LIGIA STAN sau DE TREI ORI MIREASA PE ACOPERISUL LUMII (4)

Puterea aduce cu sine orgoliul şi poeta e conştientă de acest lucru: „Orgolioasă cum sunt și extravagantă din fire/am spânzurat de partea nevăzută a Lunii,/ombilicul metaforei din palma lui Cristofor Columb,/pielea de jder a mânzului olog,/să-i ciugulească mădularele din pâraie lăstunii, //Garofița Pietrei Craiului/exilată de Nastratin mucalitul/în Calea Lactee din galaxia noastră/bătută cu diamante și cristale swaroski,//lancea lui Bonaparte, pătimirile crinilor,/din livadă scorușii, persicii, gladiatori prunii/să explodeze de tăcere planeta/din alfa până în Zeta”14(ORGOLIU)

Dar tot puterea îi asigură şi dreptul de a fi liberă:„Uneori când mă trezesc în zori/alerg desculță prin iarba din livadă/trâmbițată de greierii estivali/Vinovată-mi pare, Doamne, vara,/vântul trubadur limbut/mi-a furat din trup vioara/florile sădite-n lut! ” VINOVĂȚIE

Intimitatea cucerită e respectată până şi de soare. Nemulţumită, poeta propune dărâmarea tuturor opreliştilor: În odaia mea căptușită /cu floare de măr/soarele intră dimineața pieziș!/Haideți, s-o invadăm,/s-o cuprindem într-un craniu de măr.//Vă destăinui domnilor toate acestea,/astăzi 4 mai a. c. -/supraviețuitoarea acestui /capăt de cer efemer/în semn de salut de pe acoperișul lumii/în numele tuturor îndrăgostiților mileniului trei! ” DESTĂINUIRE

În acelaşi timp, ca îndrăgostită, poeta nu poate renunţa la un confort minimal: „N-am râvnit niciodată/să ajung pe câmpia /despuiată de iarbă și greieri! ” MÂNGÂIATĂ DE LUMINI …

Îşi doreşte nimic altceva decât să fie normală, trăind plenar viaţa:„Acoperită de umbra codrului violet/trăiesc, respir, mă mir./Doar câte-odată mă mai jelui/din întristarea fiecăruia”MOMENT

Ca orice artist autentic, poeta simte falsul, din perspectiva unei eternităţi : „E-un fals de frumusețe/aproape perfect!/Priviți imaginea dirijabilului/luată cu încetinitorul.//Mi s-a poruncit /să fiu prezentă/în muzeul de antichități!//Voi fi dezvăluită văzului public/ca o posibilă nouă statuie/necunoscută (încă)/de esteții lumii de azi! ” POSIBILA STATUIE

Trecând peste orice,  poeta se revendică dintro obârşie nobilă, chiar dacă aparent derutantă:„Pe străbunicul meu Andone Logofătu,/(frate de codru),/Lotru de viță herculeană/l-am surprins ghintuind stelele, ” 9 (GHINTUIND STELELE)

Unirea cu iubirea, cu natura, îi permite poetei   realizarea unui pact de neagresiune cu lumea, cu universul, în toate ipostazele sale:„Pecetluim din preajmă răsăritul/pentru un pumn neprihănit de lut și de semințe/adăpostită vatra vastă de sub scut/călăuzindu-ne de dinspre dor spre biruințe//punându-ne zălog adus din ceruri un izvor/râvnit de mii și mii de ani de-un căprior/și-un cocostârc naiv cu dinți de lapte/solfegiindu-mi sufletul îndrăgostit în ton de fa major” 22 (ZĂLOG)

Volumul   ÎNTÂLNIRE PE ACOPERIȘUL LUMII este structurat într-o triadă formând ciclurile: MAI MULT CA PERFECTUL IUBIRII,   BAZAR CU ILUZII ȘI ENIGME și  cel ce dă titlul întregului volum.

Această structură este una pur formală, volumul având o remarcabilă unitate. Să remarcăm însă ingeniozitatea acestor titluri, asigurând ambiguitatea și trimițându-ne spre zone noi ale sintagmelor și metaforelor..

Ligia Stan dovedește și prin acest volum că poate stăpâni perfect câteva obsesii teme majore: iubirea, natura și cuvântul, fiindu-le tuturor mireasă.

Prof. dr. LUCIAN STROCHI

LIGIA STAN sau DE TREI ORI MIREASA PE ACOPERISUL LUMII (3)

A patra dragoste este cea pentru natură, natura fiind de origine divină, putând fi cadrul unei poveşti de dragoste şi fiind mama absentă, fiind un factor iniţiatic, un catalizator al unui proces unic:

„De la arbori și munți am deprins deplinul tăcerii,/(logosul de porfir al reînvierii),/îndrituită în Câmpiile Elizee de maci/când ți-o fi foame de dragoste să nu taci/pârguindu-și pe ramuri floarea de flacără merii, ” ÎN AMINTIREA GORUNILOR

Natura poate fi şi un cuib al dragostei:„Stă gata în livadă să rodească,/un inorog de foc/cu tâmpla-n văi brumată/amirosind a busuioc/adus de târgoveți la iarmaroc! ” PECETLUIND AMURGUL

LIGIA STAN sau DE TREI ORI MIREASA PE ACOPERISUL LUMII (2)

Iubirea cere prudenţă, precauţie şi ca orice lucru scump trebuie să fie bine drămuită şi să implice şi farmecul, metamorfoza: „Să fiu a ta/puțin câte puțin, iubitule,/ar fi trebuit/încă de la facerea lumii/să mă nasc privighetoare” POVEȘTI NEMAIAUZITE

Simţurile sunt exacerbate, iar natura co-participativă: „Aud cum țipă iarba de-acasă /strivită sub călcâi./Din sat mă cheamă-o chiparoasă/cu dorul dragostei dintâi”7(SUB RUGUL TOAMNEI)

Atunci când iubire pare împlinită, iubita se poate juca, dedându-se freneziei cuvintelor, în versuri mimând poezie populară, într-un blând delir: „Ala bala portocala/mi-am sădit cu-arbuști ograda/vântul umblă alandala/ urnind cerul rostogol/pârguind cu-argint livada,/trestiei piciorul gol!//Cât n-aș da să-mi fie bine,/ceteraș de viță veche/ ceasul tainic mă seduce/purtând steaua în ureche//dinspre mine pân la tine/să-mi săruți armura dulce/în grădina lui Neculce…//Of, of, dorule, of,/ziurel de ziuă mov/l-am visat pe Lermontov/ purtând spada de argint/dintr-un mai demult colind!/ 11 (DINTR-UN COLIND)

LIGIA STAN sau DE TREI ORI MIREASA PE ACOPERISUL LUMII (1)

Dintotdeauna poeţii s-au simţit o castă (evident elitistă). De aici şi ideea selecţiei făcută cuvintelor, alegându-se doar cele nobile, demne de un limbaj înalt, aristocratic. Prin urmare sunt evitate cuvintele prea neaoşe, arhaismele, cuvintele alcătuind masa vocabularului. Consecinţa: limbajul poetic nu se vrea premeditat, programatic, a fi unul democratic, în ciuda unora care declară că „poezia a coborât în stradă”.

Ligia Stan este o nonconformistă, acordând tuturor cuvintelor şansa de a intra în poem, de a deveni deci cuvinte poetice. Exemplele sunt numeroase dar merită a fi amintite câteva, extrase evident din volumul ÎNTÂLNIRE PE ACOPERIȘUL LUMII pe care îl avem în faţă, încă în manuscris: drumeag, cristei,  strungă, imaș, ceteraș, chiparoasă, jinduind, tăpşan, a priponi,  agrișe, mezat, şofran, sudalmă, spovadă, pândari, temenele, ru

 

salină, sulfină, zmeuriş, pitpalac, armindeni,  răruică, stupină, tufănele, merişor, grui, ghizdelele, dumicat, hapsân, grâuşor, soroc etc. Desigur aceste cuvinte au şansa rarisimă de a se insinua într-o poezie „clasică”.

EMILIAN MARCU SAU TRAGICUL IN ESENTA PURA, INCHIS IN SFERE (3)

Martor al muzicii sferei de pământ poetul poate contempla migraţia milenară spre timp a ţăranilor: Ţăranii cum îşi poartă înspre seară/Spre casele de luturi din strămoşi,/Spre seară, cum îşi poartă răni de ceară/În ochii lor, de muncă, aburoşi.  Veghe

Emilian Marcu este unul dintre cei mai tragici poeţi români. El trăieşte plenar, direct, simplu soarta străbunilor săi, ţăranii. Disoluţia, dispariţia unei clase este o tragedie colectivă comparabilă cu un holocaust sau un genocid.

Pentru poet, ţăranul este când reprezentantul cel mai demn, mai autentic, mai implicat, mai solar al ţării, când cel ce se sacrifică pentru ţară, asigurându-i paradoxal la prima vedere continuitatea. Ca o vertebră din Coloana infinitului. Nu degeaba „ţara” i-a preluat numele (sau invers, dar asta e cu atât mai convingător).

Ţăranul este şi Mântuitorul şi Poetul şi Împăratul şi Soldatul şi Păzitorul tradiţiilor.

Cea ce impresionează este firescul gesturilor, transformate în ritual şi în atitudini hieratice.

EMILIAN MARCU SAU TRAGICUL IN ESENTA PURA, INCHIS IN SFERE (2)

Iubirea înseamnă triumful vieţii şi singura replică viabilă dată morţii: Cine eşti tu? mi se strigă, cine eşti tu?/După ce, deodată, umbra mea nu mai fu.//De iarbă-i faţa ta, în lumină, de iarbă?/ De departe, din fierbinte cenuşă, întreabă.//Cine eşti tu, dacă acum nu mai eşti,/A cui umbră, oare, tu o mai locuieşti?//Ce să-i răspund, mă întreb eu, ecoului, cât/ De iarbă sunt şi cât de-mplinit în pământ?// Cine eşti tu; Mi-apropii de buze ţărâna cea proaspătă, /Răvăşite de tainice impulsuri materne./ Aburul proaspăt ca un trup de fecioară/Mă-nvăluie tainic în zori de aprilie.///Mi-apropii de buze ţărâna şi ştiu /Că sărut chiar propriu-mi sicriu.*** Mi-apropii de buze

Poetul este între altele şi un zugrav de subţire: Vopseluri calde dezlegate-n har,/Sub tâmpla casei, cu durere-mbracă/Umbra cea de înger prinsă-n calendar/Şi cu auzul împlinit de-a dreptu-n toacă.//Mâinii tremurânde picurând vopseli/Din pensule cu taine-mpodobite./Prin ramele-n înalt şi cu-opinteli/Zidesc priviri cu darurile sfinte. Zugravii iconari.

EMILIAN MARCU SAU TRAGICUL IN ESENTA PURA, INCHIS IN SFERE (1)

Curios, deşi a dat o proză de cea mai mare valoare artistică (prin Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan), deşi a generat câteva curente literare între care sămănătorismul, tradiţionalismul, (parţial – gândirismul şi poporanismul), lumea satului, prin reprezentantul său autentic şi esenţial – ţăranul, a lăsat urme mult mai puţin vizibile în poezie.

Explicaţia e relativ simplă: ţăranul, talpa ţării a fost „eroizat” în ipostază de soldat sau de haiduc şi mult mai puţin în cea de ţăran.

Mi se poate reproşa că trec prea uşor peste Sara pe deal sau peste „jura Rodica”, dar, până la Coşbuc, care tratează monografic lumea satului, nu avem o „preocupare sistematică” şi o abordare explicită a unor motive literare din zona ruralului. Excepţiile confirmă regula.

UN TRIPTIC INTERESANT: GHEORGHE CUCIUREANU – SABINE LE VARNET – DORIN CRENGANIS

GHEORGHE CUCIUREANU este un pictor generos, un spirit tânăr, deschis permanent inovaţiilor din domeniul artelor vizuale, cu multe iniţiativepersonale, unele având chiar un ecou internaţional.

Realizează un parteneriat permanent, durabil şi semnificativ cu Franţa.

Iată un scurt palmares din ultimii săi cinci ani, care ilustrează cele afirmate mai înainte:

GHEORGHE VADANA si PEISAJUL SAU

Intrat în rândul longevivilor  (la 3 februarie 2018 a împlinit vârsta de 87 de ani), Gheorghe Vadana este patriarhul pictorilor nemţeni, cu o activitate neîntreruptă în domeniul artelor plastice de peste 60 de ani.

Este un rapsod autentic, inspirat al ţinutului Neamţului, în special al zonei montane, Tarcăul şi Ceahlăul fiind aproape mituri personale.

Este atras de perspectivele largi, de liniile orizontului, ale pădurilor, ale stâncilor, ale văilor care se întretaie mereu, mărind iluzia de adâncime, dar şi de implicare, peisajele sale fiind o inedită invitaţie la drumeţie, implicit la iniţiere.

Iubind statornic, fidel natura, este indiferent la timp şi la anotimp, adorând atât toamnele blânde, cât şi iernile bogate, verile răcoroase şi primăverile târzii, când floarea învinge vremelnic frunza.

INTRE CER SI PAMANT – ELENA BORUNDEL

Una dintre cele mai importante expoziţii de icoane din ultimul an în Neamţ a fost cea a pictoriţei ELENA BORUNDEL, deschisă la Galeriile Lascăr Vorel, intitulată „Între cer şi pământ.”

Se cuvine să amintim câteva date definitorii despre artistă despre traseul său artistic.

ELENA BORUNDEL s-a născut la 25 mai 1968 în Bucureşti. Este licenţiată a Academiei de artă  Bucureşti din anul 1996, iar din 2014 este şi absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”– specialitatea Artă Sacră și a masterului cu același profil, programul „Arta Sacră în Contemporaneitate” în 2016.

Este expert consultant la secţia Decoraţiuni Interioare – şcoala de Artă Buc.2007-2016.

A obţinut în 2009 –Premiul „In Honoris” pentru contribuţia adusa la renaşterea  „Şcolii de Artă Bucureşti “ din partea Primăriei  Bucureşti.

Are în palmares 17 expoziţii personale de artă decorativă şi religioasă.

A participat la târguri, festivaluri şi workshop-uri la: Târgul Meşterilor Populari Braşov, Bran, Sighişoara, Sibiu,Piteşti, Făgăraş,Focşani, Otopeni, Romexpo-Buc.,în Grecia 2006, Germania 2007 (in cadrul A.N.T.R.E.C.), la  Muzeul Taranului Roman , la Curtea Veche Buc, (550-553 ani ai Zilele Bucureştiului), Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” – 2007-2012,Horezu 2007-2014, Dremel-Bosh 2011-2016.