poezia românească, în particular și în cea universală, în general. Care este proporția acestora, dacă, desigur, se poate estima o proporție?
LUCIAN STROCHI: Poezia nu înseamnă doar sentiment. Cineva spunea că „dacă poezia ar fi doar sentiment, boncănitul cerbilor în anume ceasuri ale amurgului ar dărâma toate antologiile poetice”. Citatul este aproximativ, dar sensul lui e clar. Putem vorbi de teme, între care iubirea e o supratemă. Apoi eroismul – care a marcat literatura antică. Cred că după Poe poezia s-a desentimentalizat, a devenit mai „rece”, se adresează mai mult intelectului.
CORNEL PAIU: Credeți că în prezent înregistrăm o revenire la lectură? Ce categorii sociale credeți că citesc astăzi cel mai mult?
LUCIAN STROCHI: Da, se citește mai mult ca acum treizeci de ani, deși acum există și alte tentații. Citesc în primul rând elevii și studenții, adolescenții, cei aflați la vârsta poeziei, a „primelor iubiri”.
CORNEL PAIU: Ce reprezentanți ai lui avem în literatura română și străină? LUCIAN STROCHI: În afară de cei amintiți cred că trebuie să amintim dintre străini de Oscar Wilde și de Maurice de Guerin, iar la noi de Alecu Russo cu celebra Cântarea României, Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Adrian Maniu (Figuri de ceară), Emil Isac (Poeme în proză), Ion Vinea, George Bacovia (Bucăți de noapte), Tudor Arghezi, chiar Geo Bogza. Ionel Teodoreanu debutează cu Jucării pentru Lily, care sunt poeme în proză. Am încercat și eu în câteva rânduri poemul în proză (în Monere și CV – de exemplu), dar am preferat versul clasic sau cel liber, de la caz la caz.
CORNEL PAIU: Cum definiți poemul în proză?
LUCIAN STROCHI: Poemul în proză este un hibrid între poezie și proză. Starea creată este una poetică; structura textului este însă una mai laxă decât cea a poeziei care se bazează pe ritm și sintagme,deci se apropie de proză. Dar poemul în proză aparține mai mult poeziei. Pentru că cei care l-au scris au fost în primul rând poeții. S-au scris poeme în proză și în antichitate (a nu se uita că rima e o invenție medievală!), dar se pare că primul poet care scrie poeme în proză este francezul Aloysius Bertrand (Gaspard de la nuit) puțin înainte de 1850, apoi scriu poeme în proză mult mai celebrii Baudelaire (Petits poèmes en prose) și Arthur Rimbaud (Les Illuminations și Une saison en enfer). Poemul în proză poate fi independent sau înglobat altor structuri literare.
CORNEL PAIU: Ce intuiţii româneşti din literatură au făcut carieră în alte literaturi?
LUCIAN STROCHI: Nu prea cred în „primate” când e vorba de literatură, dar cred că literatura română a oferit sugestii fertile literaturii europene prin Tristan Tzara, Paul Celan, poate prin Peter Neagoe și Petre Dumitriu, sigur prin activitatea criticilor și eseiștilor români precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Pius Servien, Stephan Lupasco, Matila Ghyka, George Uscățescu, Eugen Coșeriu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Marian Popa etc.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.