A CARTE IN CARE E BINE SA TE PRIVESTI CA SA AFLI CINE ESTI SI UNDE ESTI: ASEZAMANTUL LUI GHEORGHE ANDREI NEAGU

Poet redutabil, partener de dialog incomod, romancier  de succes, Gheorghe Andrei Neagu nu e totuși doar un prozator.

E mai mult de atât: un povestaș (având nevoie ontologică de narațiune, de poveste – un narator pur-sânge), adorând narațiunea scurtă, nervoasă, scurtcircuitată, fără arcane și nișe, cu un singur fir narativ, asemenea basmului, cu o morală ce se adresează nu conștientului, ci subconștientul și inconștientului nostru.

Scriitura sa este un imens monolog adresat, chiar dacă, abil, naratorul schimbă, pentru circumstanță și circumstanțial, personajele.

MASTILE POEZIEI SAU INTRE IUBIRE SI CUVANT, AGONIZEAZA TIMPUL (2)

Fratele apare  în parabola fiul risipitor, dar este interesant aici că între fiu şi mamă se stabileşte un raport esenţial, biunivoc, de inerenţă: „A venit  la ea fiul/risipitor și i-a zis:/eu sunt Fiul Risipit,/Mamă/nu-ți întoarce fața de la mine -/știu /că ochii te dor,/și mâinile,/dar inima ta/e mai aproape de mine/ca de oricare fiu al tău -/binevoiește, Mamă/și iartă /ca n-am pus pază gurii mele/și acum/„vox  clamat in deserto…”//A venit la Ea fiul risipitor/și Ea a spus:/iartă-mă, Fiule,/întoarce-ți fața către mine -/ochii te dor/și tot trupul,/dar inima mea/sălășluiește în tine /ca în oricare fiu al meu!//binevoiește, dar/și nu te risipi/decât în fiecare oglindă/a mea/ca într-o cămară daurită… PARABOLĂ (OGLINDIREA FIULUI)

Dar mama nu poate fi mamă fără copilul ei. Versurile sunt în acest caz cutremurătoare, unind dragostea, hotărârea şi miracolul: „Tu vei veni într-o seară de vară,/o dată cu stelele, o dată cu luna,/cu lacrimi în glas, mama și buna/vor porunci dimineții s-apară!//Din leagănul nopții, tatăl tău, lin,/te va desprinde ca pe un fluture,/rouă să-ți dea din izvor cristalin,/zorile-n părul tău să le scuture//Te iubim de pe-acum și ni-i grea așteptarea,/vrem să fii chipul sfânt al luminii;/știm că atunci curcubeu va fi  zarea/și-n alb se vor înveșmânta crinii.” TU VEI VENI 

MASTILE POEZIEI SAU INTRE IUBIRE SI CUVANT, AGONIZEAZA TIMPUL (1)

ELISABETA VARTIC–CRISTEA este un poet cult(ivat), frecventând cu succes câteva culturi străvechi, biblia şi miturile eline, lumea romană, dar primind şi sugestii din lirica germană (Rilke), americană (Walt Whitman), română (Bacovia, Blaga).

În acelaşi timp,  poeta are un auz fin, percepând semitonuri din „cântecul popular”,  fie că e vorba de descântec sau rugă, practicând o poezie intelectualistă, dar care nu exclude, dimpotrivă, potenţează, filtrează sau chiar amplifică  sentimentul.

Temele poeziei sale sunt cele ale poeziei mari dintotdeauna: iubirea, cuvântul, între ele fiind – dreaptă cumpănă şi balanţă – timpul.

MIHAI HORGA – ARHIVA VISURILOR

După gândurile din Gânduri pe litere ce te îndeamnă la gândire, cititorul se poate întreba ce mai poate spune un autor după ce a oferit cu generozitate fulgeraţii şi fulguraţii, cuvinte şlefuite până când acestea capătă strălucirea diamantină.

Ultimul volum pe care îl am în faţă se numeşte oximoronic „Arhiva visurilor”.

MIHAI HORGA – GANDURI PE LITERE

Ceea ce anticipam atunci când analizam volumul anterior (Trecător… pe zebra vieţii)  s-a adeverit în volumul următor intitulat oarecum neutral Gânduri pe hârtie.  Volumul poartă şi un subtitlu inspirat: Cugetări concluzii/Constatări iluzii.

Nu e vorba doar de o culegere, o antologie de aforisme, grupate pedant, pe litere, ci de o operă moralistă.

Autorul simte nevoia unei „autoprefeţe” intitulate „Cuvântul autorului” din care cităm: „O cugetare o întăreşte pe alta, o poate contrazice sau poate fi emisă într-o altă perspectivă. Probabil prima cugetare a fost a lui Adan, după ce a muşcat din măr.”

EUGEN RACHITEANU –ARTA SI ESTETICA FRANCISCANA IN SECOLELE XIII-XIV. EXPLORARI HERMENEUTICE SI COMPARATIVE

Această carte este un unicat pentru cultura română, fiind o cercetare erudită, curajoasă, profundă şi complexă, cu valenţe şi aplicaţii comparatiste şi hermeneutice, aşa cum o arată şi subtitlul, asupra artei şi esteticii franciscane.

De fapt, această perioadă se leagă atât de începuturile artei iconografice occidentale, cu obârşii în Toscana, începând cu Giotto şi Cimabue, schimbând arta picturii dintr-o Grecie bizantinizată într-o artă latină, mult mai modernă.

Se trece de la static, de la hieratism la o artă dinamică, ce descoperă şi perspectiva, o artă mult umanizată.

Corpul uman este „inventat”, descoperit, chiar dacă e vorba de trupul Mântuitorului, se folosesc alegoria şi simbolul, e inventat principiul narativ şi cititul de la stânga la dreapta, perspectiva frontală devine o perspectivă de profilo sau chiar „de spate”.

GHEORGHE ANDREI NEAGU – TABARA DAMNAŢILOR sau O LUME PE DOS

Gheorghe Andrei  Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge.Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..

Tabăra damnaţilor este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist.

Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie, li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”;  eşuează însă şi se sinucide.

VICTOR STAN – COLECTIONARUL DE PASARI

În timp, bun strateg, Victor Stan şi-a stabilit, în volumele sale de versuri, câteva direcţii de acţiune, alegând de fiecare dată tonul cel mai potrivit şi stilul care pare a nu-l trăda niciodată.

Temele sunt alese cu grijă şi dragostea nu poate să lipsească la apel. Propunerile imaginarului sunt proaspete şi uneori inedite: Ești tânără și foarte frumoasă/de tine nu mă mai pot lepăda/grăbește-te, pătrunde-mi în casă/să-mi bubuie crivățul verde al stelelor /cuibărit sub manta! (CÂNTEC DE AŞTEPTARE);

Te-nchipuiam de iarbă uneori/înavuțind sub lut nemărginirea/precum o trecere din aurori/ într-un colind Bunavestirea! (STĂPÂN PE TAGMA DE CUVINTE); Ardea în flăcări noapte-n părul tău/era ca o ispită-ntunecoasă,/dulce păcat dumnezeiesc,/ întruchipare pururea frumoasă! //Și-n trupul tău era o amânare,/o revărsare mută de dorințe /perpetuând grădini crepusculare / ducând o floare albă între dinți! (GRĂDINI CREPUSCULARE); Hai, iubito, împreună /în templu retinei/să putem auzi gâfâitul izvoarelor, /miresmele de aur ale pâinii! //A venit toamna și-n văzduh/aud cum își preschimbă lumina/copacii seduși de triunghiul cocoarelor! (ÎNDEMN);Ți-am trimis în dar melancolia/ca pe-o floare albă de cireș/dinspre stele ți-am trimis solia/s-o primești iubito fără greș! (PE CĂRĂRI ALBIND…); Ți-am adus în dar nemărginirea, /un izvor cu tufe colorate/să-mi aștepți c-o pajură venirea/din imperiul florilor brumate! (MĂ PRIVEŞTI…).

IOAN DOBREANU –FILE RUPTE DINTR-O CARTE, MEMORII

File rupte dintr-o carte. Memorii  – ultima carte a profesorului şi scriitorul Ioan Dobreanu apare din păcate postum.

Recunosc, înainte de a o citi, m-am aşteptat ca ea să fie fragmentară, nefinalizată, nerevizuită. Nu e aşa. Ioan Dobreanu a citit şi şi-a recitit manuscrisul, aşa încât volumul apare curat, fără variante, fără ezitări.

E vorba în primul rând de un autobildungsroman, care începe cu naşterea autorului (15 august 1937) şi se încheie cu o consemnare din 2008, adică un arc peste timp de 71 de ani.

Romanul are un narator subiectiv–implicat, fiind de fapt un narator-personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva unilaterală a faptului relatat, folosind, desigur, persoana I gramaticală.

Din punct de vedere al discursului avem un narator omniscient, omniprezent şi un narator-autor. Personajul este picaresc, naratorul fiind protagonistul aproape al tuturor întâmplărilor. Este un personaj aristotelic, realist –tipic, determinant social.

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (2)

Poeta nu se fereşte să fie uneori nostalgică, meditativă, visătoare, cultivând un ton elegiac: La vremea vremii îmi voi dărui sufletul/cireşilor din livada bunicului/călătorind spre Ursa Mare//sau unei câmpii de maci/să-mi pască liniştea florile câmpului,/trilul privighetorilor agăţat de copaci!//Atât va rămâne din mine/amintindu-le oamenilor pajura lacrimii… (PAJURA LACRIMII); E-un labirint îndelung disperarea./Am descifrat împreună ambrozia florilor,/ dialectica aştrilor de la facerea lumii!//Mi-am scris sintagmele cu inima/cugetând îndelung la calculator!…//           Petalele roşii ale macilor le-am folosit/ drept interjecţii în albumul color de familie… (LABIRINT); Faţa pământului, Doamne, este o floare/zilnic îndrăgostindu-mă de ea!/În piept simt o evlavie liturgică, /albă, de stea!… (PEISAJ CU PĂSĂRI); Însinguraţi în doi din vanitate/ne ducem jugul traşi pe roţi/dintr-un imperiu neatins de moarte,/ne vindem puritatea pe icusari şi zloţi (TĂLĂNGILE DOGITE DE OMĂT).