Adesea poemul nu  mai are nevoie de niciun comentariu: Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară/Te-mbracă-ncet și tandru la început de zi/Că lacrima sfioasă de frig o să te doară/Cum doare începutul tăcerilor pustii.//Și nopțile-n derivă sub lungile fantasme/Te-acopăr cu maramă din borangic ușor,/Cum luna-i ocrotită în nesfârșite basme/Când un sărut e-n toate un ideal decor.//Ai grijă, către seară, tăcerile de-ngroapă/Zăpezile imense îți sunt prielnic scut./Esențe reci ca fierul când îl mângâie apa/Te caută-n perdele cu falsul lor sărut.//Ai grijă,vezi, sub pleoape zăpada-n tremurare/Sărutul tău atavic cu teamă-l înconjoare./ Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară

 Iarba și ninsoarea, antinomice, se împletesc și se împlinesc în poeme: Apoi iar vine o vreme/Când iarba e sub răsură/Tot risipire şi, iată, se teme/Că mă ţine-n armură//Nisipul pe falsele plaje/Se risipeşte-n tăcere uşor/Uitările sunt temutele straje:/Umbra mea pare-i zbor.//Apoi iar vine o vreme,/Apoi iar vine atâta mister,/Apoi e vântoasă în teme,/Iar umbra înoată în cer.//Apoi iar vine o vreme/Când totul e risipire-n poeme./ Apoi iar vine o vreme

Poetul se întoarce mereu și mereu, ca un trubadur, ca un cavaler spre castelana lui. Versurile au, pe lângă solemnitate, o noblețe unică, dominată de zăpadă, tăcere și crini:

Nu spune nu, o cosmică zăpadă/Ca roiul de albine pe noi va înflori,/Tăcerea-n crini, iar, şti-va să ne vadă/Cum ne-mplinim în nopţile târzii.//Rărişuri blânde care ne-nconjoară/S-or risipi încet, încet ca la- nceput/Zăpezile din gând cum şti-vor să ne doară/Când se vor împlini în lacrimi care au durut.//O, iar nu spune nu, sau poate cine ştie/Tu ce vei spune când tăcute, calde, răni/Vor lumina acuma nisipul din pustie/Cum vinul luminează buza unei căni.//Nu spune nu, că ne-mplinita sete/Va înflori, sfios, în gândul unei fete./ Nu spune nu, o cosmică zăpadă

 Pasul iubitei devine măsură de endecasilab. Dacă ar trăi într-un ev mediu deloc întâmplător prin vers poetul ar frânge multe inimi: Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Precum mirarea de-a rosti în zori de zi/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru/Să poţi începe drum spinos pentru a fi.//Foşnetul cald al umbrei prin cuvinte/Abia de-l prinzi cu-auzul ca pe-un mit/Că frunzele., sub pasul tău sunt oseminte/De timp trecut din veacul risipit.//Ţi-e pasul scris pe umbra-n înflorire/Cântec şoptit de vânt sau de izvor/Că viscolul e în inele mai subţire;/Când vulturul se-aprinde-n al lui zbor.//Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru./ Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru

 Puritatea e maximă, e mai limpede ca roua pe-o aripă de fluture, mai curată ca visul de feciorelnic gând: Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur/Şi mai curat ca visul de feciorelnic gând/Uitărilor de sine mă-nchid acum-n ciuturi/Când în răcoarea apei cu setea mă cuprind.//Mai limpede ca roua sau lacrima ce moare/Prinsă-n potirul clipei în virginalul vis/Când se-mplineşte vraja şi-atâta disperare/Te-arăţi mereu sfioasă în zborul cel ucis.//Mai limpede ca roua de pe armura rece,/Mai clară decât apa din tainicul izvor/Te lasă-acum mirării ca ploaia care trece/Peste sărutul nostru ca umbra unui zbor.//Mai limpede, mai clară sfioaso te arată/Ca roua împlinită pe vârful de săgeată!/ Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur

 Poetul trece prin propriile versuri printr-un proces de autopurificare, rezultatul fiind o „sfințire”: Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere,/Mi-e gându-n răzvrătire de-atâtea mii de ori./Uitare, rugă, teamă şi de ce nu şi durere?/Să mă cuprindă-n taină şi spaime şi ninsori// Doar să mă-nfrupt tu lasă ca roua-n disperare/Pe flori să se-mplinească cum zorii se-mplinesc,/Cum se-mplineşte ruga-n noian de aşteptare/Să mă sfinţesc din tine: eşti dar dumnezeiesc.//Câtă lumină-ncape în degetu-ţi de ceară/Întreb, în umbra tainei, când stupul cel de mir/Spre buze îl apropii? În umbra ta e seară,/În umbra mea dorm greieri ca-n sacru patrafir.//Mi-e gându-n răzvrătire spre tine-a câta oară?/În nunta mea salcâmii, de floare-ncep să doară./ Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere

VISCOLUL DE SUB PLEOAPE este un volum unic, extrem de unitar, deși e țesut din câteva straturi lingvistice diferite: lumea satului (mindir, chinoave, văioage, buduroi, scocuri, șiștar, rediu, răzoare, chingi, gorgane, vâltoare, jug etc), lumea bisericii (cu toată terminologia specifică de la prapori și altare la priveghere și stâlpi), apoi „vocabulele” rare specifice poetului (parfume, paig), folosirea gerunziului acordat (lunecândă, lucindă), la care se adaugă insistența unor simboluri care se deduc unele din altele (sarea e media aritmetică dintre zăpadă și lacrimă – de exemplu). Sinecdoca, oximoronul, metafora, sunt figurile de stil predilecte.

Dar, dincolo de toate, un discurs impecabil, aproape parnasian, senioral. Poemele par a fi sonete engleze (trei catrene și un distih), dar versul e endecasilab ca la sonetul italian și adesea poetul simte nevoia să spargă chingile și sonetul se structurează în distihuri semiindependente sau chiar capătă aparența și sprinteneala unui vers popular.

Lucian Strochi

Pentru o clipă, evadat din iubire, poetul încearcă o autobiografie care să amintească tuturor despre originea sa legată de țărnă: De veacuri câte-s, taina-n rădăcini/Cu-atâta sârg mă caută-n tăcere/De ţărnă sunt legat de trup, şi vini/Tot duc spre zările uitate-n alte ere.//Şi-acolo-n cuib, în lutul ancestral/Mă-ntorc şi caut rădăcina-mi clară,/De veacuri câte-s aşezate-n deal/Doar mugurul privirii umblă pe afară.//Şi lor le-aduc, străbunilor, prinos/Cu-atâta sârg în clipa de lumină/Că aş putea cu trupul meu, sfios/O candelă s-aprind la rădăcină.//Şi veacurile toate câte-s peste noi/Ne-mping spre rădăcini prin tainicile ploi./ De veacuri câte-s, taina-n rădăcini

 Prin  iubire, poetul devine lumină: Tot ce adun în taină mă-nveşmântă/Ca-n mrejele de iarbă acuma să mă ţină./Lumina-n candelă-i aedul care cântă,/E răzvrătirea toată-n raza opalină.//Miracolele frunzei uitată în cădere/Mă-mbracă blând în clipa de extaz./Tot ce adun e, iată, o candelă-n tăcere,/E trandafirul înflorindului Şiraz//Lumina-n candelă-i potir cu-aprinse seve/Din care sorb neîmplinitul nostru vis/Adamicul imbold spre neştiute Eve/În chingi de miere parcă m-au proscris.//Tot ce adun, în taină, mă-nveşmântă/Lumina-n candelă se-aprinde şi e sfântă./ Tot ce adun în taină mă-nveşmântă

 Iubirea nu înseamnă doar împlinire, ci și „o răstignire pe trupul unei cruci”: În fanta unei zile a-mplinire/Te regăsesc în clipa cea de vis./În umbra ta, nebunele turnire/În câmpul pleoapei, iată, că a nins.//Ecourile rănii în lungă, grea cădere/Iar mușcă zimțul frunzei care se arată/Că-n fanta zilei ne-mplinite, în tăcere/Intră-n cercei de iarbă în lobii tăi de fată.//Și zborul unui fluture te-a mângâiat/Cum mângâie lumina umbra mea ușoară./Pe zimțul frunzei, sigur te-a-ntrupat/Și întruparea asta începe să te doară.//În fanta unei zile tu împlinire-aduci/Precum o răstignite în trupul unei cruci./ În fanta unei zile a-mplinire

Uneori iubirea acoperă atât teritoriul cuvântului, cât și pe cel al tăcerii:Deși-mi vorbești zăpada gurii toată/Se-asprește-n pleoape și la tâmple iar/Secunda-n ornic a uitat să bată;/Nici un cuvânt nu înfrunzește-n calendar.//Subțirea undă-n crugul unei rane/Cum sabia în teacă se ascute-ncet/Ca într-o spaimă de tăceri din stane./Ce-i vorba ta când iarba-i grea pe piept?//Deși-mi vorbești zăpada gurii e lumină/Când fulgerul de miere s-a-ncurcat,/Se aburesc în pleoape zările a vină/Cum patima în trupul de bărbat.//Nisipu-n ornic uită iată să mai bată/Deși-mi vorbești, tăcerea ta-i curată./ Deși-mi vorbești zăpada gurii toată

   Rămâne chiar în cazul iubirii împlinite, împărtășite, teama de timp: Terestră împlinire îmi ești în clipa rară/Pe când amurgu-n fluturi se lasă-njunghiat/Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/Trecutu-n disperare-i uitare și păcat.//Deasupra șerpii, drept lumânări de pază/De promoroacă-s parcă și-s sprijiniți de poli/Cenușile iubirii tăcerea guvernează/Pe când nisipu-n ornic și îngerii sunt soli.//Îmi ești în clipa rară terestră împlinire/Chiar dacă iarba-n geamuri de geruri a topit/Amurgurile care distanțe-s. Mai subțire/E gândul ce ne-adună cu umbra-n infinit.//Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/ Nisipu-n ornic, iată, e cea mai cruntă fiară./ Terestră împlinire îmi ești în clipa rară.

Lucian Strochi

Natura este turbionară, simțurile sunt răsucite, sinesteziile abia fac față oceanelor de schimbări rapide: Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare/Când se prăvală luna în fluturi tot mai des/Sărutul frunzei parcă-i lumina ce mă doare,/Pe urma mea mari fluvii se-nchid acum că nu-s.//În buduroi de miere lumina-i tot mai groasă/Cum groasă este vorba în manuscrise vechi/Izvorniţa-i de-a valma pe un morman de oasă/Fantomele dau buzna în foste reci perechi.//Nimic nu-i mai aproape ca pasărea-n vâltoare/De golul din inele în care, mereu, tot mai mereu/Vântoasă-i şi-mplinire şi tainică mirare/Vertebrele ninsorii par reci statui de seu.//Sărutul unei frunze de mine-i mai aproape/Că umbra pe portaluri se aprinde-acum pe ape.// Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare

Sonetul este o poezie de o mare reflexivitate și Emilian Marcu îi acordă în multe cazuri tonul necesar acestei exprimări solemne, aparent glaciale: Doar iarba primenită de tăceri/Ne-acoperă în gloria postumă/Chiar dacă-n fiecare clipă este ieri/Eternă e lumina mea din humă.//Uitări sfioase, pojghiţe de gând/Se-aştern tăcute ca o vrajă mută/Să-mbrace umbra ca un foşnet blând/Pe când izvorul proaspăt urma o sărută.// Calde amurguri, zori de zi în floare/Par o povară sfântă care ne-a-mplinit/Precum e pasul temător al tainicei fecioare/Roua-n tăcere-mbracă trup neprihănit.//Doar iarba prinsă în tăceri uşoare/Se împlineşte-n vraja cenușilor stelare./ Doar iarba primenită de tăceri

Acum iubirea pare a fi pusă în paranteze și timpul devine marea temă a Sonetelor: Secunda care moare-n tăcerea ce închide/Ca-ntr-un sicriu de rouă privirea mai întâi/Se primeneşte-n grabă şi-n lacrimă se-aprinde:/Rămâi la mine-n pleoape, tu încă mai rămâi.//

Clepsidra în surpare nisipului se lasă/Tot îmbrăcată-n vrajă ca visul între lumi./De umbra ta-n tăcere se-aprinde înc-o casă/Cum bruma se aprinde-n tomnaticii aluni.//În zarea-n dilatare să poată să cuprindă/Nisipul mort în ornic ce gândul l-a închis/Se primeneşte-a grabă zăpada-ntr-o oglindă:/A îngheţat în candeli lumina de la nins.//Secunda care moare-n tăcere dintr-odată;/De pleoapa ta se lasă, în taină, fulgerată./ Secunda care moare-n tăcerea ce închide

Dar timpul nu poate supraviețui singur, are și el nevoie de iubire: Metale reci ca-nzăpezita umbră/Se-aspresc subit sub limpezite zări/Tăcerea ta, de-acum e iarăşi sumbră/Ca pielea şarpelui de-atâtea aşteptări.//Uitate zări pe dealuri în surpare/Abia se văd de umbra ta pe cer./Am pas de iarbă, pleoapa ta-i de sare,/E între noi atât de gros mister.//Tăcerea ta, de-acuma mă ajunge/Cum aburul de pâine coaptă în cuptor/Când mâna maichii înflorind, o frânge/Şi ne-mplinim în tainicul odor.//Metale reci ca umbra-n care treci/Se vor surpa precum rugina-n teci./ Metale reci ca-nzăpezita umbră

 În eul poetic se refugiază toate temele majore: iubirea, timpul, lumina, precum și subtemele rana, cenușa, frunza, nisipul, iarbă, de fapt toate mărci ale timpului: Lumina mea în care acuma m-am retras/Ca într-un port, mereu, mereu în sărbătoare,/Precum se-ntoarce nisipul în limbile de ceas/Şi înfrunzeşte tăcerea, în gând a disperare.//Pe răni tăcând, cum tac secundele-n înalt/Cum tace cenuşa uscată –ntr-o fotografie/Se-ascute lama sabiei şi cântă-n salt/Cocoru-n zarea sfâşiată de melancolie.//În cuib de iarbă ca-ntr-un port pustiu/M-am aşezat ca-n tainică vâltoare/În clipa de apoi să pot să ştiu/Că rana mea-nfrunzită nu mai doare//În valuri să m-arunc,în valuri sparte/De malul mării, să te plâng, din moarte./ Lumina mea în care acuma m-am retras

Lucian Strochi

Pastelurile interioare ale poetului sunt au o frumusețe stranie. Cu doar două metafore tăcerea care ruginește  și poetul care e umbra unei stele moarte se conturează un univers posibil, în care natura, gândirea și simțirea se torc dintr-un același caier: A ruginit de timp tăcerea în inele/Şi-mi pare, mările acum s-au dilatat/În fice mişcare-s semne tot mai rele,/Frunza-n copaci culorii s-a lăsat.//Distanţe reci sub regnuri vegetale/Se-aprind discret lucind în calendar./Tu, printre vorbe, gândeşti la ale tale,/Eu sunt demult trecutul. Vezi, totu-i în zadar!//De timp s-au risipit uitările şi-mi pare/Că suntem reci planete pierdute-n univers/Şi nu mai ştim, ce mută disperare/Ne-a rătăcit acuma comunul nostru mers.//Tăcerea-i, iată, acuma, rugină în inele:/Demult sunt umbra unei moarte stele./ A ruginit de timp tăcerea în inele

 Triadele, extrem de stabile leagă un sentiment (iubirea)  de natură (macul) și religia (ruga-n reci icoane): Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute/Cum e pierdută vraja din maci necontenit./E lumea în uitare pe-aprinsele redute/Când ruga-n reci icoane se-aprinde pe la schit./ Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute

 Emilian Marcu are știința înscenării, e obsedat de detalii (roua de pe fluturi, rana în săgeată), toate pentru o stemă heraldică: Tăcută roua de pe fluturi/De-odată se-mplineşte-n vis/Cum se-mplineşte apa—n ciuturi/Şi umbra lunii, toată, în abis.//Furtuni stelare-n fapt de seară/Ducând cenuşi din care, iată,/Vor îngerii spăimoşi să sară/Că rana-i limpede-n săgeată.//Mirări din veacuri fără nume/Uitate-n criptele-nzăuate/Se vor întoarce-n gând, anume/Ca umbra ploii pe cetate//Ducând cenuşi din care-o vreme/Ne-am tot retras ca de pe steme./ Tăcută roua de pe fluturi

 Poetul reușește blocuri de semnificații, concentrând elemente ce obțin un efect devastator asupra conștiinței noastre. Astfel moartea, umbra, chenarul, trecutul înghețat, jertfă, coșmar, apar ca un câmp semantic terifiant într-o singură strofă:Ecoul mort deasupra mării moarte/Se-aprinde-ncet ca umbra-ntr-un chenar/Trecutul îngheţat, în îngheţate Sparte/S-a subţiat de-al jertfelor coşmar./ Ecoul mort deasupra mării moarte

   O altă caracteristică a versurilor lui Emilian Marcu este firescul cu care spune lucruri teribile, conciliate în oximoronuri liliale: Un cuţit de iarbă luminând în coaste/Mă tot cată-o vreme până în trecut/Zările le fură parcă m-ar cunoaşte/Parcă mi-ar fi frate într-un boţ de lut.//Formele tăcerii par a mă cuprinde/La-nceput o parte, iar apoi de tot./Un cuţit de iarbă ce mă poate vinde/În ţărâna caldă m-ar zidi ca mort./Fluturii-n orbite tot clădind lumină/Mă tot cată-o vreme, poate că sunt viu,/Ca şi cum de miere şi păcat şi vină/Aş fi fost, cu teamă, dig într-un sicriu.//Un cuţit de iarbă luminând sub zare/Mă tot cată-o vreme, vremea-i disperare!/ Un cuţit de iarbă luminând în coaste

Natura este co-participativă, ca la Eminescu, ca mai la toți romanticii: De cât te-aştept lumina-n cer/Îmi pare parcă-i mai uşoară/În pleoape duci atât mister/Că umbra-ncepe să te doară.//Iar pasul tău s-a tot oprit/De parcă-ncet cărarea moare/Că pentr-un orb se-nchid subtil/Tăceri de pâclă-n aşteptare.//De cât te ştiu, de cât te-aştept/Cămaşa morţii-i mai subţire,/Noian de frunze duc pe piept/Iarba-i icoana mea de mire.//De cât te-aştept, de cât te ştiu/Se-aprinde iarba în pustiu…/ De cât te-aştept lumina-n cer

 Aparent învins, omul se salvează prin vers: Mă las învins de întrebări,/Mă las răpus de-atâta vină,/Cum fulgerul în patru zări/Şi diamantu-n neagră tină.//Nici pas nu fac, în sus şi-n jos/Să pot să ies din risipire/Tot mai curat, tot mai sfios/Răpus mă las de clipa mire.//Şi-n brume-arzând pe trup, uşor/Intru cu teamă a uitare/Străfulgerat de vis şi dor/Mă las învins de-o grea-ntrebare.//Sunt eu zăcândul de pe mare,/Sau e doar umbra mea-n surpare?/ Mă las învins de întrebări

Lucian Strochi

Gesturile se contrazic. Visul se închide în zbor, frunza cade , dar învie în culori, cenușa se aprinde în cer, iubirea e rătăcită. O suită de oximoroane, care se completează firesc, precum mătăniile: Cum s-ar închide visu-n zbor de-odată/Când frunza în cădere culoarea o învie/Se-aprinde-n cer cenuşa care cată/Iubirea rătăcită, de veacuri, prin pustie./ O stea de plumb închide-n sine raza

Lumina odrăslește și sărută pleoapa, gândește un dar nebunesc, iar iubita se naște din lut, nu din coastă, precum Pandora: Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare/În crugul zilei s-a-mplinit tăcut/Cum se-mplineşte marea-n aşteptare/Şi chipul clar al fetei încă lut.//Formă sfioasă, blândă şi jertfită/Prinde contur, înveşmântată-n mirt./Din tot ce-au fost, bucăţi de dolomită/Prin secole, ce mâini misterioase te-a zidit?//Ce duh sfinţit şi ce tăcere mută/S-au fost turnate-n misticul tipar?/Tot odrăslind, lumina pleoapa o sărută/Şi-n gând se împlineşte nebunescul dar.//În crugul zilei iată, la început de lume/Tăcerea ta, din lut, a căpătat un nume!/ Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare

 Ca la Ion Gheorghe sau la Walt Whitman, iarba devine cotropitoare, inundă orașul, intră în sertare, în căutarea adevăratelor origini: Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare/Se vor întoarce-n pleoapa zăcândului ecou/Cum se întoarce-n taină azi apa la izvoare/Şi puiul se întoarce cu zborul într-un ou./ Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare

 Iubita înflorește sub pleoape ca o rană blândă, ca o aură-n icoană. Prin  iubire, iubita devine sfântă:  Demult se-aprinde-n pleoape chipul tău/Cum aura-n icoană pe crestele uşoare./De ce să sper? Pare-ntre noi un hău,/Distanţa-n gând a devenit ninsoare./ De ce să sper? Speranţele-s deşarte

  Dar iubita rămâne în tainică, necesară așteptare, așteptând timpul profund și fecund al iubirii: Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie/Cum bobu-n ţărnă se încuie bland/Dar zbor îşi ia, tăcut, spre veşnicie./Te-ncui. În tine păsările plâng./ Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie

Apar simboluri fulgurante, precum păianjenul, amintind de Arahne și păunul: Te-ai rătăcit cu gândul prin atlasă/Cum un paing se rătăceşte-n truda sa./Pe frunze de acant, păunii, reci apasă/Neîmplinirile din veacuri ca pe-o stea./ Prin  Indii înflorind în vechi parfume

  Definițiile și adjectivările iubitei sunt delicate, par efectul unui alint: Umbra ta ușoară, curcubeu spre sară/Va-nflori-n tăcere fără să ne doară./ Dacă-ar fi lumina încolțind sub pleoape

 Interogația retorică e profundă, accentuată de anafore: Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt/Eu, firavul, candidul fulg de omăt?//Oare cum,mă tot întreb, fără să știu/Ție să mă înfățișez din sicriu?//Numai tu, numai umbra ta/Poate, în tăcere, mă va legăna.//Și eu mereu, mereu atât de departe/Tot umbră voi fi și Singurătate.// Oare cum, oare cum, oare cum/De sub dealuri de iarbă și fum//Mă voi arăta umbrei tale când/Voi fi tăcerea cea grea de pământ?//Eu firavul, neîmplinitul fulg de omăt/Oare cum umbrei tale o să mă arăt?// Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt

Regretul e și el delicat, lipsind parcă reproșul:

Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur/Te-am regăsit în clipa cea dintâi/Deși-s aici, îmi pare, că-s mai singur/Când tu mă-nvingi plecând și nu revii./ Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur

Arar, iubita e înlocuită de Domnul, dar întrebarea e la fel de sfredelitoare: Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile,/Pentru ce de sub pleoape roua tu mi-o usuci?/Au crescut peste mine pădurile, vezi-le/Din tinere ramuri şi nu din lemn pentru cruci.//Pentru cine mierla mai cântă a primăvară,/Eu demult sunt pe paiul de dor/E iarnă-n cuvinte, sub pleoape e seară/Al cui mai sunt eu sub un lan de mohor?//Vine târziul şi zăpezile le adună,/Vine tăcerea ca o uşă grea, de pământ./Ecou-n cuvinte e o taină nebună:/Mi-e trupul de iarbă sunt demult un cuvânt.//Doamne, pentru ce îmi topeşti la tâmplă zăpada/Dacă peste mine-i, de veacuri, crescută livada?/ Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile

 Dar chiar și în cele mai torturante întrebări, în cele mai impresionante descrieri interioare, expresia poetică e limpede, imperială, perfectă: Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare/Cum se aprind în pliul unui vis,/Eşti mai curată decât roua de pe sare/Şi mult mai liberă ca ultimul proscris./ Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare.

Lucian Strochi

Formulările sunt de fiecare dată unice: disperarea e un trup de fată, iar florile învață omul să se mire, gândurile concentrându-se într-o rană de săgeată: Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată,/Iluziile toate dau buzna-n amintiri/Cum buzna dau în gânduri prin rana de săgeată/Iar florile-n tăcere, te-nvață să te miri.// Vezi, iată, disperarea-i acum un trup de fată

Frunza este o metaforă obsedantă. Ea poate guverna tăcerea zidită între iubiți, așa cum o altă frunză e recunoașterea păcatului: Destinul unei frunze căzânde peste umbră/Va guverna tăcerea zidită între noi/Mirările-n sertare, în taină, se preumblă/Sub jaluzeaua pleoapei în ne-mplinite ploi.//Ecoul dintre gânduri tăcerea ta o cată/Prin tremurul culorii de frunză fulgerată./ Destinul unei frunze căzânde peste umbră

Frunza căzândă (gerunziul acordat transformă căderea într-o cascadă perpetuă) este o castă nebunie, o revoltă ciudată împotriva unui conformism asumat de toți: La-nceput de toamnă câţi or să ne ştie?/Frunza în cădere-i castă  nebunie./ Pravilă-ntre gânduri ruga se închide

Lumina se înfrunzește, frunza devine un inedit și insolit curcubeu, vorbind prin limbajul culorilor: Mătănii blânde-n siderala clipă/Mă prind în sine ca-n tăcut ecou./Culoarea frunzei e de-acum risipă/Cum e risipă gându-n cuibul său.//Surparea-n vis pe funii de răşină/Îmi e culcuş şi leagăn şi-nceput./Mătănii blânde-nchid în ele-atâta vină:/Lumina-n înfrunzire a devenit de lut.//Nu ştiu ce semn sau ce atinsă rază/Pe chip îmi cade-n ziua ce dintâi/Prinsă-n ierbarul care-mi este pază/Inlăcrimată-n sferă poţi, iată, să rămâi.//Mătănii tandre-n clipa de-mplinire/ Mă-nchid în sine ca-n sicriu subţire./ Mătănii blânde-n siderala clipă

  Iubita este eternă, sărutul o pecete, iar poetul e crucificat în timp, între ieri și azi: Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere/Că de abia dacă te pot cuprinde pe furiş./Lumina caldă, ca de-nceput, te cere:/Tu eşti aici, acum, cum taina pe tăiş//Genunchii roşi de spaima din mătănii/Sărutului se lasă, rând pe rând./Pe trupul meu, necunoscute sănii/Vor luneca, aprinse de-al tău gând.//Reci începuturi în uscate rane/Se vor închide-n clipa de extaz/Sunt răstignit de vis între meridiane,/Crucificat sunt între ieri şi azi//Iar carnea ta prin mii şi mii de ere/Sărutului se lasă, acum, a mângâiere./ Se-aprind în carnea ta atâtea mii de ere

Iubita se dezvoltă stihial, gura e o avalanșă, lumina pielii e o tainică răcoare, iar poetul este ascetul din peșteră. Iubita devine natura însăși în genială, necesară ascensiune: Cu visul tot zăpada gurii-mi pare/O avalanşă-n care am căzut discret./Lumina pielii tale e tainică răcoare/Deşi-s cu tine-s ne-nţeles ascet./ Cu visul tot zăpada gurii-mi pare

 Iubita, străina, misterioasa, e văzută himeric, alcimboldian. Ea are brațe de iarbă, el, poetul, iubitul – trup de argint: Demult, da, demult, demult, o străină/Îmi intrase în sânge ca un blestem/Haine albastre şi o serafică vină/Avea. Atunci învăţasem s-o chem.//Cerul părea de o cosmică împlinire,/Numai cenuşă de îngeri şi mirt./Eram întâiul, gata de primenire,/Avea braţe de iarbă, eu  trup de argint.//Pe taina poftei, ca pe-ncinse Nirvane,/Ca pe-un rediu rebel, demult neştiut/O străină, de vrajă supusă,-n timpane/Ca sâmburul mărului, tăcut, m-a durut.//Demult, da, demult, demult  o străină/A uitat să aprindă pentru mine lumină./ Demult, da, demult, o străină.

Lucian Strochi