ELISABETA VARTIC SAU DESPRE STRUCTURA PSIHOSOMATICA A VERSURILOR (1)

Elisabeta Vartic a debutat editorial în 1979 într-o plachetă de doar 16 pagini (cu coperţi cu tot!), dar sub auspiciile a nu mai puţin de trei instanţe: Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Botoşani, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă şi Festivalul naţional Cîntarea României ediţia a II-a.

Mai relevanţi sunt lectorii: Lucian Valea şi Dumitru Lavric.

Titlul opului este neconcludent, dar în spiritul vremii: La ţărmul cuvîntului (Theodor Neculuţă avea un volum cu un titlu şi mai tranşant: Spre  ţărmul dreptăţii.). Poeta scria versuri în manieră blagiană (Blaga, cel din Mirabila sămânţă): Cuvintele, /seminţe de suflet sînt/din carre se-nalţă culoarea privirilor,/zîmbetul/ şi caldă atingerea mîinii.//Laudă lor,/celor care nu se sfiesc să adaste-odrăslirea…/…/Cuvintele ca nişte boabe de grîu –lanuri de gînd etc. Pământul trebuia să fie …rotund ca o pîine./noi îi spunem ţară sau dor/ şi ştim că de strămoşi el a fost plămădit,/din trupul şi sângele lor./…/ Străbunii s-au schimbat în pîine şi vin/ acolo, sub rădăcinile ierbii, amare. (Dacă tovarăşii de la cenzură ar fi auzit de Iisus, cu siguranţă nu am fi citit aceste versuri!).

OFELIA HUŢUL şi TERAPIA FLORII ALBASTRE

OFELIA-HUŢULCine  intra la o „personală” a Ofeliei Huţul va fi derutat de multitudinea propunerilor şi atitudinilor: pe de o parte arhitecturi severe, monumentale, având răceala nervurilor dintr-o catedrală gotică, pe de altă parte, minuţia incredibilă dintr-o natură statică.

La fel, există în pictura artistei din Iaşi o pendulare permanentă între real şi imaginar, între cumsecădenia unui personaj şi asprimea nefirească, parcă nemotivată, a altuia.

Uneori pictura Ofeliei Huţul se apropie de mirajul copilăriei, manifestând acel „fenomen de transparenţă”, copilul arătându-ne nevăzutul, pentru că el nu pictează ce vede, ci ceea ce ştie.

COSMIN MIHAI IAŢEŞEN sau AM ÎNTÂLNIT (şi) ARTIŞTI FERICIŢI

Cosmin-IatesenBonom, cu ochi pătrunzători, aducând întrucâtva ca profil somatic cu Ion Creangă, născut la Târgu- Neamţ în 9 martie 1978, cu studii de profil la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde profesează şi astăzi, Cosmin Mihai Iaţeşen a fost răsfăţatul ursitoarelor, acestea urându-i la naştere ca „tot ce atinge să se transforme în operă de artă”.

Prin urmare, sculptorul ieşean reuşeşte să îmblânzească lemnul, să învingă prin flacără oxiacelinenică metalul, să mângâie marmura, să topească sticla, să cioplească piatra, să modeleze până şi aerul şi cred că va reuşi şi să curbeze lumina. Dar dincolo de toate, se impun câteva adevăruri: Iaţeşen este un neliniştit, un cercetător, un căutător, un cutezător şi un cuceritor. Inteligent, de o culturalitate remarcabilă, Iaţeşen nu se lasă învins decât de simboluri, acestea obligându-i să le găsească refugii sigure, cuiburi de linişte şi de nelinişte în operele sale. Supratema operei sale este zborul, din care se dezvoltă fractalic temele şi subtemele, motivele, miturile şi simbolurile, semnele şi însemnele.

UN ICONAR: Ioan Popei

Ioan-Popei-archangel-michaelAflat acum la a 14-a expoziţie personală, iconarul Ioan popei este un consacrat, în toate accepţiile cuvântului. Cunoscut ca un foarte bun portretist (pentru portret a primit importante premii, între care unul la concursul „Artur Verona”), artistul, născut la 15 iulie 1954 la Agapia (nume de rezonanţă al picturii noastre bisericeşti, prin Nicolae Grigorescu, îndeosebi), nu a avut dificultăţi de adaptare, severitatea canoanelor picturii bizantine invitându-l la o disciplinare, la o aprofundare a materialului pictural. Ioan Popei este un adept al lui Dionisie din Furna, celebra Carte de pictură a acestuia fiindu-i „carte de căpătâi”.

Având o mână foarte sigură, rapidă, curajul unor tuşe energice, decisive, dar şi un natural simţ al culorii, Ioan Popei poate reuşi atât în pictura în ulei, de dimensiuni relativ mari, cât şi în miniaturi, subiectul „narat” fiind întotdeauna surprinzător, uneori tratat ironic, alteori în registru grav sau simbolic.

Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.

Scriam cândva despre artistul Ioan Popei şi icoanele sale:

„Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

Un pictor la ora bilanţului: Gheorghe Vadana

Gheorghe_VadanaDe câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne-a obişnuit ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă. Nu invitându-ne la somptuoase recepţii în saloane de cinci stele, nici în spelunci cu iz de boemă, ci într-o galerie de artă, povestindu-ne, nu cu verb, ci cu vervă, în culoare, desen şi compoziţie, ce a mai făcut el peste an.

Un bilanţ sentimental, necesar tuturor, pictorului în primul rând.

Totuşi, artistul se spovedeşte şi cu / în cuvinte, proclamându-şi adevărate arte poetice, adevărate mărturisiri de credinţă:

Semnificaţia formei în pictura mea este expresia emoţiei pe care modelul o declanşează şi se retrage pentru a lăsa loc stării de trăire care se desfăşoară pe fondul unei amintiri – urcuşuri şi coborâri în timp – încercări de a reda viaţa născută din viaţă. Caut să eliberez forma de tutela motivului real fără s-o opun acestuia, desenez obiectele şi fiinţele lumii, le pictez de acord cu simţirea momentului recepţiei, imaginea naturii în pictura mea constituindu-se ca o problemă ce exclude simpla plăcere rezultată din transfigurarea senzaţiilor în imagini stereotipe.”

Recenta expoziţie retrospectivă de la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ adună peste 40 de lucrări din aproape toate etapele sale de creaţie. Sunt reunite peisaje văzute caleidoscopic, dar nu cu o lumină descompusă, spectrală, ci tinzând spre monocromii, verdele otrăvit de galben fiind culoarea predilectă.

Paleta pictorului s-a deschis mult în ultimii ani, unui realism neguros substituindu-i-se acum un postimpresionism luminos. Gheorghe Vadana realizează semianamorfoze, peisajele sale fiind acum traversate de vârtejuri blânde, circulare, paralele cu axa pământului.

HARRY TAVITIAN – UN CONCERT CU ACCENTE ASTRALE

Harry-TavitianO întâlnire cu Harry Tavitian transformă istoria dintr-o ştiinţă, într-o artă.

Cei peste 500 de romaşcani care au avut ocazia unei întâlniri excepţionale cu artistul, pe 25 septembrie 2015 pot proba adevărul acestei afirmaţii.

Mai întâi portretul fizic al lui Tavitian: un om aparent fragil, în realitate numai „vână”, stăruitor, câlţos, chiar încăpăţânat, precum un salcâm; fiu al deşertului, dar mai ales al munţilor roşi şi roşii ai Armeniei; cu ochi neobişnuit de mari, de profet şi de taumaturg, de ghicitor în stele, dar mai degrabă în suflete; cu faţa arsă de vânturi pământene, dar şi solare, celeste.

Arta sa e firească, naturală, nedesprinsă parcă de natură: ploi repezi ce lovesc sonor acoperişuri de ardezie; grindină năucitoare, căzând în cascade, tocmai acolo unde apa e rară; fântâni liliale, havuzuri din cine ştie ce caravanseraiuri; paşi mărunţi, repezi de animale ce presimt oaza. Timp ieşit din istorie, sacru şi păgân deopotrivă.

Prima piesă din concert, Dele yaman e un bocet armenesc nu plâns, ci mai mult chemat, nu strigat, ci anunţat, intrat direct în ritual, chiar artistul imagina mişcări circulare, în jurul pianului, devenit stelă, piatră de hotar şi de timp. Firesc, pe nesimţite, osmotic, artistul trece la o compoziţie proprie (Old Balkan rhapsody) pe care Rigas Velestinlis (Feraios, Constantinos) erou naţional grec, dar şi luptător panbalcanic, ar fi ales-o cu siguranţă ca imn al Balcanilor: solemnitate, măreţie, spirit ecumenic, mândrie, diversitate, moliciuni răsăritene, inflexiuni apusene.

Primele două piese au fost de fapt un Preludiu, concertul debutând în fapt cu un colind armenesc, Avedis, conceput nu atât un cântec legat de o anume sărbătoare de calendar, ci mai mult ca o înălţare, o odă adusă nu zeilor, ci zorilor. Colindul e, in nuce, o istorie necosmetizată a Armeniei, cu victorii şi înfrângeri, cu biruinţe şi accente de bocet, cu mângâieri şi blesteme.

A urmat, firesc şi necesar, ca un catharsis, un Dans din zona Balcanilor de mijloc, un dans ciudat, cu sincope, dar şi cu răsuciri de şarpe şi de şolduri, sacru şi profan, lent şi ameţitor de rapid. Mijlocul devenea Centru şi condensa, focaliza mişcări diverse, cu sugestii folclorice şi nu numai.

Dar cum istoria nu poate supravieţui fără geografie, Harry Tavitian ne introduce într-o geografie lirică, dar şi într-o istorie a muzicii, traversând oceanul, următoarele patru piese: Take five (Paul Desmond), Boot that thing (boogie-woogie), Everyday I have the blues şi Kansas City blues (boogie-woogie) fiind o istorie condensată a jazzului, plecând de la rădăcini şi ajungând la inflexiuni moderne.

Artistul mărturisea într-un interviu, că a cunoscut mai bine jazz-ul după concertul lui Memphis Slim (John Len Chatman) poate unul dintre cei mai mari interpreţi şi compozitori de blues, de la Braşov. (Atunci într-adevăr Memphis Slim a uluit publicul şi telespectatorii, impresionând atât prin degetele mari (ce păreau nesfârşite) prin forţa şi blândeţea execuţiei, prin viteza interpretării, demonstrând un alt fel de a se cânta la pian).

TABLOURI ŞI PICTORI DINTR-O EXPOZIŢIE

eugen_craciunO toamnă generoasă a permis plasticienilor nemţeni câteva expoziţii de răsunet între care cele organizate la Clubul de Protocol din Taşca de Ziua Cimentiştilor, la Sala Radio – Bucureşti şi, desigur, cea mai recentă, de la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ.

Frunze  desprinse din arborele Eternităţii, tablourile artiştilor din Neamţ au însemnat „culoare, suflet, retină”, dar şi experiment şi efort de intrare într-un imaginar propriu.

Plastica nemţeană poate începe cu splendida cultură a ceramicii de Cucuteni, o cultură a spiralei, mereu tăiate, astfel încât fiecare vas e un unicat, fiecare suprafaţă e unică (ca desen), având drept culori „de bază” ocrul, albul şi roşul. O cultură contemporană (chiar anterioară!) marilor culturi egipteană sau mesopotamiană, cu capodopere, între care Hora de la Frumuşica (dans păgân, solar, al unor fete, şase la număr), Soborul Zeiţelor (splendidă asumare a unei feminităţi orgolioase) şi Gânditorul de la Târpeşti (replică a la fel de cunoscutului Gânditor de la Hamangia) sunt cele mai celebre.

Din  Neamţ pornea, peste timp, Anastasie Crimca, cel care întemeiase la Mănăstirea Neamţu o şcoală de caligrafi şi de miniaturişti şi tot în Neamţ se pictau uluitoarele icoane de Văleni şi de Războieni (tempera pe lemn de tei sau de Paltin, datând din sec. XV-XVIII, rivalizând cu cele ale mult mai cunoscuţilor Andrei Rubliov sau Teofan Grecul).