LA MARGINE DE-AMURG SI LA MIJLOC DE CODRU DES… (2)

Uneori, Alexandru C. Ionescu face schițe în natură, cu o notație rapidă, dar esențializată:

„Toamna argintie/ Despletită peste anii ce-au trecut,/Furişată la cumpăna vieţii./Tu laşi în urmă/Beteala albă a primului sfârşit.” Dincolo de aparenţe sau: „Acolo îl ştiam mereu,/În vârf de deal/Falnic, măreț,/Bătrânul păr.” Bătrânul păr

Dar ceea ce impresionează poate cel mai mult la acest poet este o perfectă stăpânire a tehnicii contrapunctului. După un fragment liric, profund nostalgic, vine  un moment vesel, cum este cel al fetiței din Plugărița: „Cu nasul mic  şi avântat,/Din fulăraş afară,/Cu zurgălăul înarmat/Porni urarea iară.//Cu glas puternic,gâfâit,/Bunicilor le spune/Că Anul Nou iar a sosit,/Urând doar zile bune.” 

Sau imaginea bătrânilor care pleacă să-și colinde nepoțelul, versuri amintind de o celebră poezie a lui Minulescu:„Un bunic şi o bunică/Printre fulgi de iarnă grea/Au sosit în pragul casei/C-un braduţ şi cu o stea.//Au venit ca să-i primească,/Nepoţelul lor în prag/Şi cu zâmbet să-i sărute/Strângându-i la piept cu drag.” Bunicii

Uneori poetul devine un spirit religios, iar ruga sa este una profund umană: „Fii, Doamne, bun şi iubitor/Cu cei ce-s rătăciţi şi vor/Să calce totul în picioare,/Pe frate, neam şi tot ce doare.//Că tu eşti iertător şi blând,/Chiar, cu păcatul spus în gând./Cu faţa-ntoarce-te spre noi/Şi ne fereşte de nevoi.//Şi iartă-i Doamne de păcate,/Pe cei ce îşi urăsc şi frate,/Şi dă-le inima creştină,//Spre Tine, Doamne, toţi să vină./Îndreaptă spre credinţa Ta,/Că numai Tu ştii a ierta.” Rugă pentru noi

Și tot contrapunctic apar fabulele: „Boul s-a gândit/să facă,/Un partid/ c-o biată vacă./Cu mulţi viţei/ la-olaltă,/Ce răgeau/La noua poartă./Şi aşa făloşi în sine,/Au crezut că totu-i bine./Poţi schimba totul din nou/Dar nu cu un cap de bou./ ”Boul în politică sau: „Vulpea cum este şireata/A-ncercat să se strecoare/Într-o cocina cu păsări/Aşa, pentru desfătare//Ai încredere şi laşi/ Să-ţi intre-n cas-o şireată/Că se-nscăunează şefă/Iar tu treci printre codaşi./” Boghetele înşelate și încă:„Iar de mergi cu melcu-n rând/Ai să mori tot aşteptând./Observaţii pe cei doi,/Nu-i niciunul mai de soi/Dacă spui într-un cuvant/Sunt o apă şi-un pământ./ ”Melcul şi racul

Dar, repede, tonul redevine solemn, patriotic, cu sonorități de clopote: „E sunet de clopot/ Pe şapte coline/Izvor de credinţă//Pe slove-nvechite./E taina ce vine/ De-aici de departe/Şi-nalţă spre gândul /Spălat de păcat./Acolo-i lumina,/Acolo-I speranţa,/Acolo-i nădejdea/Ce-ţi dă siguranţă./Şi totu-i acolo/Chiar drumul în viaţă./” Credinţă şi speranţă sau: „Bat clopotele de la Putna/Şi-n miez de noapte sună tare/Vestind Moldovei că de-acuma/Ştefan păzeşte la hotare/Deasupra lespedei de piatră/Făclia palidă clipeşte/Şi-n jocul umbrei diafane/Apare Ştefan,se trezeşte/Având privirea-i peste veacuri/Şi-n mâna dreaptă crucea sfântă/”Clopotul Putnei

Poezia poate deveni efigie și ritual: „Plugaru-şi aşterne sub brazdă sămânţa/Cu mâini obosite de ani şi de trudă,/Întinde ştergaru-nflorat pe răzor/Cu prânz aburind pentru cel ce asudă. Din nou primăvară

Sau chiar simbol, alegorie, metaforă obsedantă: „Pe raza palidă de soare/Cu trena lungă/ Vine-o doamnă/Împodobită-n crizanteme/Şi-n coş,/cu fructele de toamnă” Vine toamna

Și din nou, multă duioșie, multă căldură, puțin regret pentru timpul care trece implacabil:

„E majorat şi nu-i de glumă,/Părinţi, bunici, toţi la un loc,/Îţi spun ,,Mulţi ani cu sănătate”/

Lumină-n suflet şi noroc/De mâine-o frumuseţe  rară/Se va răpi de lângă noi/Şi-atuncea pentru prima oară/O să aniversezi în doi.” Aniversare sau:Tu pui de om ,cu ochi albaştri,/Cu zâmbet cald şi glas zglobiu/Ai părăsit căsuţa noastră/În miez de toamnă azuriu.//Bunicii iţi vor duce dorul/Că n-are cine-i ‘nveseli/Şi-ntâmpina în fapt de seară/Cu râsete şi ghiduşii./” Departe

Frunțile se descrețesc pentru că vin sărbătorile de iarnă: „Iarna-şi scutură prinosul,/Fulgilor ce-aleargă-n cale,/Peste câmpuri şi pădure,/Peste plopii de pe vale.//Câinii latră, prin zăplazuri,/Iar, pe drum, copii grămadă/Colindând, anunţa Anul/ Din ogradă în ogradă/” Anul Nou și: „Moş Crăciun soseşte iară,/Cu podoaba, iernii albe,/Sub steluţete de gheaţă/Şi cu pletele lui dalbe./Aşteptat, în pragul casei,//De copii, bunici, părinti/El, de ani împarte daruri,/ Doar, la cei ce sunt cuminţi/” Moş Crăciun

Momentele cu adevărat triste sunt rare și vin dintr-o nedreptate socială, dintr-o dramă neștiută: „Un bătrânel la colţ de stradă/Întinde-o mână scorojita/De ani şi frig /Şi cere-o pâine.” Ultima rugă sau din cauza inevitabilei, ireparabilei despărțiri de ființele dragi: „Acolo,/Unde-a fost şi nu mai este,/Acolo,/Unde zâmbetul s-a stins/Acolo/Toamna plânge la ferestre,/Acolo/Doar tristeţea a învins/” Acolo…! sau: „E astăzi zi/De sărbătoare/Tu n-o mai vezi/Că eşti acolo/Sunt singur/Şi mă uit la poze/Că ai plecat la Dumnezeu/” Decembrie

Există un refuz al realității, o neacomodare metafizică, existențială cu o realitate tragică: „Te-aştept, te caut /prin unghere/Un zâmbet rece /mă priveşte,/din poză,/dar, ea nu vorbeşte/

Ce trist e sufletul/din mine./” Suflet pierdut

Muzica devine un singur, prelung sunet: „Plâng şi aştept/Încerc să uit/Sunt amintiri/Ce mă doboară/Aştept, dar iată/Că nu vine./Să vin acolo lângă tine./” Aştept

O singură dată poetul se revoltă cu adevărat: „Tu toamnă singur m-ai lăsat/Septembrie/Fii blestemat!/” Septembrie 24 decembrie 2017

Alexandru C. Ionescu este un elegiac incurabil, dar care are meritul că știe să ne facă să zâmbim uneori,  să fim complici la versurile sale, să zâmbim printre lacrimi.

Cu ochi proaspăt, el,  omul de bibliotecă, cel care a reconstituit admirabil arhive ce păreau pe veci pierdute, incendiate proletcultist de un entuziast analfabet, el, care ne-a oferit de curând convingătoare „bucăți de noapte, de zi și de viață”, adică proze scurte, dar deloc poematice, cu nervuri epice distincte, ne deschide generos ferestre și chiar vitralii, îndemnându-ne să privim și spre lumea de afară,  incredibil de frumoasă, de variată, de tonică, de unică, de incredibilă…

Prof. dr. Lucian STROCHI

LA MARGINE DE-AMURG SI LA MIJLOC DE CODRU DES… (1)

Volumul de versuri al lui ALEXANDRU C. IONESCU intitulat inspirat și enigmatic „La margine de-amurg…” conține multe surprize, unele chiar total neașteptate.

În primul rând, gestația acestei cărți este una neobișnuit de lungă, primele poeme fiind scrise în 1953, iar ultimele în 2017, adică în exact 64 de ani!

Ținând cont de faptul că volumul are doar 59 de poeme, rezultă mai puțin de o poezie pe an, ceea ce e rarisim printre poeții români…

O altă surpriză vine chiar din titlu, „marginea” ținând mai mult de spațiu, iar „amurgul” de timp, deci apriorismul kantian „spațiu-timp” e respectat.

Dacă am risca o interpretare a titlului, dincolo de marginea amurgului ar fi noapte, iar simbolistică nopții este una dintre cele mai bogate, incluzând și unele sugestii spațiale sau temporale, existențiale și metafizice.

Temele poeziei sunt numeroase, incluzând timpul și desigur anotimpurile, lunile anului, momentele zile, spațiul, de obicei unul tradițional, satul românesc, iubirea, în toate ipostazele ei, de la iubirea de mamă, de soție, de copii, de neam și până la iubirea de locurile natale, moartea, amintirea, livrescul, sunt distilate discret ecouri din poezia clasică română de la Eminescu la Coșbuc, de la Șt. O. Iosif la Arghezi, eroicul și monumentalul, în versurile dedicate Putnei și implicit lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Tonul e unul elegiac, melancolic, nostalgic, uneori apropiindu-se de o tristețe profundă, dar sunt și inserții de ton șăgalnic atunci când e vorba de sărbători, de copii, sau chiar ironico-moralizator (în fabule).

Poetul cultivă simplitatea (nu simplismul!), poezia sa având uneori aparența unei poezii de album sau de vers rostit în șoaptă într-o cârciumioară, o romanță pe care numai un lăutar iscusit o va face irezistibilă. Impresionează sinecdoca ochilor: „Mă-ncântă ochii tăi cei verzi/Cum alta-n lume nu mai are/Şi-n ochii aceia poţi să vezi/Comoara vieţii ce-o trăiesc/În lumea asta mare.//Şi numai doi sunt pe pământ/În lume pentru mine/Trăiesc o viaţă ca un vis/Poate că asta-mi este scris/ Să te iubesc pe tine.” Ochii tăi (Decembrie 1953)

Alteori sinecdoca e completată de anaforă într-un poem pudrat cu metafore nominale: „O lacrimă de mamă/E diamante/ Şlefuit cu durere//O lacrimă de mamă/E cântecul de leagăn/E sărutul ce-ţi dă viaţă/E taină-nspre credinţă//O lacrimă de mamă/E ziua ta de mâine//O lacrimă de mamă/Nu se va usca niciodată…” O lacrimă

Tonul elegiac poate fi și unul interogativ, cu reflexe de romanță: „De ce nu-mi scrii/                   De-acasă?/Aştept şi nu mai vine/O veste despre satul/Uitat între coline//De ce nu-mi scrii /     De-acasă?/Să ştiu dacă eşti bine/Ce faci,eşti sănătoasă?/Dar vestea nu mai vine.// De ce nu-mi scrii…?

Reușite sunt peisajele, uneori reduse la un singur „nucleu de condensare”, cum ar fi casa: „Tăcută şi tristă,/În negura vremii,/Cu pleoape obosite/Şi-nchise-n amurg/Bătrâna căsuţă/ Lăsată-ntr-o parte/Cu uşile-nchise/Priveşte la drum.” Acasă

Alteori, sunt mai multe elemente, pentru a se realiza mai ușor dinamismul tabloului: „Pe ogor, plugaru-ndeamnă, /Boii  ce-au pornit să are/Iar din crâng o ciocârlie/Zboară sus,cântând spre soare.//Peste tot e veselie/Mieii zburdă prin vâlcele,/Primăvara ne încântă,/Păsările vin şi ele.”10 septembrie 1953 Primăvara

Versurile pot fi decantate subtil și savant, cam cum își construia Alecsandri, pastelurile sale (sau mai târziu Șt. O. Iosif sau chiar Arghezi): Seara-ncet îşi cerne visul/Pe aripile ei tăcute,/Iar in depărtări cavalul/Mai doineşte sus pe munte.//Turmele cobor agale/Pe colina înverzită/Şi din codrii, seara-şi lasă/Uşor geana obosită//Satu-n vale-şi cată umbra/Fumegând între vâlcele/Liniştit îşi doarme somnul,/Pân’ la asfinţit de stele./ Amurg

Scena poate deveni â bucolică, dar cine ne poate interzice o clipă de fericire rustică, nevinovată? Să nu condamnăm prin urmare fericirea, numai pentru că trăim într-un ev mai crâncen:  „Parfumul florilor de câmp,/În zorii care te îmbie/Prin roua s-alergăm mereu/În cântecul de ciocârlie//Sunt dimineţile de mai/Cu soare cald în câmp de flori,/Buchete strângi şi dai în dar/Şi rătăceşti hoinar în zori/În dimineţile de mai/ Dimineţi de mai Ninge livada petale de flori,/În  zumzet de- albine şi lacrimi de rouă/Cireşii îşi scutur podoaba de flori/Când primele raze scânteie cu zorii.”Floare de cireş

Peisajul devine monodie: „Picură ramuri,/Cu lacrimi de frunze/Grăbite de vremea,/Cu gânduri ascunse.//Iar sus peste paltini,/Cu vârfuri înalte/Se-nşiră cocoare,/Departe,departe.” Toamna

Uneori mișcarea, animația este remarcabilă, mai ales când e sincopată: „Funigei plutesc în seara,/Toamnei care-ncet coboară,/Liniştită şi senină,/Peste sat, peste ponoară./Cu miros de flori şi ierburi,/Carele cobor agale./De pe deal, zgomot de turme/Se aud cum vin la vale./Codrul freamătă/ Răcoarea serii/Care te-nconjoară,/Luna-şi oglindeşte  faţa/În fântâna de la moară.”Amurg

Nu lipsesc însă nici notele grave, scoase parcă de vioara lui Bacovia:„Plouă cu frunze de toamnă târzie/Plouă din ramuri/Pădurea-i pustie/Şi plânge natura/Podoaba-şi dezbracă./ Meditaţiesau: „Iarna ninge/Peste gânduri,/Iar roua/Ochilor apuşi/Îngheaţă-n/ Pleoape peisajul/Pierdut între/Nămeţii puşi./Şi ninge/Cerul se destramă,/Îndantelate,/Coroniţe albe/Plutesc,se-ntorc/Şi parcă niciodată/Nu vor putea s-ating-a/mele pleoape.” Iarna

Mai rar, dar profund, peisajul se convertește într-o poveste, descrierea fiind înlocuită de narațiune, dar genul proxim este tot unul liric: „S-a ruinat/ bătrâna casă/după stăpânii ei/s-a stins/a-ngenunchiat/de rugăciunea/atâta a avut de spus./Acolo pare-a fi/Odaia/Cu glasul/Pâlpâind duios/Ne povestea/Bătrâna mamă/Cum s-a născut/Iisus Hristos/Doar vântul/E stăpân acuma/Ce-aduce/ valuri de zăpadă/şi suflă iar/a pustiit aicea/nimic nu e/ca altădată/şi plec în sprijin/de baston/având privirea-nlăcrimată/caut să văd/dacă mai este/portiţa care-a fost odată.”Altădată şi acum

A CARTE IN CARE E BINE SA TE PRIVESTI CA SA AFLI CINE ESTI SI UNDE ESTI: ASEZAMANTUL LUI GHEORGHE ANDREI NEAGU

Poet redutabil, partener de dialog incomod, romancier  de succes, Gheorghe Andrei Neagu nu e totuși doar un prozator.

E mai mult de atât: un povestaș (având nevoie ontologică de narațiune, de poveste – un narator pur-sânge), adorând narațiunea scurtă, nervoasă, scurtcircuitată, fără arcane și nișe, cu un singur fir narativ, asemenea basmului, cu o morală ce se adresează nu conștientului, ci subconștientul și inconștientului nostru.

Scriitura sa este un imens monolog adresat, chiar dacă, abil, naratorul schimbă, pentru circumstanță și circumstanțial, personajele.

MASTILE POEZIEI SAU INTRE IUBIRE SI CUVANT, AGONIZEAZA TIMPUL (2)

Fratele apare  în parabola fiul risipitor, dar este interesant aici că între fiu şi mamă se stabileşte un raport esenţial, biunivoc, de inerenţă: „A venit  la ea fiul/risipitor și i-a zis:/eu sunt Fiul Risipit,/Mamă/nu-ți întoarce fața de la mine -/știu /că ochii te dor,/și mâinile,/dar inima ta/e mai aproape de mine/ca de oricare fiu al tău -/binevoiește, Mamă/și iartă /ca n-am pus pază gurii mele/și acum/„vox  clamat in deserto…”//A venit la Ea fiul risipitor/și Ea a spus:/iartă-mă, Fiule,/întoarce-ți fața către mine -/ochii te dor/și tot trupul,/dar inima mea/sălășluiește în tine /ca în oricare fiu al meu!//binevoiește, dar/și nu te risipi/decât în fiecare oglindă/a mea/ca într-o cămară daurită… PARABOLĂ (OGLINDIREA FIULUI)

Dar mama nu poate fi mamă fără copilul ei. Versurile sunt în acest caz cutremurătoare, unind dragostea, hotărârea şi miracolul: „Tu vei veni într-o seară de vară,/o dată cu stelele, o dată cu luna,/cu lacrimi în glas, mama și buna/vor porunci dimineții s-apară!//Din leagănul nopții, tatăl tău, lin,/te va desprinde ca pe un fluture,/rouă să-ți dea din izvor cristalin,/zorile-n părul tău să le scuture//Te iubim de pe-acum și ni-i grea așteptarea,/vrem să fii chipul sfânt al luminii;/știm că atunci curcubeu va fi  zarea/și-n alb se vor înveșmânta crinii.” TU VEI VENI 

MASTILE POEZIEI SAU INTRE IUBIRE SI CUVANT, AGONIZEAZA TIMPUL (1)

ELISABETA VARTIC–CRISTEA este un poet cult(ivat), frecventând cu succes câteva culturi străvechi, biblia şi miturile eline, lumea romană, dar primind şi sugestii din lirica germană (Rilke), americană (Walt Whitman), română (Bacovia, Blaga).

În acelaşi timp,  poeta are un auz fin, percepând semitonuri din „cântecul popular”,  fie că e vorba de descântec sau rugă, practicând o poezie intelectualistă, dar care nu exclude, dimpotrivă, potenţează, filtrează sau chiar amplifică  sentimentul.

Temele poeziei sale sunt cele ale poeziei mari dintotdeauna: iubirea, cuvântul, între ele fiind – dreaptă cumpănă şi balanţă – timpul.

MIHAI HORGA – ARHIVA VISURILOR

După gândurile din Gânduri pe litere ce te îndeamnă la gândire, cititorul se poate întreba ce mai poate spune un autor după ce a oferit cu generozitate fulgeraţii şi fulguraţii, cuvinte şlefuite până când acestea capătă strălucirea diamantină.

Ultimul volum pe care îl am în faţă se numeşte oximoronic „Arhiva visurilor”.

MIHAI HORGA – GANDURI PE LITERE

Ceea ce anticipam atunci când analizam volumul anterior (Trecător… pe zebra vieţii)  s-a adeverit în volumul următor intitulat oarecum neutral Gânduri pe hârtie.  Volumul poartă şi un subtitlu inspirat: Cugetări concluzii/Constatări iluzii.

Nu e vorba doar de o culegere, o antologie de aforisme, grupate pedant, pe litere, ci de o operă moralistă.

Autorul simte nevoia unei „autoprefeţe” intitulate „Cuvântul autorului” din care cităm: „O cugetare o întăreşte pe alta, o poate contrazice sau poate fi emisă într-o altă perspectivă. Probabil prima cugetare a fost a lui Adan, după ce a muşcat din măr.”

EUGEN RACHITEANU –ARTA SI ESTETICA FRANCISCANA IN SECOLELE XIII-XIV. EXPLORARI HERMENEUTICE SI COMPARATIVE

Această carte este un unicat pentru cultura română, fiind o cercetare erudită, curajoasă, profundă şi complexă, cu valenţe şi aplicaţii comparatiste şi hermeneutice, aşa cum o arată şi subtitlul, asupra artei şi esteticii franciscane.

De fapt, această perioadă se leagă atât de începuturile artei iconografice occidentale, cu obârşii în Toscana, începând cu Giotto şi Cimabue, schimbând arta picturii dintr-o Grecie bizantinizată într-o artă latină, mult mai modernă.

Se trece de la static, de la hieratism la o artă dinamică, ce descoperă şi perspectiva, o artă mult umanizată.

Corpul uman este „inventat”, descoperit, chiar dacă e vorba de trupul Mântuitorului, se folosesc alegoria şi simbolul, e inventat principiul narativ şi cititul de la stânga la dreapta, perspectiva frontală devine o perspectivă de profilo sau chiar „de spate”.

GHEORGHE ANDREI NEAGU – TABARA DAMNAŢILOR sau O LUME PE DOS

Gheorghe Andrei  Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge.Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..

Tabăra damnaţilor este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist.

Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie, li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”;  eşuează însă şi se sinucide.

VICTOR STAN – COLECTIONARUL DE PASARI

În timp, bun strateg, Victor Stan şi-a stabilit, în volumele sale de versuri, câteva direcţii de acţiune, alegând de fiecare dată tonul cel mai potrivit şi stilul care pare a nu-l trăda niciodată.

Temele sunt alese cu grijă şi dragostea nu poate să lipsească la apel. Propunerile imaginarului sunt proaspete şi uneori inedite: Ești tânără și foarte frumoasă/de tine nu mă mai pot lepăda/grăbește-te, pătrunde-mi în casă/să-mi bubuie crivățul verde al stelelor /cuibărit sub manta! (CÂNTEC DE AŞTEPTARE);

Te-nchipuiam de iarbă uneori/înavuțind sub lut nemărginirea/precum o trecere din aurori/ într-un colind Bunavestirea! (STĂPÂN PE TAGMA DE CUVINTE); Ardea în flăcări noapte-n părul tău/era ca o ispită-ntunecoasă,/dulce păcat dumnezeiesc,/ întruchipare pururea frumoasă! //Și-n trupul tău era o amânare,/o revărsare mută de dorințe /perpetuând grădini crepusculare / ducând o floare albă între dinți! (GRĂDINI CREPUSCULARE); Hai, iubito, împreună /în templu retinei/să putem auzi gâfâitul izvoarelor, /miresmele de aur ale pâinii! //A venit toamna și-n văzduh/aud cum își preschimbă lumina/copacii seduși de triunghiul cocoarelor! (ÎNDEMN);Ți-am trimis în dar melancolia/ca pe-o floare albă de cireș/dinspre stele ți-am trimis solia/s-o primești iubito fără greș! (PE CĂRĂRI ALBIND…); Ți-am adus în dar nemărginirea, /un izvor cu tufe colorate/să-mi aștepți c-o pajură venirea/din imperiul florilor brumate! (MĂ PRIVEŞTI…).