EUGEN RACHITEANU –ARTA SI ESTETICA FRANCISCANA IN SECOLELE XIII-XIV. EXPLORARI HERMENEUTICE SI COMPARATIVE

Această carte este un unicat pentru cultura română, fiind o cercetare erudită, curajoasă, profundă şi complexă, cu valenţe şi aplicaţii comparatiste şi hermeneutice, aşa cum o arată şi subtitlul, asupra artei şi esteticii franciscane.

De fapt, această perioadă se leagă atât de începuturile artei iconografice occidentale, cu obârşii în Toscana, începând cu Giotto şi Cimabue, schimbând arta picturii dintr-o Grecie bizantinizată într-o artă latină, mult mai modernă.

Se trece de la static, de la hieratism la o artă dinamică, ce descoperă şi perspectiva, o artă mult umanizată.

Corpul uman este „inventat”, descoperit, chiar dacă e vorba de trupul Mântuitorului, se folosesc alegoria şi simbolul, e inventat principiul narativ şi cititul de la stânga la dreapta, perspectiva frontală devine o perspectivă de profilo sau chiar „de spate”.

GHEORGHE ANDREI NEAGU – TABARA DAMNAŢILOR sau O LUME PE DOS

Gheorghe Andrei  Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge.Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..

Tabăra damnaţilor este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist.

Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie, li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”;  eşuează însă şi se sinucide.

VICTOR STAN – COLECTIONARUL DE PASARI

În timp, bun strateg, Victor Stan şi-a stabilit, în volumele sale de versuri, câteva direcţii de acţiune, alegând de fiecare dată tonul cel mai potrivit şi stilul care pare a nu-l trăda niciodată.

Temele sunt alese cu grijă şi dragostea nu poate să lipsească la apel. Propunerile imaginarului sunt proaspete şi uneori inedite: Ești tânără și foarte frumoasă/de tine nu mă mai pot lepăda/grăbește-te, pătrunde-mi în casă/să-mi bubuie crivățul verde al stelelor /cuibărit sub manta! (CÂNTEC DE AŞTEPTARE);

Te-nchipuiam de iarbă uneori/înavuțind sub lut nemărginirea/precum o trecere din aurori/ într-un colind Bunavestirea! (STĂPÂN PE TAGMA DE CUVINTE); Ardea în flăcări noapte-n părul tău/era ca o ispită-ntunecoasă,/dulce păcat dumnezeiesc,/ întruchipare pururea frumoasă! //Și-n trupul tău era o amânare,/o revărsare mută de dorințe /perpetuând grădini crepusculare / ducând o floare albă între dinți! (GRĂDINI CREPUSCULARE); Hai, iubito, împreună /în templu retinei/să putem auzi gâfâitul izvoarelor, /miresmele de aur ale pâinii! //A venit toamna și-n văzduh/aud cum își preschimbă lumina/copacii seduși de triunghiul cocoarelor! (ÎNDEMN);Ți-am trimis în dar melancolia/ca pe-o floare albă de cireș/dinspre stele ți-am trimis solia/s-o primești iubito fără greș! (PE CĂRĂRI ALBIND…); Ți-am adus în dar nemărginirea, /un izvor cu tufe colorate/să-mi aștepți c-o pajură venirea/din imperiul florilor brumate! (MĂ PRIVEŞTI…).

IOAN DOBREANU –FILE RUPTE DINTR-O CARTE, MEMORII

File rupte dintr-o carte. Memorii  – ultima carte a profesorului şi scriitorul Ioan Dobreanu apare din păcate postum.

Recunosc, înainte de a o citi, m-am aşteptat ca ea să fie fragmentară, nefinalizată, nerevizuită. Nu e aşa. Ioan Dobreanu a citit şi şi-a recitit manuscrisul, aşa încât volumul apare curat, fără variante, fără ezitări.

E vorba în primul rând de un autobildungsroman, care începe cu naşterea autorului (15 august 1937) şi se încheie cu o consemnare din 2008, adică un arc peste timp de 71 de ani.

Romanul are un narator subiectiv–implicat, fiind de fapt un narator-personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva unilaterală a faptului relatat, folosind, desigur, persoana I gramaticală.

Din punct de vedere al discursului avem un narator omniscient, omniprezent şi un narator-autor. Personajul este picaresc, naratorul fiind protagonistul aproape al tuturor întâmplărilor. Este un personaj aristotelic, realist –tipic, determinant social.

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (2)

Poeta nu se fereşte să fie uneori nostalgică, meditativă, visătoare, cultivând un ton elegiac: La vremea vremii îmi voi dărui sufletul/cireşilor din livada bunicului/călătorind spre Ursa Mare//sau unei câmpii de maci/să-mi pască liniştea florile câmpului,/trilul privighetorilor agăţat de copaci!//Atât va rămâne din mine/amintindu-le oamenilor pajura lacrimii… (PAJURA LACRIMII); E-un labirint îndelung disperarea./Am descifrat împreună ambrozia florilor,/ dialectica aştrilor de la facerea lumii!//Mi-am scris sintagmele cu inima/cugetând îndelung la calculator!…//           Petalele roşii ale macilor le-am folosit/ drept interjecţii în albumul color de familie… (LABIRINT); Faţa pământului, Doamne, este o floare/zilnic îndrăgostindu-mă de ea!/În piept simt o evlavie liturgică, /albă, de stea!… (PEISAJ CU PĂSĂRI); Însinguraţi în doi din vanitate/ne ducem jugul traşi pe roţi/dintr-un imperiu neatins de moarte,/ne vindem puritatea pe icusari şi zloţi (TĂLĂNGILE DOGITE DE OMĂT).

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (1)

Aflată la a noua carte de poezie (Cerul din oglindă – versuri – Ed. Nona, 2008, Leac pentru lebede – versuri –Ed. Răzeşu, 2011,Văzduh de aripi – versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2012, Mladă romantică – versuri -Ed. Citadela, 2013 Testamentul privighetorii –versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2013, Templu retinei –versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2014, Întoarcerea Zeiței, versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2015, Destăinuirile fulgerului, versuri – Ed. Ateneul scriitorilor, 2016), intitulată metaforic şi enigmatic  ARIPĂ ROZALBĂ DE MĂR, GETA STAN PALADE este cu siguranţă un poet ce nu mai poate fi ignorat, chiar dacă poezia ei are „marele păcat” că nu-şi flatează cititorul sau criticul, obligând, pe oricine îi citeşte textele, la o gimnastică a minţii deloc facilă. În primul rând, paleta stilistică a poetei este extrem de largă, de la versul cu inflexiuni folclorice până la textul suprarealist, de la un antiromantism declarat până la un sentimentalism bine temperat, de la demitizări feroce la mitizări convingătoare, de la hiperluciditate şi acuitate vizuală la imprecaţia acribologică. În al doilea rând, Geta Stan Palade relativizează istoria, spaţiul şi timpul propunând, când un erotism atent distilat, când o rugă insolită. Poeta cultivă o ironie fină ce alunecă uneori în autoironie, dar îşi afirmă ferm o demnitate tipic feminină. Livrescul prezent peste tot nu anulează nevoia de dialog, după cum descriptivismul liric se conjugă convingător cu absurdul. Câteva mărci personale sunt de remarcat şi în acest volum, după cum poeta îşi păstrează adesea vocaţia de demiurg, avidă fiind de spaţii siderale. Artele poetice propuse sunt convingătoare, după cum trebuie să observăm neapărat voluptatea cultivării aforismului şi a unui stil metaforic. Imaginarul poate fi dezlănţuit, biciuit totuşi de o hiperluciditate convingătoare.

CONSTANTIN ADAMOVICI – CREATIE SI DESTIN

Constantin  Adamovici este unul dintre intelectualii de vază şi de preţ  ai Romanului. Artist până în vârful unghiilor, penelului şi peniţei, Constantin Adamovici are tăceri semnificative, fulgerând rar interlocutorul, cu privirea inteligentă, care spunea prea multe pentru a-i răspunde imediat.

Vorbeşte rar, dar întotdeauna cu miez. Pare mai „vechi” (vorba lui Voiculescu) decât vârsta sa biologică, pentru că a intrat de ceva vreme în rândul înţelepţilor (şi nu doar prin tăcere!).

Volumul său Creaţie şi destin, apărut în 2017 la Editura PapirusMedia este heteroclit, atât prin structură, cât şi prin conţinut.

Mărturisesc că am fost cucerit cu totul de „microromanul” Arhiloh din Paros, o scriere neobişnuit de densă, un „bildungs” de doar 21 de pagini, dar care cuprinde toate datele esenţiale despre o mare personalitate a Greciei elenistice, despre care se ştiu (totuşi!) destul de puţine lucruri.

În fond, el, Arhiloh este egalul lui Homer şi al lui Sapho, dar, repet, e infinit mai puţin cunoscut.

Lucrul este în parte explicabil. Grecii au avut parcă dintotdeauna cultul eroilor, pe care i-au transformat şi în semizei.

E greu să vorbeşti de greci, de spiritul grecesc  fără a  aminti de Hercule, Perseu, Tezeu, Prometeu, de Alcibiade sau de Leonida.

După cum ar fi de neînţeles o Grecie fără Achile, Patrocle, Ulise, Agamemnon – aceştia fiind eroi homerici. Ei bine, Arhiloh este opusul lui Homer, inventând antieroismul şi fiind, din acest punct de vedere, mult mai modern decât Homer.

Să ne amintim de descrierea scutului lui Achile şi iată ce se întâmplă cu scutul lui Arhiloh. În doar patru versuri, Arhiloh anulează ideatic epopeile homerice: „Vreun sintian se va mândri acum/Cu scutul meu frumos pierdut în luptă/Bine că scăpai cu viaţi, Scutul ducă-se la naiba, /O să-mi fac eu rost de altul mai frumos decât cel pierdut”.

După cum, cu un secol înaintea poetei din Lesbos, Arhiloh scrie senzuale, neobişnuite, unice, de un curaj nebun versuri de dragoste.

Dar Arhiloh îl anticipează şi pe Villon sau Baudelaire,  atunci când vorbeşte de frumuseţea apusă a femeii.

După cum el este unul din primii scriitori satirici şi legenda, pe care o aminteşte şi Adamovici, spune că bătrânul Lycambes s-ar fi spânzurat nemaisuportând  ocara şi virulenţa blestemului din versurile lui Arhiloh.

O scriere excelentă, fără cusur.

Primul capitol al volumului, intitulat tot „Creaţie şi destin” mai cuprinde însemnări privitoare la activitatea literară a episcopului de Roman Dosoftei Barila (de fapt o polemică în primul rând cu Nicolae Cartojan asupra localizării tipăririi celebrei Psaltiri în versuri, Constantin Adamovici pledând argumentat că aceasta a fost realizată la Roman), pagini de istorie şi critică literară despre Ion Neculce (dar şi multe şi chiar inedite detalii despre viaţa cronicarului), Nicolae Bălcescu (cel ce scrie istoria naţională cu „inima”), Titu Maiorescu (Disputa Alecsandri-Eminescu –tranşată elegant de Maiorescu, dar şi de cei doi în versuri memorabile), Ion Luca Caragiale (articol puţin cam prea statistic), Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu (pagini uşor exaltate), Vasile Voiculescu, Gala Galaction (un „caz” tratat elegant, convingător), dar şi despre doi scriitori ruşi, Lev Tolstoi (o paralelă interesantă cu Liviu Rebreanu) şi Cehov (articole excelent scris, cu o viziune modernă asupra scriitorului).

Al doilea Capitol intitulat „Schiţe de gând” e dedicat în întregime lui Eminescu (în trei scurte eseuri acesta aflându-se faţă în faţă cu Caragiale, Ion Andreescu şi Ion Creangă).

Cele trei texte nu aduc informaţii inedite, dar sunt remarcabile prin poziţionarea criticului faţă de cele patru personalităţi.

Ultima secţiune a cărţii cuprinde studii despre scriitorii romaşcani Cornel Paiu, Dan Gabriel Arvătescu, Eugen Steţcu şi Vlasov Vitalie.

Sunt analizate cu acribie filologică volumele Eu, chirurgul şi Singurătatea Sfântului Serafim de Dan Gabriel Arvătescu, Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie), Paznicii pereţilor – Secundus, Paznicii pereţilor (Summa. Harmoniae. Unus) de Cornel Paiu, Mitologii şi sentimente, Pe vocala unui zeu de Eugen Steţcu,  Ca umbra, ca visul, ca fumul de Vlasov Vitalie.

Cu excepţia ultimului volum recenzat (aprecieri cam generale, derutante, aproximative – un exemplu: poetul e comparat cu Arghezi, Vasile Voiculescu, Blaga, Barbu – ceea ce nu spune mare lucru despre poet tocmai din cauza „diversităţii”, celelalte volume sunt analizate atent, obiectiv, cu har, aprecierile lui Constantin Adamovici fiind printre cele mai exacte şi mai percutante dintre cele deja afirmate de alţi critici.

Bine alese sunt şi citatele din carte, prezente pe coperta IV, îndeosebi cele referitoare la Arhiloh: „Lirica lui Arhiloh e năpradsnic schimbătoare şi concordă deplin cu mişcarea destinului său. Aceasta concordanţă a şi transformat cântul iubirii în satiră, iar cântul războinic al morţii în cântec aprins al dorinţei de viaţă” şi Cehov: „Cehov reformează arta dramatică. Între proza şi dramaturgia lui aflăm numeroase filiaţii. Pătrunderea lăuntrică în teatru arată aceeaşi siguranţă. Conştientizarea târziului apare şi dispare aici în dimensiunea de o clipă a fulgerului, ca apoi personajul să-şi revină brusc, ca  dintr-un vis urât şi să se replieze la condiţia lui dintâi: trăirea lâncedă.”

La urma urmelor, Cehov a reuşit să creioneze atât „un erou al timpului său” cât şi o stare de spirit şi anume oblomovismul, ce nu e doar descoperirea lui Goncearov.

Constantin Adamovici are o structură clasică, o cultură solidă, intuiţii de valoare.

Prin urmare nu prea are cum să rateze un text.

El face parte din familia de spirite a lui Eugen Simion: profund, greu de întors, cu contribuţii substanţiale de la caz la caz.

Lucian STROCHI

POZA DE NUNTA (2)

A doua parte a volumului e mult mai diversă, pierde din unitatea tematică, dar câştigă tocmai prin diversitate, prin schimbarea discursului, prin tonurile diferite. Iată astfel deruta celui desprins din universul său rural, dezrădăcinarea, rezolvată ironic, aproape fantastic, Mihai Niculiţă rămânând un rural sau cel mult un om de şantier, un navetist: Am locuit o vreme într-un oraş suspendat/Între satul natal şi cerul înstelat.//Un teritoriu ce nu aparţine nimănui,/Aici fiecare ceas înregistrează timpul lui.//Stă peste el un cer acoperit cu nouri sferici/La colţuri sprijinit pe turle de biserici.//De-aici se pleacă fără bun rămas/Şi fiecare inimă bate ca un ceas.//Pe vremuri făceam naveta cu un tren interstelar,/Circula noaptea şi oprea în staţii foarte rar.//N-avea întârziere de-o clipă niciodată/Deşi uneori părăsea fără motiv calea ferată.//Nu demult am primit un apartament mobilat,/Situat deasupra satului din care am plecat.//Nu mai fac navetă, nu mai stau prin gări/Citesc poezie, beau cafea amară şi fumez ţigări. Repartiţie, p.44

POZA DE NUNTA (1)

Volumul de poeme Poza de nuntă a poetului Mihai Niculiţă este, în prima sa parte un microroman de dragoste, surprinzând acest sentiment unic în toate ipostazele sale, de la dragostea adolescentină la cea de senectute, de la dragostea hieratică la cea de ţară şi de părinţi. Natura apare mai întotdeauna complice, participativă, o recunoaştere că oamenii sunt în ultimă esenţă fii ai naturii:  Desculţă ai venit să-mi spui/Că a mitraliat ploaia nebună/Înflorita livadă de gutui/Şi că şuvoaiele petalele adună.//Ca şi cum eu aş reuşi acum/Să urc pe ram petalele căzute/Şi şi-ar rămâne doar urmele în drum,/apoi s-ar face şi ele nevăzute./…/ Dar ce-ntâmplare ar fi fost/Să nu se scuture gutuii niciodată/Iar eu să-ţi ştiu măsura pe de rost/Şi din petale să-ţi fac rochie-nflorată? Rochia de petale, p.7

Nunta, una din marile taine ale firii, e imortalizată într-o icoană umană, poza de nuntă, ce nu lipseşte din nicio casă, demn al iubirii absolute, veşnice, dar şi dovada că mirii sunt ctitorii acelei case, casă lor:  A înverzit, imensă, pajiştea din amintiri/Locul acela unde am pozat când eram miri;/Aşa eram sau e o glumă a timpului cu noi?/Rochia ta părea a fi perdeaua unei ploi./…/Se va decolora încet prin ani hârtia/Şi n-o să mai rămână pe perete mărturia/Acelor ani când eram mire şi mireasă,/Când numai noi am locuit această casă. Poza de nuntă, p.8

POMUL DIN CURTE

În noul său volum, al treilea, intitulat oarecum neutral şi poate din această cauză enigmatic Pomul din curte, Mihai Niculiţă îşi exprimă nostalgia pentru satul natal, această atitudine fiind una constantă, satul devenind o utopie: Satul pe care şi-acum îl iubesc,/N-a mai avut nevoie de mine,/A trebuit într-o zi să-l părăsesc,/Însoţit de ploaia de toamnă şi dorul de tine. Toţi m-au uitat, p.7

După cum, revenirea la vârsta de aur sau la vârsta inocenţei, a copilăriei este o ucronie: Aş vrea să se întoarcă acea vreme,/Când nu ştiam să scriu şi să citesc,/Când nu primeam pentru acasă teme,/Şi fără să-nţeleg nimic, trăiam firesc. Renunţare, p.69

Lumea satului are sonuri, ritmuri şi versuri populare ceea ce creează o atmosferă autentic rurală chiar dacă satul apare ca o proiecţie în cer, satul fiind unul sideral: Stea ascunsă după stea,/ Unde-ai dus dragostea mea? //Uşă cu cheia pierdută, /Unde-i mândra mea tăcută?// Poartă veşnic încuiată, /De ce-i mândra-ndepărtată?//Soare-ascuns după pădure/Cine-o putea să mi-o fure?//Streaşină înlăcrimată/O voi mai vedea odată? Uşa cu cheia pierdută, p.20

Plecând dintr-un cunoscut cântec popular, poetul ajunge la un poem tulburător despre dragoste şi natură, după o triadă esenţială: femeie-frunză-poet: Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/ Vântul când adie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/Bruma timpurie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Dacă frunza ştie,/Ce-i o veşnicie?//Marie, Marie,/Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză cade,/ Vântul când nu bate?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză zboară,/Şi nu vrea să moară?//Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/De ce mor uitate, Frunzele uscate?/Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză pleacă,/ singură pe apă?//Marie, Marie,/ Frunza ruginie,/Pleacă-n pribegie.//Marie, Marie,/Care frunză pică, /Nu se mai ridică.//Marie, Marie,/Dragoste târzie… Marie, Marie…pp.26-27 Versurile capătă accente de litanie, de monodie, de cântec şoptit.

Alteori limbajul popular îngemănează (pentru a câta oară?) omul şi natura, într-o doină de jale impresionantă prin tonul totuşi reţinut: Mama mea când m-o născut,/Greu omăt o mai căzut.//O fost omăt troienit/Pe lume când am venit.//O tot nins şi-o bătut vânt,/Când am venit pe pământ.//O fost omătul cât poarta,/Şi mi-o fost amară soarta.//N-am avut în vatră foc,/Şi-am trăit fără noroc.//Când norocu-o-trecut podu//O fost ploaie şi-o fost glodu.//Când norocu-o-trecut râu/Pentru mine-o- fost târziu.//O fost frig şi o fost ceaţă,/Şi nu l-am văzut la faţă. Doină, p.33

Un interesant colind se sprijină pe anafora „noi”, impunându-se viziunea antinomică, antagonistă, oximoronică aproape, dar cu un final deschis: Crengile-s acoperite de ninsoare, /Noi colindăm despre livezi în floare.//Gerul face pod de gheaţă peste râu/Noi semănăm prin case bobi de grâu.//Orizontu-i invadat de fulgi nomazi,/Noi punem mere roşii în geamuri şi în brazi.//Şi viscoleşte cu petale albe-afară /Că nu mai ştim de-i iarnă sau e primăvară. Colind. p.44

O caracteristică a poetului este capacitatea sa neobişnuită, aceea de a transforma în poetic un eveniment banal, intrat în rutină, poezie ocazională de cea mai bună calitate, formulă utilizată cu succes şi de Adrian Păunescu, pe urmele a ceea ce Goethe numise „poezie ocazională”, fără nimic peiorativ desigur: S-a anunţat oficial că vine iarna,/Aer polar va năvăli peste noi,/Va trebui să schimbăm haina,/ Ceasul va trebui să-l dăm înapoi.//Să-ntoarcem timpul cu un ceas,/ Ca şi cum timpul s-ar supune,/Şi s-ar lăsa, în urmă tras/ Şi noi l-am putea descompune.//Dar dacă tot spun oficialii, că se poate,/Atunci să facem ceva mai mult/Să-l dăm c-o zi, să-l dăm c-o noapte,/Să-l dăm dincolo de-nceput.// Ora de iarnă, p.38

Liceul se va bucura de toată atenţia autorului, fiind, dincolo de o clădire, o trecere, o stare de spirit: Liceu, vârstă ingrată şi ani posomorâţi,/Ne-au scos pe poartă prea devreme,/Şi ne-au trimis în lume, unde nu suntem primiţi/Şi unde nimeni nu vrea să ne cheme. O şcoală, p.45

Uneori trimiterea este explicită, cu un peisaj uşor recognoscibil (e vorba de Liceul (Colegiul Naţional) Petru Rareş din Piatra-Neamţ: Învăţam la un liceu fără elevi repetenţi,/Aşezat lângă un parc cu arbori inocenţi./…/O poză ultimă în faţa Muzeului de Artă,/Ne despărţeam fără speranţă, fără ceartă…//În catedrală se murmura o liturghie bizantină,/Peste povestea noastră se lăsa o cortină.//Lângă turnul cu clopot şi cea,/Spuneam iubirii noastre bun rămas. Despărţire la Catedrală, p.10

Desigur „Liceul” a devenit celebru şi prin scrierile unor Mircea Eliade, Ion Minulescu, dar mai ales George Bacovia. Şi pentru că am evocat acest ultim nume, să consemnăm şi o „replică” tulburătoare la statuia lui Bacovia din Bacău: L-au scos, scheletic şi însingurat, pe o platformă imensă,/L-au imortalizat aşa cum a trăit, solitar în lumea burgheză.//Cu capul plecat, nu în semn de respect, ci învins de puternicii zilei,/A refuzat să le ceară clemenţă, a refuzat să accepte umilinţa milei.//Stă pe această piatră uriaşă, cu  mâinile la spate, semn că refuză scrisul,/A sperat că proletarii în care credea îi vor aduce paradisul. Statuia lui Bacovia, p.53

Găsim în volum şi ecouri din lirica eminesciană, o tandreţe specifică a acestuia: Cu mâna delicată îmi acoperi ochii,/Şi-ncet de mine fruntea încerci să ţi-o apropii. Iarnă timpurie, p.11

După cum, printr-o formulare eminesciană ne întâlnim cu donna angelicata, dar şi cu „îngerul de pază”: Unde privesc ochii tăi verzi?/S-ar putea să treacă îngerul de pază,/Iar tu să nu apuci să-l vezi,/Sau să-l confunzi c-o rătăcită rază.//Se uită ochii tăi sfioşi  spre pragul uşii,/Pe unde îngerul părea să fi trecut,/Spre norii de nuanţe cenuşii?/Sau poate doar mi s-a părut.//Chiar dacă uneori te-nverşunezi şi îl alungi,/El se fereşte numai, nu se-ndepărtează/Desface aripile albe şi prelungi/Şi stă supus şi amplu te veghează. Înger de pază, p.14

Să consemnăm şi un psalm, tributar totuşi ideatic şi prin expresie lui Arghezi: Rătăcit sunt, Doamne, şi te strig,/Între noi însă e un zid de întuneric şi de frig./Strigă mereu şi cei de jos şi cei de sus,/Dar toţi rămân fără răspuns. Psalm II, p.55

Elegantă e axioma  (şi contraaxioma): cartea e o viaţă, viaţa e o carte: Prea strâmtă-i pagina, prea scurtă este-o carte,/Când este vorba despre viaţă şi moarte.//Sunt scurte zilele şi nopţile din săptămână,/Se-ngălbeneşte la netimp, hârtia scrisă, de sub mână.//Se stinge litera lăsată în urmă de creionul grăbit,/Se duce-n amintire şi-n uitare tot ce am trăit.//Fug literele înapoi către cuvinte,/Şi lasă pagina pustie şi cuminte. Restrângere,p.63

Criticii literari au remarcat câteva atribute comune ale poeziei lui Mihai Niculiţă: sensibilitate, „acurateţe, sinceritate, dorinţa de a descoase cu ochi discret şi ursuz memoria şi viaţa imediată” (Cristian Livescu), faptul că „poezia este cântec şi de aceea el şopteşte un cântec nesfârşit, pe care îl transmite prin versurile sale cititorului” (Emilian Marcu), o lirică lipsită „de ambiguitate, tonul poetului fiind franc” (Gheorghe Ţigău), poezie îmbrăcată în haine de metrică populară (Constantin Tomşa) „un elegiac romantic și un moralist clasic”, „pentru el, ca și pentru noi, poezia este beteșug și meșteșug” (Petruş Andrei).

Mihai Niculiţă este un poet cu o experienţă literară remarcabilă; el topeşte câteva experienţe lirice mai vechi (Eminescu), mai noi (Arghezi, Bacovia), poeţi interbelici tradiţionalişti precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu, distilându-le de experienţe lirice contemporane lui (Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu).

De multe ori expresia e surprinzătoare şi convingătoare: câte un neologism mai neobişnuit nu dărâmă edificiul liric, ci îl armează, îl consolidează, îl modernizează.

Uneori Mihai Niculiţă „întronizează” cuvintele, alteori le aruncă realului imediat, limbajului jurnalistic, nu în ideea de a le distruge, ci de a le căli.

Mihai Niculiţă priveşte lumea şi natura cu ochii unui copil şi o judecă molcom, ca un bătrân înţelept. E un muntean şi a învăţat de la munte valoarea tăcerii, dar şi măreţia crestelor şi înţelepciunea ecoului.

Lucian STROCHI